n3c4cc
De obicei se afirma ca astronomia este una din cele mai vechi stiinte. Se mai
mentioneaza ca inceputurile astronomiei ar data din epoca culturii asiro-babiloniene,
care inflorea in Mesopotamia, cu circa 3 - 4 000 de ani i.e.n.
Cercetari relativ recente considera acest inceput al astronomiei in
negura preistoriei, in perioada cand omul de Cro Magnon, un veritabil
“homo sapiens”, venea sa inlocuiasca omul de Neanderthal.
Este aproximativ anul 35 000 i.e.n., din care par sa dateze o serie de
oase pe care erau gravate fazele Lunii. In realitate credem ca inceputurile
astronomiei sunt si mai vechi, ele putandu-se situa in momentul
aparitiei pozitiei bipede la om, ceea ce i-a permis sa vada si sa observe CERUL.
Date mai sigure, bazate pe inscrisuri, avem din epoca marilor civilizatii
indo-europene, in special al civilizatiei antice grecesti. Daca am cauta
sa exemplificam cu nume ilustre unele realizari ale astronomiei elenistice,
nu putem sa nu citam pe unii din marii sai filosofi. Astfel, Tales din Milet
(sec. VII - VI i.e.n.) era considerat si iscusit astronom. Un alt nume
celebru este cel al lui Pitagora (c. 560 - c.500 i.e.n.), care denumeste
cerul COSMOS si declara ca Pamantul are forma sferica. Parmenide din Eleea
(c.540 - 450) care, dupa Teophrast, ar fi sustinut si el teoria sfericitatii
Pamantului, ar mai fi afirmat, dupa cum mentioneaza Plutarh, ca “Luna
miscandu-se in jurul Pamantului ilumineaza noptile cu o lumina
imprumutata”.
Viziuni si conceptii aproape de realitate a sustinut si Democrit din Abdera
(460 - 360 i.e.n.), care nu numai ca a preconizat existenta atomilor,
dar a si interpretat corect aspectul albicios al Caii Lactee, prin prezenta
a nenumarate stele slabe pe care ochiul omenesc nu le poate distinge, fapt ce
a putut fi confirmat dupa circa 2 000 de ani prin primele observatii telescopice
ale lui Galilei.
Timp de 2 000 de ani cunostintele despre Univers si astrele ce-l populeaza s-au
acumulat gratie activitatii neobosite ale unor savanti ca Brahe, Copernic, Galilei,
Kepler, Newton, Gauss, Herschel si altii pana in prezent.
Aristah din Samos (310 - 230 i.e.n.). A fost elev al lui Straton din Lampsakos
si de la el s-a pastrat o singura lucrare, Despre dimensiunile si distantele
Soarelui si Lunii unde incearca sa determine distantele pana la
Luna si Soare. In ceea ce priveste conceptia cosmologica a lui Aristah,
lui i se atribuie admiterea pentru Pamant a unei miscari combinate.
Hiparh din Niceea (c.190 - c.125 i.e.n.). Este considerat cel mai mare
astronom al antichitatii grecesti. El ajunge la o foarte exacta apreciere a
lungimii anului, considerandu-l ca avand 365 zile si un sfert fara
1/300 dintr-o zi. El apreciaza foarte exact si durata lunii sinodice, la 29
zile 12 ore 44 minute si 2,5 secunde (valoarea acceptata azi se termina cu 2,8
secunde). O alta contributie a lui Hiparh este alcatuirea unui catalog de stele,
continand peste 850 obiecte. In acest catalog el imparte stelele
vizibile cu ochiul liber in 6 clase de stralucire, clasificare care, cu
unele perfectionari, s-a pastrat pana azi. Hiparh a introdus sistemul
hexazecimal, sistem folosit inainte numai de babilonieni, dupa care cercul
se imparte in 360º, fiecare grad fiind compus din 60’,
fiecare minut avand la randul sau 60’’.
Claudiu Ptolemeu (c.90 - c.168). In afara dezvoltarii sistemului geocentric
care-i poarta numele si a acelui catalog cu 1025 stele aduse la epoca, Ptolemeu
a mai avut si alte contributii remarcabile: descopera ecvetia Lunii si calculeaza
paralaxa Lunii cu destul de mare precizie.
Nicolaus Copernic (1473 - 1543). Prin 1512-1513, apare in manuscris lucrarea
cu titlul Nicolai Copernici de hypothesibus motuum coelestium a se constitutis
commentariolus, cunoscuta mai ales sub titlul prescurtat Commentariolus (Micul
comentariu), in care Copernic isi expune, intr-o forma simpla,
nematematizata, principalele teze ale heliocentrismului. Opera nemuritoare a
lui Copernic are titlul De revolutionibus orbium coelestium, libri VI, lucrare
care a fost scoasa abia in anul 1835, dupa agitatia facuta de Galilei
cu descoperirile sale telescopice, cand aproape toate confirmarile in
favoarea teoriei heliocentrice fusesera obtinute.
Tycho Brache (1546 - 1601). A determinat precesia echinoctiilor la 51’’
pe an, cu lichidarea definitiva a “trepidatiei”. Tot el mai determina
cu precizie inclinarea eclipticii la 23º31’ si miscarea anuala
a perigeului Soarelui la 45’’ (in loc de 61’’).
Catalogul sau cu pozitiile precise a 777 stele nu avea o eroare mai mare de
1’.
Galileo Galilei (1564 - 1642). Dupa 1609, cand Galilei isi construieste
singur o serie de lunete, incepe sa observe cerul si face cateva
descoperiri de o importanta capitala. In primul rand, observand
Luna, descopera muntii lunari si formatiunile caracteristice, asemanatoare craterelor
vulcanice sau circurilor. Desenand o harta a Lunii, destul de rudimentara,
Galilei denumeste zonele mai inchise “mari”. Observand
campurile stelare, el descopera nenumarate stele noi: in Pleiade
(Closca cu pui) vede 36 de stele, iar in Calea Lactee, o multime de stele.
Observand planeta Jupiter, Galilei descopera in cateve zile
cei 4 sateliti mai mari. Galilei mai observa petele solare si le interpreteaza
corect, determinand si perioada de rotatie a Soarelui. Principala opera
astronomica a lui Galilei este Dialogo…, in care el compara cele
2 sisteme ale lumii, cel ptolemeic si cel copernican, ceea ce atrage mania
clerului, care, prin intermediul inchizitiei ii intenteaza un proces ramas
celebru in urma caruia este silit sa abjure. Dupa aceasta abjurare legenda
spune ca Galilei ar fi pronuntat celebra expresie “E pur si move !”
(Si totusi se misca !).
Johann Kepler (1571 - 1630). In anul 1609 apare lucrarea lui Kepler Astronomia
nova…, in care sunt enuntate primele doua legi, din cele trei, cunoscute
sub numele de “legile lui Kepler”. Legea I spune ca “planetele
se misca pe orbite eliptice, avand Soarele in unul din focare”;
legea a II-a spune ca “raza vectoare matura arii egale in timpuri
egale”. In anul 1619 publica Harmonices Mundi, in care apare
si legea a III-a: “patratele perioadelor siderale de revolutie sunt proportionale
cu cuburile semiaxelor mari.”. Pentru cele trei legi de miscare ale planetelor,
Kepler a fost supranumit “legiuitorul cerului”.
Cristian Huygens (1629 - 1695). Descopera inelul lui Saturn, si cel mai stralucitor
satelit al lui Saturn - Titan.
Isaac Newton (1642 - 1727). Newton construieste primul telescop cu oglinda.
In cartea a III-a a lucrarii Philosophiae naturalis principia mathematica
(Principiile matematice ale filosofiei naturale), Newton analizeaza miscarea
Lunii, planetelor si cometelor. Pe baza acestei lucrari fundamentale se va constitui
o noua ramura a astronomiei, mecanica cereasca.
Wiliam Herschel (1738 - 1822). Cea mai mare realizare a lui Herschel a fost
descoperirea planetei Uranus(1781). Ca realizari in sistemul solar mai
putem cita descoperirea a doi sateliti ai lui Uranus, Titania si Oberon, si
rotatia sa anormala, descoperirea a doi sateliti ai planetei Saturn, Mimas si
Enceladus, masurarea perioadei de rotatie a lui Saturn si a inelelor sale, descoperirea
variatiilor sezoniere pe planeta Marte si interpretarea benzilor de pe Jupiter
ca fenomene din atmosfera sa. El mai descopera radiatiile infrarosii, determina
forma galaxiei noastre si descopera foarte multe stele duble, care se misca
in jurul centrului de masa comun, ascultand de legea atractiei universale.
Urbain J. J. Le Verrier (1811 - 1877). Calculeaza locul unde se afla planeta
Neptun aceasta fiind descoperita in 1846 de Johann Gottfried Galle. Determina
exact deplasarea periheliilor planetelor.
Clyde William Tombaugh . Descopera planeta Pluto(1930).