Iguanele sunt soparle pe care zoologii le-au grupat intr-o mare si
importanta familie, cea a Iguanidelor, care numara cam 60 de genuri si peste700
de specii. Nu la intalnim in Europa si nici in Asia sau
Africa, ele traind doar pe continentul american. Numai cateva specii au
ajuns in insulele Galapagos, Fidji si Tonga si surprinzator, in marea
insula Madagascar, din Oceanul Indian. y7p6po
Intre iguanele americane, unele au dimensiuni considerabile -; 1,50 m si
chiar 1,80 m (iguana giganta din America Centrala), dar in general, la majoritatea
speciilor, lungimea este mult mai modesta. Creasta spinoasa care le impodobeste
capul, spatele si uneori coada la confera aspectul de „mostii preistorici”
amintind uneori de micii dinozauri cu coarne din Era Secundara. Amintirea dinozaurilor
este intarita de faptul ca unele iguane americane ca Basileus plumifrons
se pot deplasa intr-un mod de-a dreptul spectaculos si impresionant, ridicandu-se
si alergand rapid pe picioarele posterioare.
In grupul iguanelor, speciile au aspecte foarte diversificate si adaptari biologice
dintre cele mai variate. Unele sunt terestre, capabile sa traiasca in regiuni
aride sau chiar desertice (Phrinosoma cornutum, Uma notata), pe peretii stancosi,
aproape verticali ai muntilor.
Altele sunt arboricole, au culori foarte vii si populeaza padurile tropicale
umede. Asa sunt numeroasele specii din genul Anolis, intalnite in
insulele din Marea Caraibilor, in padurile luxuriante din America Centrala
si de sud, in Mexic biologia acestor specii este bine cunoscuta, fiindca
a fost studiata foarte atent. S-a constatat astfel ca exista procedee variate
de recunoastere intre indivizi din aceeasi specie, de aparare sau de intimidare,
care se realizeaza prin miscari sacadate ale capului si parti anterioare a corpului.
Aceste miscari sunt caracteristice pentru fiecare specie.
Iguanele isi desfac ritmic pliurile cutanate de sub gat, asa numitele
fanoane gulare, punand in evidenta coloratia vie si contrastata,
isi ridica crestele de pe cap si de pe spate, isi umfla corpul.
Toate aceste curioase comportamente agresive sunt ritualizate dar, adesea, ele
se transforma in dispute adevarate. Daca iguanele se hranesc mai ales
cu insecte, destule specii au devenit vegetariene, consumand ierburi,
flori sau fructe. Inmultirea se face prin oua, majoritatea speciilor americane
fiind ovipare, dar exista si cateva specii care, traind in zone
alpine cu temperaturi scazute, sunt vivipare. Intre acestea din urma amintim
speciile de Sceloporus si Liolaemus.
Dar exista inca enigme carora nu li sa gasit o solutie valabila. Una din
cele mai arzatoare este legata de raspandirea actuala a iguanelor. Acestea
au aparut si au evaluat pe continentul american, unde au devenit un grup dominat
de soparle. In afara spatiului american, mai gasim iguane doar in
insulele Galapagos si inca mai departe, in mijlocul Oceanului Pacific,
in insulele Fidji si Tonga. In arhipelagul Galapagos exista doua
specii de iguane: una terestra, cealalta maritima. In 1835 cand
Charles Darwin cerceta fauna din Galapagos, iguanele terestre (Conolophus subcristatus)
erau deosebit de numeroase, dar populau numai insulele din centrul arhipelagului.
Iguana marina, (Amblyrhynchus cristatus) este fara indoiala mai mult interesanta,
fiind singura soparla actuala care coboara in mare parte a se hrani
cu alge. Charles Darwin a disecat cateva exemplare si a constatat ca stomacul
nu contine decat o „tocatura” de alge marine. Fara indoiala
cei care l-au vazut pe blocurile de lava neagra, strabatute de crapaturi adanci,
din apropierea tarmurilor imobile, in carduri compacte de sute de
indivizi, prajindu-se la soare, au avut impresia ca intalneau niste
creaturi evadate din infern. Capul cu botul scurt, ochii negrii, gura mare,
creasta, aparent tepoasa (dar moale la pipait) care porneste de la gat
si ajunge la coada lunga, puternica si turtita lateral, labele cu degete lungi,
palmate, terminate cu gheare mari, ascutite, corpul acoperit cu solzi, toate
intaresc impresia de monstri din era secundara. Exemplarele adulte nu
depasesc lungimea de 120-130 cm. Fiecare insula a arhipelagului este un univers
in miniatura si are propria sa forma de iguana marina, cu dimensiuni si
colorit specifice. De altfel zoologii actuali socotesc ca Amblyrhynchus cristatus
numara peste 50 de subspecii. Astfel nu se cunoaste stramosi iguanei marine
si nici cum au ajuns in insulele Galapagos, insule relativ recente, astfel
ca originea ei ramane inca enigmatica. Probabil ca au venit din
America de Sud, unde exista iguane terestre care pot uneori sa strabata apele
continentale. Exista asemanari dar si diferente anatomice intre acestea
si iguanele marine, ultimule sunt insa singurele soparle care poseda
o coada turtita lateral, care favorizeaza inotul. Ele pot inota
in mare si se pot scufunda la adancimi de 3-15 m. dar niciodata
nu se indeparteaza de tarm la distante mai mari de 300-400 m. Cand
coboara in apa isi golesc plamanii de aer pentru a anula flotabilitatea
si raman in adanc cam15-20 de3 minute. Cand se afla
pe uscat, parca nu au dusmani , singuri dusmani aflandu-se in apa,
in special focile si rechinii. Oamenii de pe „Calypso” au
realizat primul film consacrat lumii submarine din Galapagos, eroul principal
fiind iguana marina. Ei au incercat sa stabileasca adancime pana
la care pot cobori iguanele, testand animalul la adancimi
succesive, 15, 20, si in final 28 metri. La aceasta adancime, baza
toracelui si abdomenului soparlei devenisera aproape plate. S-a realizat
apoi, pe un mascul adult, o electrocardiograma pentru a se analiza variatiile
ritmului cardiac in timpul scufundarii. Ca la toate reptilele si inima
iguanei are doar trei camarute, doua auricole si un ventricul, asa ca pe osciloscop
apareau trei pulsati, cea mai puternica a ventricului, era inregistrata.
Ritmul normal cardiac este de 45-50 de batai pe minut. Insa la 15 m adancime,
iguana si-a scazut ritmul cu doar 8-9 batai pe minut, apoi la 4-5. la acest
stadiu iguana si-a blocat circulatia sangelui in muschi, acesta
circuland doar intre inima si creier, singurul organ care trebuie
irigat pentru ca animalul sa ramana in viata. Adusa lent la suprafata,
iguana si-a recapatat curand ritmul cardiac normal si, intinsa la
soare pe stanci, si-a refacut rezerva de oxigen si temperatura corpului.
Apele din jurul Insulelor Galapagos au temperaturi destul de scazute, intre
12 si 20 grade C, iar soparlele sunt animale cu sangele rece, depinzand
de caldura mediului ambiant. De aceea iguanele marine petrec mult timp lungite
la soare, inainte de a intra in apa, pentru a se hrani, si dupa
ce revin din mare, pentru ca temperatura corpului sa revina la 35-37 grade C.
Perioada de reproducere a iguanelor marine incepe spre sfarsitul
lunii februarie. La iguanele marine masculul isi delimiteaza un teritoriu
pe care-l apara si pe care vin femelele, el incercand sa le retina
in numar cat mai mare. Curtea pe care aceasta le-o face este simpla,
dupa cateva miscari ale capului, masculul trece in spatele femelei,
o apuca cu gura de gat, ii cuprinde trupul cu labele si copulatia
are loc. Dupa aceasta, femelele se aduna in locurile de cuibarit. Acestea
nu sunt foarte numeroase in lungul tarmurilor si, pentru a ajunge in
zonele cu nisip, femelele urca uneori faleze inalte de 50-60 m. Pentru
posesia unui loc favorabil sapa un tunel de 30-40 cm in care sa depuna
ouale, femele dau lupte indarjite. Cuiburile sunt atat de
apropiate incat se intampla ca o femela aflata in
tunel sa fie acoperita de nisipul aruncat de o alta, care sapa alaturi. Ouale
au o coaja destul de moale si au nevoie de doua luni pentru ca puii sa se formeze
si sa eclozeze. In tot acest timp, femelele raman in preajma
cuibului, verificand prin introducerea cozii, existenta oualor, o verificare
pur tactica.
Insulele Galapagos cu natura lor unica sunt un laborator viu al evolutiei speciilor,
un laborator fara arhive insa, fiindca nu exista urme fosile; cu toate
primejdiile care le ameninta, ele raman un loc miraculos, mai ales pentru
naturalisti.
In insula Madagascar din oceanul Indian la distanta de tarmul estic al
Africii in care flora si fauna endemica sunt abundente, traiesc sapte
specii de iguane grupate in doua genuri, Chalarodon si Oplurus. Ele au
dimensiuni mai modeste, 10 pana la 30 cm. Chalarodon madagascariensis
poseda o mica creasta spinoasa, care porneste de la gat si se termina
la baza cozii, iar masculii iau adesea pozitii agresive, cu corpul ridicat pe
cele patru picioare si capul indreptat in sus, supraveghindu-si
teritoriul. In schimb speciile de Oplurus sunt aproape complet lipsite
de creasta si nu sunt capabile sa adopte o pozitie bipeda.
Existenta celor sapte specii de iguane malgase, unele arboricole, altele terestre,
este cunoscuta inca din 1900, dar nimeni nu a putut inca sa furnizeze
o explicatie acceptabila a prezentei lor in marea insula. La est de continentul
american, iguanele se intalnesc numai in Madagascar. Daca
s-ar fi raspandit in acelasi mod ca iguanele din Pacific, prin platformele
vegetale plutitoare, ar fi trebuit sa ajunga intai in Africa.
Dar in acest continent nu exista iguane si nici nu s-au descoperit pana
astazi urme fosile. Unii cercetatori au propus ca iguanele malgase sa fie grupate
intr-o familie distincta de cea a iguanelor americane, socotind ca ele
pot sa fie apropiate de soparlele Agamide care traiesc in Africa.
Pentru a incerca o rezolvare cat de cat acceptabila a enigmei
iguanelor malgase s-au facut studii aprofundate, utilizandu-se analiza
multifactoriala a 500 de repere biologice, pentru a se stabili legaturile de
inrudire dintre cele sapte specii. Rezultatele par sa probeze faptul ca
aceste iguane formeaza un grup monofiletic, adica provin dintr-un singur stramos
comun dar care avea clare afinitati cu iguanele americane.
La sfarsitul Erei Mezozoice marele continent Gondwana, care ocupa emisfera
sudica a planetei, s-a fragmentat. Blocul America de Sud-Antarctica-Australia
s-a separat intai de Africa, acum cu 100 de milioane de ani, apoi
cu 75 de milioane de ani in urma blocul Antarctica-Australia s-a izolat
de America de sud. Iguanele asemanatoare cu cele din America de Sud ar fi putut
sa ramana izolate pe acest ultim bloc care ulterior s-a rupt. In
aceasta situatie o specie de iguane asemanatoare celor din America de Sud ar
fi putut sa ajunga pe o platforma vegetala plutitoare, pana in Madagascar
insula aflandu-se atunci mult mai la sud decat este situata astazi.
Se stie, de altfel ca Antarctica a servit drept punte de trecere, intre
America de Sud si Australia pentru o serie de specii vegetale si animale(fagul
austral, marsupiale testoase, batracieni)
Este o ipoteza plauzibila in liniile ei generale, dar care nu aduce inca
o rezolvare deplina a enigmei iguanelor malgase.