j6x20xz
Multi isi inchipuie ca Luna a fost mereu la fel, ca infatisarea ei de astazi este infatisarea ei din totdeauna. Altii, dimpotriva, cred ca luna este cu mult mai “ noua “ decat este in realitate. Filozoful Aristotel povesteste ca “ barbarii , care populau initial Arcadi, fusesera invinsi is izgoniti … inainte de aparitia lunii “. Pentru a-is sublinia vechimea, pe care o socoteau un temei de mandrie, Arcadienii insisi isi spuneau “ Proselenes “, adica “ mai vechi decat luna “. Ei credeau ca stramosii lor cei mai indepartati traisera intr-o vreme cand Pamantul nu avea inca satelit natural.
Ca toate corpurile ceresti, satelitul Pamantului e produsul unei evolutii indelungate, iar la suprafata lui, geologii Lumii, sau mai precis selenologii, identifica formatii “ tinere “ is “ batrane “.
Ceea ce ne intereseaza in primul rand in ceea ce ne priveste istoria Lumii, este felul in care s-a nascut acest corp ceresc. Din pacate, in aceasta privinta ca is in multe altele, nu exista o parere unanim acceptata, ci mai multe teorii.
Parerile mai vechi despre originea Lumii se bazeaza pe ipoteza ca Luna “ s-a rupt “ din masa nesolidificata a Pamantului. Dupa aceasta ipoteza, botezata de savanti “ rotationara “, separarea Lunii de planeta noastra s-a datorat marii viteze initiale de rotatie a Pamantului in jurul propriei axe. Aceasta viteza, care era is mai mult sporita de procesul de contractie a materiei planetare, a facut ca, prin actiunea fortei centrifuge Pamantul sa ia tot mai mult o forma alungita, iar apoi o parte din masa lui sa se desprinda din trupul planetei. Evadarea nu a avut insa un succes deplin. Forta de atractie a Pamantului a retinut-o pe “ fugara “ transformand-o in satelit terestru.
Cercetarile insa au dovedit ca aceasta ipoteza nu corespunde realitatii; un fragment astfel desprins s-ar fi departat pentru totdeauna de Pamant, asa cum rezulta din calculele foarte precise.
Dupa o alta ipoteza, care a fost is ea contestata, Luna s-a rupt din materia inca lichida sau plastica a Pamantului, sub influenta Soarelui. Soarele ar fi produs un fel de flux gigantic, care pana la urma a dus la separarea din masa principala a unei portiuni planetare.
Stiinta a ajuns la concluzii destul de precise in privinta fazelor prin care a trecut Luna in formarea ei.
Astronomii Sarov, Barabasev is Pariski impart istoria Lumii in cinci perioade :
1. Perioada cea mai veche, de la care nu au ramas decat putine urme;
2. Perioada veche. Ramasitele ei sunt unele formatii muntoase, in mare parte distruse;
3. Perioada medie, in care au aparut cea mai mare parte dintre circurile care se observa is astazi;
4. Perioada noua in care s-au format marile;
5. Perioada cea mai noua, in care s-au format circurile de pe fundul marilor is cele din interiorul Muntilor Inelari.

Dintre incercarile mai vechi de a da o explicatie formarii ciudatelor formatii lunare, unele au fost complet abandonate. Nimeni nu mai sustine depilda astazi, ca muntii Lunii sunt recifuri coraliere sau ca relieful lunar ar fi rezultatul eroziunii unor ghetari.
In general se considera ca formatiunile lunare cu nuante rosiatice sunt mai noi. Aceasta s-ar explica prin oxidarea progresiva a compusilor ferosi datorita gazelor emanate cu prilejul eruptiilor vulcanice.
Este probabil ca la suprafata Lunii nu avem de-a face cu roci primare, ci cu roci care s-au format datorita influentei chimice a atmosferei dealtadata, a marilor varietati de temperatura is a caderi meteoritilor. Analiza gradului de reflectare a razelor solare duce la presupunerea ca ar putea fi vorba de roci vulcanice, cu lava, granit, bazalt, diabaz.
Savantii rusi au fost primii care au alcatuit harti selenografice ale satelitului terestru. Astfel savantul A.V. Habakov este autorul unei uriase harti a Lunii, pe care muntii sunt marcati cu trei culori diferite, dupa vechimea lor.
Dupa parerea lui Habokov, formarea lanturilor muntoase ale Lunii se datoreaza comprimarilor is dilatarilor succesive ale globului lunar care au dus la aparitia a numeroase linii de rupere. In acelasi chip s-au format is fisurile, care brazdeaza in mai multe locuri, suprafata satelitului pamantesc.
Una dintre cele mai dificile probleme care i-au framantat pe cercetatorii Lunii, era aceea a originii muntilor inelari.
Dupa o terorie care a fost elaborata de G.K. Gilbert, R.Proctor, F. Nolke, A. Danjon is altii, circurile ar fi mari palnii ( cratere ) meteorice, cavitati produse de caderea unor meteoriti mari.
Si pe Pamant corpurile meteorice produc uneori astfel de palnii. In statul Arizona ( S.U.A.) exista o gaura de acest fel, cu un diametru de peste 1 km. Dar pe planeta noastra craterele meteorice dispar de obicei, sub influenta apei, aerului, vegetatie. Cu totul altfel stau lucrurile in Luna, unde invelisul atmosferic lipseste cu totul. Acolo corpurile meteorice se izbesc cu gigantica lor viteza cosmica -; zeci de km pe secunda - de rocile lunare, patrunzand adanc in sol. Craterele meteorice formate din astfel de izbituri naprasnice se conserva in Luna, lipsa actiunii distructive a aerului is a apei.
In sprijinul teoriei care considera ca muntii inelari drept palnii meteorice stau experientele care s-au facut in repetate randuri, pentru obtinerea artificiala, prin procedee analoge bombardamentului meteoric ( la o scara bineinteles mult redusa ), a unor astfel de formatii .
Dupa alta teorie, in sprijinul careia a adus argumente temeinice A.P. Pavlov, circurile sunt produsul activitatii interne a satelitului terestru. Acest savant sustine ca este cu neputinta sa se considere ca circuri uriase ( unele au, asa cum am vazut, peste 200 km ca diametru ) ar fi produse de caderea unor meteoriti. Ori, este limpede ca intre circurile mari is mici nu exista diferente structurale care sa ne faca sa le presupunem origini diferite. Dupa Pavlov, lava s-a revarsat din interior, prin deschizaturi largi, la suprafata Lunii, iar circurile sunt lava solidificata.
Unii savanti cred ca is marile ar fi imense bazine de magma impietrita, de culoare intunecata. Forma, in general circulara a marilor, ca is muntii care par “ scufundati “ in ele intaresc aceasta presupunere.
Se pare ca in trecutul intunecat al planetei noastre, cand magma fierbinte trosnea mai des decat acum in adancul Pamantului, existau numeroase lacuri de lava. Urmele lor, incremenite is in parte distruse, sau pastrat in Peninsula Kamciatka, langa Neapole is in Insula Hawaii, din Pacific. Asemanarea acestor formatii cu circurile lunare este izbitoare.
Puterea de refelexie a fundului “ marilor” lunare este fioarte apropiata de puterea de reflexie a lavei vulcanilor Etna is Vezuviu, iar cenusa proiectata de vulcanii terestrii are un spectru de reflectie aproape identic cu cel al povarnisurilor circurilor lunare. Din cercetarile astrofizicienilor rusi, rezulta ca locurile cele mai intunecoase ale suprafetei lunare sunt formate, dupa toate probabilitatile din roci de natura vulcanica intunecate is poroase sau din cenusa vulcanica.
In insulele Hawaii exista un masiv intre -; Maunaloua -; care se ridica la peste 4000 m deasupra nivelului marii. Aici putem admira un splendit lac de lava, cu un diametru de peste 10 km. Ca is in cazul circurilor lunare, panta extraordinara a ridicaturii inelare e lina , iar cea interioara abrupta. Deasupra lavei lichide plutesc in permanenta aburi fierbinti. Asa-zisele “ eruptii ” sunt, in cazul acestui vulcan -; lac, linistite. Ele constau la inceput doar dintr-o crestere a nivelului magmatic. Apoi, treptat, aburul se face tot mai des, un fum negricios invaluie totul, iar din masa vascoasa trosnesc limbi inalte de flacari. In sfarsit lava ajunge pana la inaltimea malurilor, le depaseste is incepe sa se scurga de partea cealalta, depunandu-se is intarindu-se pe povarnisuri. Muntele creste astfel cu fiecare revarsare.
Mai exista o ipoteza, dupa care muntii inelari, sau o parte din ei, s-ar fi format datorita marii presiuni a unor gaze din interiorul astrului. Gazele ar fi rabufnit la suprafata, dupa ce au provocat un soi de umflaturi care s-au spart lasand in urma circurile.
Trebuie subliniat ca evolutia Lunii nu este un proces incheiat, asa cum cred unii. Ea continua is astazi, desi ritmul schimbarilor care se produc este cu mult mai lent decat alta data.