O tehnica ce merita calificativul de "chimica" - in sensul larg
al termenului - a aparut in cele mai vechi timpuri: o dovedesc prelucrarea metalelor,
fabricarea sticlei, sau - mai tarziu - speculatiile "physiologilor"
ionieni privind substantele si transformarile lor. Descrierile si prescriptiile
tehnice in acest scop, transmise mai intai pe cale orala si adunate apoi in
culegeri scrise, dateaza de la babilonieni si egipteni. Cu aplicatie mai ales
in farmacologie, asemenea prescriptii au fost adunate de Dioscoride (sec. 1
e.n.) in timp ce la Plinius gasim numeroase informatii privind diverse substante
chimice intrebuintate in felurite tehnici. x2s14so
Termenul de "chimie" (etimologia este controversata) a fost adoptat
de arabi cu adaosul articolului al-, desemnand totalitatea cercetarilor de acest
gen; incat, "alchimia" era - pana in sec. XVIII - sinonim cu "chimie";
abia in timpurile moderne termenul "alchimie" a capatat un sens peiorativ,
atribuit unui domeniu de cercetare considerat - in mod nediferentiat - ca pseudo-stiinta.
In timpul Imperiului roman au aparut numeroase lucrari de alchimie, care se
pretindea ca sunt datorate revelatiilor unor personae divine - ca Hermes Trismegistul
(nume grecesc al zeului egiptean Toth). Zosimos va scrie un tratat puternic
impregnat de misticism, dupa care, alchimistii se vor imparti in doua scoli:
tehnicienii si misticii.
In primele secole ale erei noastre chimia era constituita - sub denumirea de
alchimie - ca o disciplina de cercetare bine delimitata si cu un scop bine precizat,
printr-o fuziune a unei tehnici specifice cu un anumit gen de speculatie filozofica.
Mesterii egipteni se ocupau in primul rand de aurirea, argintarea sau colorarea
unor obiecte, iar nu de transformarea unui metal ordinar in metal nobil. Se
pare ca conversia cuprului in aur a aparut in Siria; de unde, in sec. III i.e.n.,
s-a transmis alchimistilor chinezi. Pentru alchimistii antici materia primara
era plumbul topit, inlocuit mai tarziu cu mercurul. Ultima componenta - in care
au intrat si curente diferite de idei (neoplatonism, gnosticism, magie) - se
exprima si prin folosirea unui limbaj intentionat obscur, esoteric, destinat
sa pastreze pentru initiati secretul "retetelor", metodelor si procedeelor
tehnice - in fond, chimice, - utilizate de respectivii mestesugari si, mai tarziu,
de toti cei ce se dedicau acestui soi de cercetari. Recursul la formule magice,
la notatii de semne, litere, figuri, cuvinte ambigue sau total obscure, era
o marca a initierii, urmarind sa ofere si un soi de prestigiu acestor preocupari.
Punctul de plecare al unei foarte abundente literaturi alchimice redactata intr-un
asemenea limbaj il marcheaza fondatorul alchimiei propriu-zise, grecul (originar
din Egipt) Bolos din Mendes - sec. IV i.e.n. - autorul unui Tratat despre arta
vopsirii si a altor compilatii de alchimie - care au fost atribuite (fara nici
un temei) lui Democrit.
Primii alchimisti mai importanti - si la care alchimia capata forma unei adevarate
religii esoterice - au fost Zosimus din Panopolis (sec. III e.n.), cel dintai
care foloseste termenul chemeia, si Sinesios, episcop de Ptolemais (370 - 414),
care da prima descriere a unui hidroscop. Ambii erau gnostici; ca atare, in
lucrarile lor, alaturi de descrierile aparatelor si a operatiilor din laborator,
apar exprimate conceptii si idei proprii gnosticismului: credinta in influente
ceresti si in forte oculte actionand asupra fenomenelor lumii terestre si a
calitatiilor vizibile ale elementelor; in punerea numerelor intr-un univers
considerat ca poate fi perfect reprezentat de cifre si simboluri. Aceste idei,
redate de multe ori intr-un limbaj obscur chiar cand se descriu simple operatii
de laborator, vor ramane prezente in lucrarile de chimie pana in sec. XVII.
Atelier de alchimie
-caricatura-
Ideia fundamentala si scopul urmarit de alchimisti era transformarea metalelor
inferioare in aur si argint. "Aceasta problema este legata de cea a <<generarii>>
metalelor, pornind de la primele patru: arama, plumbul, cositorul si fierul,
cunoscute si sub numele colectiv de tetrasoma. Sa mai remarcam de asemenea ca
mercurul si sulful incep sa capete atunci un rol preponderant, asteptand sa
fie ridicate, mai tarziu, la rangul de principii." (P. Brunet). Alchimistii
erau convinsi ca transformarea metalelor inferioare in aur si argint era posibila,
deoarece conceptia aristotelica potrivit careia o substanta putea fi schimbata
intr-o alta substanta daca i se schimbau calitatile primare era unanim acceptata.
O astfel de conceptie permitea sa se creada ca, lundu-li-se elementelor anumite
atribute si inlocuindu-le - prin operatii de laborator - cu atributele aurului,
se putea obtine acest metal nobil. Problema principala a alchimistilor era sa
gasesca elixirul, substanta care sa serveasca in aceasta operatie drept catalizator.
Preluata de arabi in secolul VII, alchimia a facut progrese atat in teorie cat
si in practica. Tratatele atribuite lui Jabir ibn Hayyam (dupa unii autori,
un personaj legendar) sustineau ca in procesul de formare a metalelor exalatiile
uscate produceau in primul rand sulful, iar cele umede mercurul, si ca metalele
se formau prin combinarea succesiva a acestor doua substante. Combinarea naturala
cea mai armonioasa producea aurul; celelalte metale, inferioare, rezultau din
grade diverse de impuritate a sulfului si a mercurului sau din cauza proportilor
variate ale combinatiei. Sub aspect practic, tratatele lui Jabir descriu diverse
procese de laborator (distilatie, cristalizare, sublimae, calcinare etc.), sau
anumite aplicatii practice ca prepararea otetului, a unor coloranti, etc.
Cei mai importanti alchimisti arabi (dupa Jabir) care au avut o influenta asupra
dezvoltarii alchimiei occidentale au fost al-Razi si Avicenna. Primul a dat
o clasificare sistematica a substantelor si a reactiilor chimice, precum si
o descriere a unor aparate de laborator. Avicenna, care era sceptic in privinta
transmutatiei si nu credea in posibilitatea obtinerii aurului, a lasat o expunere
foarte clara a teoriilor curente.
In jurul anului 1300 apare, in traducere latina, celebrul tratat atribuit lui
Jabir, Summa perfectionis, in care insa sunt si numeroase adaosuriale unor alchimisti
occidentali. Opera este imaginea cea mai concludenta a stadiului atins la acea
data de chimia teoretica si practica. Sunt descrise aici aparatele si metodele
folosite pentru a obtine aurul; sunt discutate si respinse argumentele aduse
spre a nega posibilitatea transmutatiei; este expusa teoria sustinand ca metalele
sunt compuse din mercur, sulf si arsenic; sunt date indicatii privind operatiile
de purificare a sarurilor, a corpurilor alcaline pentru obtinerea de metale
in solutie si pentru insasi extragerea metaleleor din minerale. Remarcabil este
descrisa obtinerea prin distilare a acidului sulfuric din alaun si a acidului
nitric din salpetru si alaun; in fine sunt expuse si metodele de analiza spre
a stabili daca transformarea a reusit. Interesant de revelat sunt probele aduse
prin intrebuintarea balantei (dovedind, de pilda, ca prin calcinare plumbul
isi sporeste greutatea).
Asadar, activitatea alchimistilor, - arabi sau crestini - lua doua aspecte,
net distincte. Exista pe de o parte o practica, existau experiente care, prin
ele insele, constituie raportul pozitiv al alchimiei: procedeele de bronzare,
procedeele de polizare, descoperirea proprietatilor unor "aliaje",
descrierea unor operatii chimice (tratarea corpurilor, macinarea, descompunerea,
amestecarea, dizolvarea, topirea, distilarea si filtrarea, sublimarea, cerificarea,
calcinarea, prepararea unui amalgam, etc.), precum si inventarea unei intregi
serii de aparate; iar pe de alta parte, exista credinta in transmutare, o credinta
bazata pe filozofie, ba chiar pe o cosmologie mistica.
In Occidentul crestin, interesul crescand pentru alchimie este atestat, in sec.
XIII, de enciclopediile care transmiteau numeroase informati, din surse atat
arabe cat si occidentale.
Primul teoretician al alchimiei, un discipol al lui Grossete, este Bartholomaeus
Anglicus, al carui Liber de proprietatibus rerum (scrisa catre 1240) a fost
o lucrare de mare succes, mereu consultata si in secolele urmatoare, fiind o
summa a lucrarilor de alchimie precedente. Un alt englez, Richardus Anglicus,
in lucrarea sa Correctorium alchymiae, imparte mineralele in doua clase: metalele
a caror origine este mercurul (aur, argint, cupru, fier, cositor, plumb) si
cele derivand din sulf - ca alaunii, sulfatii (de cupru, zinc, fier) si sulfura
de arsen, care ar avea si ea aceeasi origine.
Prima descriere cunoscuta a prepararii alcolului apare intr-un manuscris de
la inceputul sec. XIII, formulata in termini concisi: "Amestecand vin curat
si foarte tare cu trei parti de sare si incalzindu-l in recipiente potrivite,
se obtine o apa inflamabila care arde fara a consuma materia peste care este
varsata".
In sec. XIII, aceasta aqua ardens preparata prin distilare continea 60°
alcool; prin dubla distilare ajungea pana la aproximativ 90°: aqua vitae,
cum era numita. In 1320, alcoolul se fabrica in mare cantitate la Modena, de
unde procedeul s-a raspandit repede in Franta si Germania. Metoda de racire
consta in trecerea tubului (din sec. XIV, tub in spirala) care ducea din alambic
in recipientul colector printr-un vas cu apa rece.
Cele mai bune alambicuri erau din metal. La inceputul sec. XV apar vasele distilatoare
din sticla, mai potrivite pentru distilarea altor substante, ca acizii minerali,
care se preparau in mare cantitate, pentru tratarea metalelor. Acidul nitric
si acidul sulfuric se preparau inca din secolul XIII. Tot prin distilare (dar
si prin solutie in alcool) se pregateau si "esentele" de substante
organice, in scopuri medicale.
Perfectionarea metodelor de distilare a avut o mare importanta pentru dezvoltarea
chimiei. R.J. Forbes aminteste ca alchimistii italieni au reusit, inca din 1150,
sa distileze acidul nitric dintr-un amestec de salpetru si alaun; ca in sec.
XIII s-a obtinut acidul sulfuric prin distilarea a secco a alaunului; ca in
sec. XV acidul clorhidric se distila dintr-un amestec de alaun si sare obisnuita;
si ca acesti acizi puternici s-au raspandit foarte repede atat in Occident cat
si in Orient, folositi find ca solventi de saruri in metalurgie, sau ca mordanati
si decoloranti, in industria textila. Condensatorul si spirala au luat locul
alambicului si al retortei, ca principale instrumente de laborator, si au facut
posibila chimia organica.
Dezvoltarea industriei chimice a fost considerabil asigurata de noi articole
de laborator, de calitate mult imbunatatita a sticlei si a smaltului; ceea ce
a dat posibilitatea sa se lucreze cu materiale rezistente la corozivi puternici,
ca acizii tari.