z6s20sy
Teribila experienta de la Pitesti a inceput in chiar anii cind Lucian Blaga isi scria cel de­al doilea roman autobiografic : Luntrea lui Caron. Desi poetul din Lancram n­a cunoscut direct reeducarea din celebra temnita, geniul sau scriitoricesc ii intuieste esenta demonica. Aceasta consta in anihilarea definitiva a personalitatii umane prin supunerea ei la o umilinta maxima : aceea de a multumi public pentru propria neantizare, aceea de a colabora si a se solidariza cu propria­i forta distructiva. Dar iata faptele, urmind cronologia romanului…
Imediat dupa razboi, Blaga este supus tuturor umi-lintelor : i se ia dreptul de a publica. Numele sau este degradat de contextele in care apare rostit sau scris. E scos de la Universitate si exilat ca umil functionar intr­o biblioteca de provincie. Piesele de teatru nu i se mai joaca. Este inlaturat de la Academie. Colegii de breasla, printre ei adulatorii de mai ieri, il dezavueaza public de cite ori li se iveste prilejul. Nici unul din meritele culturale nu­i mai este recunoscut, revistele si editurile nu­l mai publica, vocea nu­i mai e ascultata, intr­un cuvint, este pus, cum el insusi zice, „pe linie moarta”.
In aceste circumstante, cind se miza pe distrugerea onoarei si, o data cu aceasta, a personalitatii sale, e vizitat de un gazetar de la „Scinteia”. Banuind o cursa, poetul nu­l invita sa­i treaca pragul casei. Temerea i se adevereste pe loc, caci ziaristul ii propune, nici mai mult nici mai putin, decit sa protesteze, in paginile oficiosului de foarte trista amintire, impotriva suspendarii partidului comunist din… Olanda. Greu de imaginat o mai mare perfidie. O mai absurda situatie. Victima inocenta a partidului omonim din tara, Lucian Blaga este invitat sa reactioneze impotriva suspendarii aceluiasi partid dintr­un stat cu care Romania de atunci nu avea nici un fel de raporturi reale. Nu conta, in logica umilintei, faptul ca tocmai partidul comunist roman desfiintase, la el acasa, celelalte partide politice. Nu conta, pentru ca intraseram intr­o devenire istorica irationala, in care nici logica, nici argumentele si nici bunul simt nu­si mai gaseau locul. Atitudinea lui Blaga marturiseste insa, peste timp, despre verticalitatea unei constiinte. El refuza „logica umilintei”, argumentind necrutator :
„De ce mi se cere tocmai mie, care n­am facut nicio-data politica, sa intervin cu proteste si declaratii in chestiuni care intereseaza exclusiv « partidul » ? Se face apel la mine — in ce calitate ? Se face apel la mine ca la o « personalitate » ? Dar, Dumnezeule­Doamne, de ani de zile eu nu mai sint o « personalitate ». De ani — sint un simplu numar sindical. Am fost dat afara din litera-tura. Cu o grija metodica, sustinuta. S­au luat masuri, intru cit ma priveste, la Cenzura, la ziare, la reviste. Numele meu nu mai poate fi amintit in presa decit inso-tit de injurii. Numele meu a fost ras din lista membrilor Academiei Romane. Ajunsesem inca de foarte tinar — « nemuritor », dar « nemurirea » mea era cu termen. Pentru piesele mele calificate drept mistice am fost exclus din teatru. Am fost dat afara de la Universitate, pe motiv ca as fi un exponent al esteticii « idealiste ». Din « personalitatea » mea n­a mai ramas, zau, nimic. Actualmente sint un foarte obscur, mediocru numar sindical. In spiritul loialitatii mele de anonim cetatean, sint dispus sa semnez declaratii colective, de sindicat, daca primesc un ordin in acest sens. Nu pot sa fac insa declaratii intr­o calitate pe care n­o mai am, in calitate de pretinsa « personalitate »”.
La intoarcerea in casa, Dora (in roman : sotia) ii remarca numaidecit, dupa paloarea chipului, agitatia launtrica ce­l luase in stapinire : „Te­a cautat un gazetar de la Bucuresti, ce­a voit ?” In raspunsul lui, Blaga rezuma demonismul fenomenului de care vorbeam : „Ce­a voit, ma intrebi ? Declaratii de entuziasm a voit. Nici mai mult, nici mai putin decit atit. Robii din tara tenebrelor, care se trudesc la munca piramidelor, sint dusi la Memfis sa defileze si sa aplaude urlind ca le place robia. Vezi tu, acest lucru nu s­a intimplat pe vremea faraonilor, dar se intimpla in secolul nostru…”
Intr­adevar, nu peste multa vreme, bine dresat, un popor intreg va defila, aplaudindu­si cu entuziasm opresorii, ridicindu­si in slavi propria robie.