s8b18bm
Incepand cu secolul VI i.e.n. grecii au studiat miscarea astrilor,
forma cerului si a Pamantului, si de la ei se pastreaza pana astazi
denumirile stelelor si ale constelatiilor, dintre care cele mai celebre sunt urmatoarele:
Orion (numele marelui vanator din mitologia greaca), Canis Major (cu cea
mai stralucitoare stea, Sirius), Canis Minor, Lepus si Taurus, Perseus, Andromeda
si Cassiopeia. Grecii au fost primii care au incercat sa explice, intr-o
maniera logica si sistematica, cum functioneaza Universul, folosind modele si
observatii. Inca din secolul VII i.e.n. grecii au considerat ca Universul
este un loc rational guvernat de legi naturale, universale si ca omul poate sa
afle aceste legi. In acest domeniu stiinta nu era capabila insa sa
dea raspunsuri sigure, absolute.
Harta lumii, pe vremea poetului Homer (sec.VIII I.e.n.) si a istoricului si geografului Hecateus din Millet (sec.VI i.e.n.)
Se pare ca primele preocupari astronomice au apartinut unuia din cei sapte intelepti
ai Greciei antice, savantul si filozoful Thales din Milet (625 -; 547 i.e.n.)
care a ramas in istorie prin prezicerea unei eclipse de Soare. Thales
considera ca apa este elementul primar in Univers.
Mai tarziu matematicianul si filozoful Pitagora din Samos (582 -;
507 i.e.n.) este cel care numeste cerul -; “cosmos” si
declara ca Pamantul are forma sferica. Filozoful Parmenide din Eleea (515
-; 440 i.e.n.) sustinea si el teoria sfericitatii Pamantului
si afirma ca “Luna miscandu-se in jurul Pamantului ilumineaza
noptile cu o lumina imprumutata”. Numele lui Pitagora este retinut
de istoria astronomiei pentru ca a fost primul matematician care a ajutat, prin
teoremele sale, la dezvoltarea astronomiei ca stiinta. Teorema lui Pitagora
a fost extrem de utila in calculul distantelor astronomice.
Totusi prima teorie cosmologica importanta ii apartine savantului si filozofului
grec Aristotel (384 -; 322 i.e.n), discipolul lui Platon, care considera
ca in centrul Universului se afla Pamantul, sferic si invaluit
de mai multe sfere concentrice; primele trei sfere sunt formate din cele trei
elemente fundamentale: apa, aerul si focul. Ultima sfera este invaluita
de alte sapte sfere cristaline, in care sunt fixate cele sapte planete
cunoscute, in ordinea urmatoare: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte,
Jupiter si Saturn. Dincolo de ultima sfera cristalina se afla firmamentul cu
stelele fixe, aflat in miscare permanenta. Permanenta miscare a stelelor
reprezenta in conceptia lui Aristotel “agentul motor primordial”
(primum movens), iar miscarea lor era comunicata mecanic si sferelor din interiorul
sistemului. Pentru a evita interferenta miscarii sferelor, Aristotel considera
ca intre sferele planetelor se afla alte sfere compensatoare, care se
rotesc uniform in jurul aceleiasi axe, dar in sens invers cu primele.
In acest fel, cele 56 de sfere din care este compus Universul asigura
perpetuitatea miscarii si imposibilitatea existentei vidului, fiecare sfera
aderand cu cea imediat invecinata. Conform lui Aristotel, corpurile
din sfera Lunii si cele din sferele urmatoare se compun din al cincilea element,
de natura eterica, subtila -; “quintesenta” care asigura continuitatea
infinita a miscarii sferelor ceresti. Desi permitea explicarea unor fenomene,
modelul cosmologic al lui Aristotel nu putea explica de ce planetele se afla
la distante diferite de Pamant si nici neuniformitatea eclipselor.
Astronomul Aristarh din Samos (310 -; 230 i.e.n.), discipolul lui
Straton din Lampsakos, este considerat precusorul lui Nicolaus Copernic pentru
ca in tratatul sau “Despre dimensiunile si distantele Soarelui si
Lunii” afirmase ca “stelele fixe si Soarele raman imobile,
iar Pamantul se roteste in jurul Soarelui, descriind un cerc, Soarele
aflandu-se in centrul orbitei”. Aristarh a descoperit prima
metoda de calcul a distantei relative dintre Pamant si Soare si dintre
Pamant si Luna. Ipoteza heliocentrica a lui Aristarh a fost insa
respinsa de toti marii astronomi greci care i-au urmat (Arhimede, Apollonios
din Perga si Hiparchos) cu o singura exceptie, Seleucos (sec. II i.e.n.).
In sec.II i.e.n. cel mai important astronom grec a fost Hiparchos
din Niceea (c.190 -; c.125 i.e.n.), care a introdus subdiviziunea
hexazecimala a cercului in 360 de grade, a gradului in 60 de minute,
si a minutului in 60 secunde, asemeni vechilor babilonieni. Hiparchos
a folosit instrumente construite chiar de el pentru observatiile sale astronomice:
dioptru, astrolab, sfera armilara, planetariul, sfera stelelor fixe, care i-au
permis efectuarea unor calcule stiintifice riguroase ale distantelor dintre
astri si a longitudinilor. Hiparchos a scris un tratat de trigonometrie sferica,
a descoperit proiectia stereografica si a intocmit tabele pentru urmatorii
600 ani, cu pozitiile zi de zi ale Soarelui, a recalculat datele producerii
eclipselor, mai precis decat babilonienii si intervalele de repetitie
ale fazelor Lunii (lunatia). Hiparchos a determinat cu o precizie foarte de
buna, mai mica de o secunda, durata lunii sinodice (intervalul de timp in
care Luna, aflata in una din fazele ei, face o miscare de rotatie completa
in jurul Pamantului si revine la faza de la care a plecat) la 29
zile 12 ore 44 minute si 2,5 secunde (valoarea acceptata azi se termina cu 2,8
secunde!). Hiparchos a intocmit primul catalog al stelelor, determinand
pozitia a 805 stele fixe, clasificate in functie de stralucirea lor aparenta
in sase clase de stralucire, principiu pastrat si astazi. A stabilit durata
anului solar (intervalul de timp in care Pamantul efectueaza o rotatie
completa in jurul Soarelui) si a anului sideral (intervalul de timp de
365 zile, 9 ore si 9 secunde, in care Soarele, in miscarea lui aparenta,
plecand de la o stea ajunge iarasi acolo) cu o precizie de numai 6 minute,
respective 50 secunde, fata de valorile calculate in timpurile moderne.
Cea mai importanta descoperire a lui Hiparchos a fost insa deplasarea
anuala a punctelor echinoctiale (cele doua puncte de intersectie ale eclipticii
cu ecuatorul ceresc in care se afla Soarele la echinoctiu) sau “precesia
echinoctiilor“.
Geograful Posidonius (135 -; 51 i.e.n.) a descoperit fenomenul refractiei
atmosferice, si a calculat distanta de la Pamant la Soare, valoarea determinata
de el fiind cea mai apropiata de valoarea calculata in timpurile moderne
dintre toti astronomii greci.
Ptolemeu (100 -; 170 e.n.) preia teoria lui Hiparchos (sec.II i.e.n)
si, in lucrarea sa “Compendiu de matematica”, cel mai vechi
tratat de astronomie cunoscut, inlocuieste sistemul de sfere concentrice
al lui Aristotel cu o serie de traiectorii circulare care permiteau explicarea
neregularitatii miscarii astrilor. Conform teoriei geocentrice ptolemeice, fiecare
planeta se misca pe o circumferinta (epiciclu) al carui centru se afla situat
pe o alta circumferinta (deferenta). In centrul deferentei nu se afla
Pamantul ci un punct mobil care roteste circular in jurul Pamantului.
Ptolemeu a descoperit ecvetia Lunii si a calculat eroarea de paralaxa a Lunii
(unghiul maxim sub care se vede raza Lunii de pe Pamant) cu o precizie
buna. Documentatia imensa, observatiile directe si demonstratiile riguroase
din punct de vedere matematic fac din opera lui Pltolemeu mostenirea cea mai
importanta a astronomiei antichitatii si o opera fundamentala pana la
sfarsitul Evului Mediu si inceputul Renasterii.