j1o22ov
„Atlantida exista, si voi o locuiti"
Cayce prezinta cu multa claritate problema noastra: „Amintiti-va de filiatiunea voastra divina si veti fi salvati. Altminteri, veti disparea de pe fata pamantului, ca Atlantida. Mijloacele de a va dis¬truge nu va lipsesc: energia nucleara si, mai presus de orice, nebunia voastra. Perturbarile geologice vor confirma optiunile voastre si natura va fi, la mo¬mentul cuvenit, impotriva voastra. Lumea este o vesnica reluare. Atlantida exista, iar voi sunteti ac¬tualii ei locuitori". tlantida a inflacarat imaginatia multora si a starnit felurite teorii; toti au dorit sa // descopere misterul, sa ridice un colt al r/ l valului care-l ascunde. Unii au cautat vestigiile regatului scufundat in ve¬cinatatea insulelor Azore; altii, in Ber-mude; cativa au cercetat desertul Saharei. Etnograful J. V. Luce, bazandu-se pe sapaturile efectuate in insula Thera, a localizat Atlan¬tida in insulele Marii Egee; pietrele din orasul Ica, ale doctorului Cabrera, au facut din Peru „leaganul civi¬lizatiei mondiale". Descoperirea, in adancul Oceanu¬lui Atlantic, a unui zid de aparare structurat adevereste existenta unei tari atlante, la Bimini — conform viziunilor surprinzatoare ale lui Edgar Cayce — si pune din nou in discutie existenta reala a unui continent, adevarat cordon ombilical intre America si Europa. Fiecare teza a suscitat polemici. Aparatorii si detractorii au fost intr-o disputa continua; in aceasta situatie si in mijlocul unei indiferente totale, o voce s-a facut auzita, aparand o teza revolutionara, aceea a pastorului german Jurgen Spanuth. Parerea lui este contrara celorlalte, situand Atlantida in centrul Eu¬ropei de nord, considerand-o chintesenta civilizatiei nordice stravechi, cea a raselor indoeuropene ariene.
Cercetari vaste
Cine este acest barbat ale carui conceptii sunt atat de originale? Nascut la 5 septembrie 1907, in Obersteiermark-ul austriac, face studii universitare stralucite la universitatile din Berlin, Viena, Kiel si Ttibingen. in 1931 este numit profesor de teologie, istorie antica si arheologie, la Wiener Neustadt. in aprilie 1933 devine pastorul oraselului Bordelum, situat intr-o regiune de campie apropiata de Marea Nordului; este perioada in care se simte puternic atras de cercetarea fabulosului si enigmaticului continent disparut descris de Platcin. Entuziasmat, cucerit de mitul sau de realitatea existentei Atlan-tidei, calatoreste mult, in toate tarile din bazinul Mediteranei: Grecia, Creta, Asia Mica, Egipt, Africa de Nord, Sicilia, Corsica si Sardinia. Fapt mai putin obisnuit, calatoreste si in tarile scandinave: Dane¬marca, Suedia si Norvegia, in cursul peregrinarilor sale, Spanuth se straduieste sa descopere vestigii ale primelor migratii indo-europene, precum si cele ale marilor deplasari ale popoarelor din nord.
Diferitele sale concluzii sunt cuprinse in lu¬crarea Das entratselte Atlantis (Atlantida desci¬frata). La Paris, pe data de 11 iunie 1971, tine o conferinta cu tema Atlantida regasita?, care este ti¬tlul traducerii franceze a cartii sale (Pion, 1954).
Cand este intrebat ce anume i-a declansat pa¬siunea pentru subiectul acesta, Spanuth raspunde schitand un zambet: „anumite neverosimilitati".
Povestirea Iul Platon l se pare la inceput o fictiune
in cadrul conferintei sale, el mentioneaza aceste neverosimilitati:
„Dupa cum stiti, noi am aflat de povestea Atlan¬tide! de la marele filozof Platon, care relateaza in doua Dialoguri, Timaios si Critias, cum a ajuns ea sa fie cunoscuta in Grecia, prin intermediul legiui¬torului Solon, care, la randul sau, a aflat-o din pa¬pirusuri si din inscriptii murale, in cursul calatoriei intreprinse in Egipt, intre 570 si 560 i.H.
in ultimul an de liceu, trebuia sa traduc Dia¬logurile lui Platon. Pe vremea aceea si mult timp dupa, consideram povestea Atlantidei c'a o fictiune, fara nici un fel de baza istorica. De altfel, dupa re¬latarea lui Platon, evenimentele respective s-ar fi desfasurat cu opt sau noua mii de ani inaintea lui Solon, si eu stiam foarte bine ca povestea Atlantidei nu putea fi situata la o data atat de indepartata, in¬trucat nu putea sa existe, in vremea aceea, tot ce s-a mentionat. De exemplu, se refera la: un oras numit Atena; o fortareata asezata pe Acropola Atenei; o prima incinta construita imprejurul fortaretei; saparea unui put adapostit de metereze; state grecesti; temple egiptene; inscriptii si texte pe papirus; prezenta libienilor in Africa de nord etc.
Se specifica faptul ca atlantii aveau arme din arama si cositor, adica din bronz, chiar din fier, ca dispuneau de o flota numeroasa, peste 1200 de corabii, care de lupta, cavalerie. Evident toate acestea nu puteau exista, efectiv, in secolul IX sau X inaintea erei noastre."
Studii biblice
„in 1933, spune in continuare Jurgen Spanuth, am inceput sa strang texte paralele din Antichitate, din Orientu! Apropiat, nadajduind sa gasesc com¬pletari sau confirmari ale indicatiilor istorice figurand in Vechiul Testament. Atunci am observat ca eveni¬mentele relatate in A Doua Carte a lui Moise. Asuprirea fiilor lui Israel m Egipt sl Exoc/u/fusesera pana acum incadrate in secolul XV i.H., din greseala. Citam textul respectiv (A Doua Carte a lui Moise, capitolul i, paragrafele 8-11):
8. Dar s-a ridicat alt rege peste Egipt, care nu cunoscuse pe losif.
9. Acesta a zis catre poporul sau: „lata, neamul fii/or lui Israel e multime mare si e mai tare decat noi.
10. Veniti dar sa-i impilam, ca sa nu se mai in¬multeasca sica nu cumva la vreme de razboi sa se uneasca cu vrajmasii nostri si, batandu-ne, sa iasa din tara noastra!"
'11. De aceea au pus peste ei supraveghetori de lucrari, ca sa-i impileze cu munci grele. Atunci a zidit Israel cetati tari lui Faraon: Pitom si Ramses, care serveau lui Faraon ca hambare, si cetatea On sau Iliopolis,
Ori, sapaturile efectuate la Pitom si cele trei canturi laudand „construirea frumosului oras Ram¬ses" dovedesc faptul ca aceste doua orase au fost construite in timpul domniei lui Ramses al lll-lea (1300-1230 I.H.). Prin urmare, poporul evreu se afla inca in Egipt la data aceea; „Cele zece plagi ale Egiptului" nu pot fi datate decat dupa 1230 I.H., dupa moartea Faraonului.
Basoreliefurile de la Medinet Habu
Continuandu-si cercetarile, Jurgen Spanuth studiaza toate inscriptiile si toate papirusurile din epoca Exodului. Astfel, el ajunge sa descopere ins¬criptiile gravate pe templul regal de la Medinet Habu, din porunca lui Ramses al lll-lea. intre 1927-1936, cercetatori ai Institutului Oriental de la Uni¬versitatea din Chicago au dezgropat acest templu din stravechea Teba, care a fost construit, probabil, in perioada 1200-1168 I.H., deci in secolul XII inaintea erei noastre.
Textele inscriptiilor si ale basoreliefurilor au fost publicate intre 1934 si 1954. Analizandu-le minutios, tanarul cercetator german a constatat ca ele confirma nu numai A Doua Carte a lui Moise, ci si povestirea relatata lui Solon, in 560 I.H., in Egipt, t'ema fiind reluata de Platon in Critias si Timaios.
Basoreliefurile de la Medinet Habu coro¬boreaza, pana in cele mai mici detalii, istoria Atlan-tidei. Ele atesta faptul ca ea dateaza din ultimul sfert al secolului XIII inaintea erei noastre, contrar legendei care o situeaza cu opt sau noua mii de ani inaintea lui Solon. Ori, in vremea aceea, in 1220 sau 1210, a fost inaltata prima incinta a Acropolei din Atena, sapand si un put in interiorul ei; tot in vre¬mea aceea, catastrofele naturale uriase i-au deter¬minat pe „atlanti" sa-si paraseasca meleagurile natale si sa po'rneasca intr-o calatorie lunga, strabatand toata Europa si Orientul Apropiat; pere¬grinarea lor s-a sfarsit prin lupta dusa de Ramses al 11 Mea impotriva invaziei acelor „Popoare ale Marii", a libienilor si a tirenienilor. Tinand seama de re¬latarea lui Platon, de inscriptiile de la Medinet Habu, de concordanta perfecta a textelor cu cronologia mentionata de ele, era clar ca istoria Atlantide! si cea a „Popoarelor Marii", care au navalit in Egipt, erau strans legate. Cel putin aceasta este concluzia la care ajunge Jurgen Spanuth.
„Poporul care locuia in curba a noua"
— Se vor gasi intotdeauna cativa nebuni dor¬nici sa caute Atlantida! constata, nedumerit, pro¬fesorul von Wilamowitz-Mollendorf, incercand sa tempereze inflacararea lui Spanuth.
— Vi se pare atat de ciudat interesul fata de un popor care, daca a existat cu adevarat, a influentat puternic toate civilizatiile lumii? E normal sa ma straduiesc sa-i aflu originea! a replicat tanarul pas¬tor.
Din povestirea lui Platon si din textele basore¬liefurilor de la Medinet Habu, rezulta ca Atlantida era constituita din „insule si parti ale continentului situate in nordul cel mai indepartat, marginind Marele cerc de apa, la capatul lumii".
„Prin Marele cerc de apa (sinwur), vechii egip¬teni intelegeau marea, care, asemenea unui imens fluviu circular, contura cercul pamanturilor popu¬late. Conform cosmologiei lor, cercul era impartit in zece curbe, adica in zece segmenti, corespunzand, mai mult sau mai putin, gradelor de latitudine. Egip¬tenii spuneau despre a zecea curba ca «aici soarele apune la miezul noptii», iar despre a noua, ca «ziua cea mai lunga dureaza aici saptesprezece ore!»"
Dupa parerea egiptenilor, „Popoarele Marii" (sau „Popoarele Marii Nordului") faceau parte din a „noua curba" care corespunde, in geografia mo¬derna, cu regiunile situate intre 52° si 58° latitudine nord: Germania de nord, Danemarca, Scandinavia meridionala. Daca dam crezare textelor din epoca lui Ramses al lll-lea, atlantii erau deci originari din aceste regiuni.
Celtl sl germani, doua ramuri ale aceluiasi popor
Imaginile zugravite pe peretii pesterilor si sculp¬turile de la Medinet Habu sunt tot atat de revela¬toare ca si textele. Artistii egipteni, inzestrati cu un simt al observatiei foarte ascutit, inclinati sa repro¬duca cele mai fine detalii, au infatisat „popoarele din curba a noua" purtand pe cap casti cu coarne sau coroane cu raze, inarmati cu scuturi si sabii cu maner drept, obiecte folosite curent numai in Europa de nord, in anul 1200 I.H. in Scandinavia, sute de desene rupestre atesta folosirea acestor obiecte, pe care sapaturile arheologice le-au scos la iveala, cu miile. Referindu-ne fie la descrierile de pe inscriptii, fie la imaginile reprezentate, „Popoarele Marii Nordului" se identifica, sub toate aspectele, cu popoarele care au locuit in Europa de nord in secolul XIII I.H. Faptul ca sunt cunoscuti sub numele de „celti" sau de „germani" nu are nici o im¬portanta, deoarece, in acea vreme, cele doua ra¬muri ale aceluiasi popor nu erau inca despartite. Specialistii in preistorie contemporani, suedezi si danezi, ii considera „germani" pe stramosii locuito¬rilor din Europa de nord, care, incepand cu anul 200 I.H., si-au luat acest nume si au fost cunoscuti ca atare. Pyteas, insa, istoricul grec al Massiliei (actu¬ala Marsilia), vizitase regiunile acestea in 350 I.H. si-i numea pe locuitorii lor „celti". Inscriptiile din epoca lui Ramses al lll-lea mentioneaza trei grupuri principale care formeaza „Popoarele Marii Nordu¬lui": ferii, saksarii, denenii. S-a formulat deseori parerea ca aceste inscriptii reprezinta prima atestare scrisa a feresioi-lor, adica a celor mai vechi triburi din imperiul celto-german: frizonii, saxonii, danezii.
O insula stancoasa ale carei fete laterale sunt rosii, albe si negre
Spanuth a incercat sa localizeze acest imperiu celto-germanic: in epoca bronzului el ar fi cuprins peninsula lutlanda, partial disparuta, in prezent, insulele daneze, partea meridionala a Suediei si insula Oland, in Marea Baltica, in vremea aceea, civilizatia nordica era omogena si prospera.
Relieful accidentat ingreuia accesul la teritoriul celto-germanic: „coastele sale se infatisau ca niste scuturi", spunea Homer; aceasta imensa insula stancoasa, care strajuia marea, prezenta un perete abrupt, ale carui fete laterale erau „rosii, albe si ne¬gre", coborand direct spre mare. Descrierea aceas¬ta, figurand si in Dialoguri!e\w Platon, este conside¬rata de Spanuth ca o realitate pe care doreste sa o confirme.
in cursul cercetarilor si explorarilor sale des¬copera peretele stancos al insulei Helgoland, din Marea Nordului. Dupa toate probabilitatile, era ra¬masita vizibila a unui teritoriu mult mai vast, care s-ar fi scufundat in mare. Blocul de gresie brun-roscata exista si in prezent: gipsul, creta si calcarul, de culoare alba, se imbinau alcatuind soclul unui prag din fundul marii, iar stanca neagra aparea la mica adancime; era gresia bogata in cupru, nuanta ei de albastru foarte inchis, aproape negru, fiind da¬torata oxidarii.
Traditia orala, foarte bine pastrata, indica numarul si frecventa corabiilor ancorate in sudul insulei: se vedeau deseori doua sute de vase care se aprovizionau aici cu calcar si cu gips.
Platon este primul care a afirmat ca se extragea „cupru, sub forma dura si maleabila" din subsolul Atlantidei. Geologul Wetzel, din Kiel, confirma, la randul sau, existenta unui bogat zacamant de cupru in Helgoland:
„Roca este alcatuita din mai multe varietati de minereuri cuprifere; unele se prezinta sub forma de oxid (cuprit), altele, sub forma de sulfura (cal-cozina), de culoare cenusiu-albastruie, cu stralucire metalica..."
Wetzel reaminteste numele insulei: Placa de cupru. „Este evident, afirma el, stramosii nostri vor¬beau in cunostinta de cauza: zacamantul de cupru fusese descoperit si exploatat."
Basllea, centrul minunat al Imperiului nordic
intre insula stancoasa Helgoland si litoral se afla insula care reprezinta centrul imperiului nordic.
Istoricul Pyteas, citat anterior, atrage atentia ca se numea Basilea, ca si. capitala, fiind situata in a-propiere de gura fluviului Eridan, in Marea Nordului, distanta care o despartea de Germania putand fi parcursa intr-o singura zi. Pentru Spanuth, Eridanul si Eiderul, care strabate peninsula lutlanda, nu in¬seamna decat unul si acelasi fluviu. Trebuie, deci, sa tinem seama ca intre stanca Helgolandului si coasta Germaniei de nord, mai exact a landului Schleswig-Holstein, in partea sudica a peninsulei lutlanda, a existat o insula care a disparut in adan¬curile marii, in urma unor catastrofe naturale devas¬tatoare.
Insula aceasta, pomenita de Homer reprezinta centrul cel mai important si mai valoros al imperiului nordic. Splendoarea capitalei sale starneste ad¬miratia tarilor vecine, dar faima ei este justificata: si¬tuata in centrul insulei, Basilea se afla la o distanta de zece kilometri fata de mare; este inconjurata de o campie foarte roditoare, culturile diversificate al¬ternand cu campurile de trifoi. Dealurile joase pre¬domina si pantele lor domoale duc spre mare. Capitala este inconjurata si aparata de diguri, avand garduri din uluci de lemn, legate intre ele cu un ciment din argila — elemente de constructie nor¬dice prin excelenta; digurile sunt suprainaltate pen¬tru a permite trecerea ambarcatiunilor. Campiile si digurile sunt strabatute de un'canal, care ofera conditii prielnice de acostare la cheiurile celor doua porturi, apartinand orasului propriu-zis.
Toate acestea amintesc foarte exact descrierea capitalei Atlantidei, facuta de Platon. De asemenea, in privinta celor doua izvoare, cel de apa calda si cel de apa rece, care tasneau din pamantul Atlantidei, Spanuth este categoric in afirmatiile sale: in insulele situate in vecinatatea locului unde existase candva insula scufundata, la Sylt, Fuhr si Amrun, se gasesc si in ziua de azi panze freatice radioactive care tasneste din sol la o temperatura de 40-50°.
Orlcalcul, mai pretios decat aurul
La Basiiea se cauta materialul cel mai pretios dupa aur, si anume oricalcul, foarte solicitat de piata mondiala (de altfel, era singura tara care putea sa raspunda acestei cereri, deoarece poseda cel mai mare zacamant de oricalc din lume).
Capitala nordica exporta masiv, trimite corabii incarcate cu pretiosul metal in toata Europa si in Asia, si obtine castiguri insemnate; bogatia Basileei este fara seaman. Localizarea oricalcului constituie dovada cea mai concludenta a situarii Atlantidei in Marea Nordului, declara Spanuth, care isi justifica, in continuare, parerea:
„Oricalcul era, de fapt, chihlimbarul galben (sau ambra galbena), rasina fosila extrasa din pamant in numeroase locuri din vestul Eiderstedt-ului (repre¬zentand peninsula Schleswig-Holstein, care inain¬teaza in Marea Nordului, in fata insulei Helgoland, la nord de gura fluviului Eider). in epoca bronzului, chihlimbarul era considerat de cea mai mare valoare, fiind exportat pe intregul continent; se topea usor, se dizolva chiar in ulei, putand fi aplicat ca un lac.
Si in ziua de azi, legendele stravechi din nordul Germaniei spun ca un Glastempel, un Glasburg, a disparut in mare, inghitit de valuri, in fata Helgo-landului (glas, glaesum este vechea denumire a ambrei galbene).
in lume nu existau decat doua locuri de unde se extragea chihlimbarul: — litoralul Schleswig-Hol-stein-ului si Prusia orientala. Ori, deoarece zaca¬mintele din Prusia nu au fost descoperite decat la inceputul erei noastre, suntem obligati sa tragem concluzia ca Basiiea nu putea fi alta tara decat aceasta, Tara chihlimbarului apartinand stramosilor (BernsieinlandderAntike).
Sangele taurului este varsat pe coloana sacra
Problema sacrificiilor ritualice este analizata de Spanuth, cu ajutorul textului lui Platon, pe care nu l-au confirmat inca descoperirile arheologice auten¬tificate. Dupa cum relateaza Platon, cei zece regi, purtand frumoasa lor roba albastru inchis, si mantii lungi, se adunau in incinta sacra a templului lui Poseidon, se reculegeau si se rugau in timp ce in¬trau taurii; incercau sa'prinda unul dintre ei, inarmati cu tepuse de vanatoare si plase, dar nu era usor, tinand seama de agresivitatea animalelor.
in cele din urma, un taur era doborat, victima aleasa de zei; apoi era tarat pana la „coloana cerului", unde urma sa fie sacrificat. Sangele lui umplea un crater; fiecare participant la acest ritual era stropit cu sange, pentru purificare, iar restul era turnat peste coloana sacra. Carnea animalului era arun¬cata in foc; dupa ce era complet carbonizata, se stingeau toate focurile; se lasa noaptea si in¬tunericul ii invaluia pe regii asezati pe pamant, in cerc. Cand bezna era de nepatruns si figurile celor de fata nu mai puteau fi deosebite, atunci sosea momentul rostirii adevarului: se aduceau acuzatii, se pronuntau sentinte, nimeni nu era crutat. Dupa aceea, apareau doi frati gemeni care reaprindeau focurile sacre, aceasta insemnand sfarsitul cere¬moniei. Zeii erau impacati si-i ingaduiau atunci soarelui sa se iveasca odata cu zorii zilei.
Ori, acest cult al Soarelui si al Focului este ca¬racteristic popoarelor de rasa ariana, si a fost prac¬ticat inca multa vreme dupa ce au fost crestinate popoarele celtice si germanice.
Lupta neincetata a nordicilor cu marea
in afara Soarelui si a Focului, nordicii venerau Marea. Se poate spune ca era problema lor vitala: traind in insule, privind oceanul involburat, ei au fost nevoiti de timpuriu sa-si insuseasca arta de a-l stapani.
Flota lor era importanta, incepand cu umila barca a pescarului si sfarsind cu nava de razboi adapostita in pesteri naturale. Corabiile lor aveau o teuga dubla (pupa si prora fiind suprainaltate) si un catarg amovibil. Pentru a strange velele nu' era nevoie sa se dea jos verga;_paramele puteau fi manuite de pe puntea vasului, in Evul Mediu vikingii procedau exact la fel: ei foloseau ca ancore pietre gaurite, care se numeau stiorm nordica straveche (pescarii de pe insula Busum au scos in mai multe randuri astfel de ancore, de langa insula stancoasa Helgoland). Curelele de piele fixau vaslele in furcheti (asa cum obisnuiesc si in ziua de azi pescarii de pe coastele Marii Nordului si ale Marii Baltice).
Nordicii erau marinari neinfricati care iubeau marea mai presus de orice, facandu-si datoria cu multa voie buna. in schimb, oceanul nu le aducea numai bucurii; era o primejdie continua pentru o tara care lupta cu indarjire sa-si salveze fiecare petec de pamant, amenintat de valurile pustiitoare care castigau teren, erodandu-l. Trebuie sa tinem seama si de nisipul purtat de vanturi naprasnice, care acoperea totul, distrugand culturile. Lupta atat de inegala, dusa zi de zi, neincetat!
Femeile nordice, tesatoare experte
Barbatii nordici erau navigatori neintrecuti iar femeile, prin calitatile lor remarcabile de tesatoare, erau inegalabile; „poporul din nord" este comparat cu feacii din Odiseea lui Homer, care locuiau „la capatul marii, fara legaturi cu strainii". „Pe cat se pricep feacii sa carmuiasca vasele pe valuri, pe atat sunt de dibace femeile la tesutul panzei, caci insasi Minerva le-a daruit indemanarea la lucru".
Numeroasele obiecte de podoaba descoperite in morminte atesta iscusinta deosebita a femeilor atlante, pentru care torsul, tesutul si cusutul tesaturilor nu mai aveau taine: bucati de panza im¬binate artistic, in multiplele nuante ale unei singure culori, denota un gust desavarsit si o maiestrie neobisnuita. Prelucrarea inului, planta caracteris¬tica tarilor nordice, dovedeste o traditie indelungata in domeniul textilelor. Desenul era atat liber cat si geometric: firele se incrucisau in unghi drept si alcatuiau motive armonios potrivite.
O Industrie metalurgica de exceptie
Barbatii erau mestesugari foarte priceputi: ei exploatau judicios bogatiile subsolului, care le asi¬gurau bunastarea si castiguri mari.
Chihlimbarul putea fi utilizat ca un lac, ca o pasta colorata si la nevoie servea si la aprinderea focului.
Dupa ce nordicii au folosit vreme indelungata cuprul pur, au invatat sa-l combine cu alte metale. Prelucrarea metalului pur se facea cu ciocanul la inceput, dar curand au fost construite cuptoare, in care metalul se topea, la temperaturi foarte inalte, in mormintele oamenilor din nord au fost deseori descoperite placi, coliere, topoare, barde de lupta si unelte din arama.
Profesorul Schwantes din Kiel este ferm con¬vins ca „populatiile megalitice stabilite pe litoral au generalizat folosirea obiectelor din arama".
Staniul — care se gasea din abundenta — era destinat fabricarii obiectelor, armelor si uneltelor din bronz, unde, in aliajul cupru-staniu, proportia staniului era aproape intotdeauna de 14 %.
Argintul nu se bucura de aceeasi pretuire; el in¬locuia staniul in anumite obiecte din bronz.
Multe obiecte de cult sau de ornament erau din fildes care provenea din coltii ultimilor mamuti preis¬torici care traiau in libertate in Europa de nord.
Prelucrarea fierului a insemnat realizarea cea mai importanta a acestor mestesugari nordici, singurii care cunosteau procedeele de topire si de prelu¬crare a acestui metal, considerat pretios, deoarece era intrebuintat si la incrustatii. La Amland s-a dezgropat un brici din fier. datand din epoca bron¬zului, iar in insula daneza Seeland au fost desco¬perite unelte si obiecte din fier, din secolul XIV i.H.
Fiecare locuitor poseda un mic tezaur
Resursele naturale, de importanta vitala, folosite rational, comertul dezvoltat cu pricepere au contribuit la bogatia si bunastarea „Poporului din Nord". Aurul, folosit ca moneda de schimb, se gasea din plin, incat nu e de mirare ca uneori caii aveau potcoave de aur sau brazdarul de la plug era facut din argint! Fiecare locuitor detinea un mic tezaur personal. Femeia cea mai saraca purta un inel avand forma unui colan; printii erau acoperiti de bijuterii si mancau in vase din aur. Poporul acesta nu era totusi inchistat in egoismul bogatiei sale; os¬pitalitatea lui era fireasca si traditionala: nu se pre¬cupetea nici un efort pentru multumirea oaspetelui, care trebuia primit cu toata cinstirea cuvenita...
Sarbatori, sport, muzica...
Nordicii erau mari amatori de competitii spor¬tive, in care fiecare concurent vroia sa triumfe, con-centrandu-si eforturile intr-una din probe: lupta cu pumnii, saritura, alergare, aruncarea discului, intre¬cerea dintre care, dar, mai presus de orice, dorea sa castige ia jocui cu mingea, practicat in echipa, sportul cel mai indragit, care-i surprindea pe spec¬tatorii straini. Si in ziua de azi, in nordul insulelor Frizice, se practica un joc cu mingea, numit bosseln, care aminteste, in foarte multe privinte, anticul joc nordic.
Seara, dupa o masa copioasa, cand ardea focul in camin aruncand flacari jucause, erau poftiti muzi¬cantii, cu harpa sau lauta lor, care cantau, facand at¬mosfera sarbatoreasca. Tinerii asteptau cu nerabdare sa inceapa dansurile rituale, in care dansatorii sprin¬teni si plini de gratie isi demonstrau maiestria. Un cronicar din Evul Mediu, asemenea lui Homer, des¬cria dansurile din orasul Busum, in 1347:
„Jucatorii se prind de mana, formand un cerc inchis: se desprind apoi, sar usor si gratios peste sabii sau danseaza cu ele, alcatuind un manunchi, o stea sau un scut. Atunci, cel care conduce jocul se catara pe aceasta platforma sustinuta de bratele intinse ale celorlalti jucatori... este un spectacol uimitor, de o neintrecuta vioiciune."
Jucatorii din Tara Feacilor, care „framanta pamantul cu picioarele" din Odiseea lui Homer, executa chiar acest dans, la care asista Ulise, oas¬petele regelui Alkinous.
Cometa a adus toata nenorocirea
Bucuria de a trai, constatata cu incantare de Ulise, a fost preschimbata curand in jale si nenoro¬cire; oamenii, supusi unor incercari greu de indurat, erau sortiti pieirii; trecerea unei comete de dimensi¬uni uriase in apropiere de Pamant a declansat catastrofe imense. Mitologia greaca ilustreaza cat se poate de clar acest eveniment, prin povestea lui Phaeton, al carui car solar „a cazut pe pamant, la gura fluviului Eridanos".
Legenda aceasta poate fi comparata cu anu¬mite poeme din EddaS) scandinava, care amintesc de distrugerea lacasului zeilor, Asgard, din cauza prabusirii lui Fenrir (lupul Fenris), la gura unui mare fluviu.
„Eridanosul autorilor clasici, afirma Jurgen Spanuth inca o data, este Eiderul, care se varsa in Marea Nordului in apropiere de stancile Helgo-land-ului, pana cand Atlantida a fost acoperita de valuri. Dupa cum se povesteste in Edda, in urma scaderii obisnuite a nivelului marii, a fost scoasa la iveala o parte din Basilea. Se stie ca in Evul Mediu a disparut de pe fata pamantului insula Utland (adica Atland), situata la est de Helgoland. in partea sudica a insulei, pe fundul marii, o groapa de 59 m, arata locul unde s-a prabusit Fenrir..."
O teza analoga (perturbatiuni cauzate de o cometa, sau poate de planeta Venus) este susti¬nuta de Charles Ferri-Pisani, care, in raportul inedit, prezentat ia un simpozion de geologie submarina, precizeaza si interpreteaza detaliile urmatoare:
„Grecii spun ca in clipa in care Helios i-a in¬credintat carul solar lui Phaeton, acesta s-a apropiat atat de mult de pamant incat I-a distrus, parjolindu-l. Sa retinem, in treacat, ca surorile lui Phaeton au fost
1) nume sub care sunt cunoscute doua culegeri din literatura islandeza veche. Prima cuprinde vechi cantece din se¬colele IX-XII, cu teme din mitologia nordica si din legendele eroice germanice; cea de-a doua reprezinta un manual de arta poetica cu numeroase exemplificari din poezia scalzi¬lor (vechi poeti nordici, in special islandezi, secolele IX-XII).
Casca unui razboinic atlant. prefacute in plopi, ca lacrimile lor au devenit ambra care se gaseste din belsug pe malurile Eridanului, deci pe tarmul' Balticei." '
O intindere mlastinoasa, in locul Atlantide! nordice...
Dezastrului de origine stelara i se adauga curand un cataclism de origine vulcanica. Seceta pustieste intreg pamantul; incendii intinse distrug padurile si recoltele; izvoarele sunt secate, raurile au doar un fir de apa, iar cutremurele zguduie Terra, producand nenumarate ravagii; insula-capi-tala a nordicilor se scufunda; trombe de apa uriase se revarsa asupra pamantului, provocand inundatii catastrofale. Ca urmare, supravietuitorii trebuie sa-si gaseasca mijloacele de a rezista si, mai intai, de a combate foametea; unii devin antropofagi, fapt confirmat de osemintele descoperite in satul Buchau; altii, stapanindu-si deznadejdea, se hotarasc sa emigreze. Avem toate motivele sa cre¬dem ca la vremea aceea a inceput migrarea masiva a popoarelor din Europa de nord; asadar, ca¬lamitatile care au lovit Atlantida nordica constituie cel mai important temei al invaziilor ulterioare, ge¬neratoare de schimbari fundamentale in intreaga lume.
Ce au lasat nordicii? O tara pustiita, partial scufundata; insula regala a disparut in adancuri; valurile uriase au acoperit mai intai campia insulei; apoi, dealurile joase ale Basileei au fost spulberate de un tsunami extrem de puternic, care a distrus totul in calea lui; populatiile au pierit, edificiile s-au naruit.
Cand nivelul marii a revenit la normal, scazand cu aproape patru metri, viata a inceput din nou sa se infiripe pe fasiile de uscat care apareau la su¬prafata apei; acolo se va situa centrul negotului cu chihlimbar. Din restul tarii nu a mai ramas decat o intindere mlastinoasa,'la care nu se putea ajunge cu corabia.
Istoricul grec Pytheas a descris astfel locurile distruse de calamitati: „La baza pintenului stancos, care strajuia Basilea,' se intinde o fractiune de mare ce pare a fi alcatuita din aer, uscat si apa, dar care nu poate fi explorata, deoarece nu este accesibila."
Un dig cu o lungime de 25 de kilometri sl o inaltime de 10 metri
„Aceasta mare maloasa nu poate fi decat pra¬gul marin al coastei occidentale a Schleswig-Hol-stein-ului, prag care se intindea, in 1650, pana aproape de Helgoland, si care ar ramane si in prezent inaccesibil si inexplorabil, daca semnalele marine si farurile nu ar indruma ambarcatiile spre senajuri inguste si intortocheate", explica Spanuth.
„in Critias, Platon face o precizare (cu privire la Atlantida): cine vrea sa navigheze pornind de aici (adica din Marea Nordului) si sa ajunga de cealalta parte (adica la Marea Baltica) ar constata ca are de infruntat un fel de obstacol pe care nu-l poate inlatura."
inaintea seismului care a generat disparitia Basileei, se trecea usor „de la o mare la alta", pe firul apei: pe fluviile Eider, Treene sau Schlei; dupa catastrofa, era absolut imposibil, intrucat marea depusese un fel de dig cu o lungime de 25 kilometri si o inaltime de 10 metri, la gura acestor fluvii, iar Eiderul a trebuit, timp de doua mii de ani, sa-si schimbe cursul, pentru ca sa se poata varsa in Marea Nordului (numai in 1362 Eiderul a inlaturat obstacolul si a revenit la vechea sa albie)."
Dispar alte civilizatii remarcabile
Cataclismul vulcanic de proportie planetara a lovit si a distrus multe tari. Numeroase populatii au fost decimate si odata cu ele au pierit mari civilizatii. Eruptia a distrus cele mai de seama culturi materi¬ale si spirituale din vremea aceea, cum a fost, de pilda, cea minoica din Creta si din insulele vecine, declara Spanuth.
Epoca de aur a civilizatiei cretane minoice, scrie el, dateaza de la aproximativ 1500 I.H. Creta se numara printre „marile puteri", alaturi de Egipt, pe timpul Imperiului celui Nou, de hititii din Asia Mica si de Babilon.
Creta domina tot traficul maritim din partea ori¬entala a Mediteranei. Palatele ei erau somptuoase si de un lux rafinat, densitatea populatiei crestea continuu, resedintele spatioase si elegante se inmulteau, coloniile din Rodos, Thera, Cythera,
Keos, Milet erau infloritoare, insa civilizatia aceasta dispare brusc, in urma unui eveniment tragic de mari proportii, cu efecte dezastruoase: eruptia vul¬canului de pe Thera si seismul marin.
Aceasta eruptie este analoga celei a vulcanului Krakatoa (care a modificat in intregime configuratia stramtorii Sonde, in 1883) fapt confirmat de geolo¬gie si oceanologie.
Descoperirile arheologice de la Santorin, in 1967, au fost indicii care au atras atentia: ruinele caselor erau ingropate sub o masa de cenusa vul¬canica. Catre interior, insula principala prezenta o faleza aproape continua, cu o inaltime de peste 250 de metri, al carei relief putea fi denumit „caldeira" (un crater prabusit deasupra unei pungi de magma secata de eruptii). Dimensiunile acestui crater (cu un diametru de zece kilometri), amploarea prabusirii, constituie criteriile de evaluare a impor¬tantei catastrofei: seismele, distrugerea solului care nu mai poate da roade din cauza caderii cenusii vul¬canice (un strat de mai mult de 10 centimetri im¬piedica exploatarea pamantului multi ani de-a randul), distrugerea edificiilor, valuri uriase, de mai multe zeci de metri inaltime se rostogoleau pe coastele de nord si de est, cu o viteza intre 160 si 200_de kilometri pe ora.
in afara de palatul din Cnossos, toate palatele, orasele si satele Cretei au fost distruse. Cetatile au fost parasite.
Eruptia aceasta a atins in Asia Mica civilizatia hitita, iar in Grecia, regatul micenian. Egiptul se afla in vremea aceea la apogeul gloriei sale, dar a avut de suferit efectele dezastrului (Spanuth isi sustine parerile invocand un capitol din Biblie, referitor la „plagile Egiptului."1')
Arienii parasesc Imperiul lor scufundat
Dupa distrugerea imperiului lor, arienii din nord care nu pot fi decat atlantii, dupa parerea lui Jurgen Spanuth, iau drumul exilului, fugind de foamete si de calamitatile naturii, in mod firesc, ei pornesc pe drumurile comerciale cunoscute din anul 2400 I.H., fiindca au fost caile sigure de export al materiilor prime; deoarece isi luasera toate bunurile de pret, iar drumul lor era lung si greu, pentru a usura povara pe care o purtau, au fost nevoiti sa renunte la obiectele cele mai grele si mai voluminoase,
1) autorul se refera, probabil, la capitolul 9 din Vechiul Testa¬ment:
„22. Si a zis Domnul catre Moise: «intinde mana ta spre cer si va cadea grindina peste tot pamantul Egiptului: peste oameni, peste turme si peste toata iarba campului din pamantul Egiptului.»
23. Atunci si-a intins Moise mana spre cer si a slobozit Domnul tunete, grindina si foc pe pamant; si a plouat Dom¬nul grindina in pamantul Egiptului.
24. Aceasta a fost o grindina foarte mare si printre grindina ardea foc, cum nu mai fusese in tot pamantul Egiptului, de cand se asezasera oamenii pe el.
25. Grindina aceasta a batut in tot pamantul Egiptului, tot ce era pe camp, oameni si dobitoace; toata iarba campului a batut-o grindina si toti pomii de pe camp i-a rupt grindina." raspandindu-lein diferite locuri, acestea constituind astazi urme edificatoare ale trecerii lor. Ascunzato-rile unde au fost ingropate comorile nordicilor erau amplasaste de-a lungul cailor exodului si a dru¬murilor comerciale.
„in cursul mai multor calatorii de studiu, poves¬teste Spanuth, am cercetat in mod special urmele trecerii lor. Datorita numeroaselor piese originale descoperite in Suedia, Danemarca si Germania de nord, a imaginilor reprezentate pe peretii templului regal de la Medinet Habu, stim cum aratau castile, armele, vesmintele, ambarcatiile, carele de lupta ale «Popoarelor Marii Nordului», folosite in secolul XIII I.H. Ori, aceste obiecte au fost gasite de-a lun¬gul drumului parcurs de atlanti: bineinteles, in Europa de nord, pe valea Elbei si a Oderului, de-a lungul Dunarii, in Grecia, in Creta, la Rodos, in Cipru, in Asia Mica, pe coasta sirio-palestiniana, pana la hotarele egiptenilor.
Sapaturile au scos la iveala marturii ale trecerii atlantilor pe itinerariul «occidental», de-a lungul flu-viior Saale si Inn, la altitudinea pasului Brenner, in Italia, Sicilia, Sardinia, Africa de nord. Toate obiec¬tele acestea provin, fara indoiala, din sectorul nord-european si dateaza din anul 1200 I.H. Pot fi vazute si admirate in muzee si in numeroase colectii par¬ticulare", afirma, in concluzie, Spanuth.
Victoria atenlenllor asupra arienilor
Emigrarea in masa se produce din nord inspre sud. in prima parte a calatoriei lor, emigrantii se feresc de zonele populate, de teama izbucnirii unor conflicte nedorite; putem deduce ca s-a gasit astfel un anumit „modus vivendi"1) cu popoarele care lo¬cuiau in regiunile strabatute de ei.
Nordicii lui Jurgen Spanuth inconjoara tarile situate la nord de Elba apoi merg de-a lungul Dunarii, in aval; ei strabat astfel Silezia, Boemia si Moravia, coborand pe urma in Campia Panonica, unde poposesc multa vreme.
Spanuth crede ca este pe deplin indreptatit sa afirme acest lucru, deoarece in Ungaria au fost des¬coperite numeroase depozite de arme si de obiecte tipic nordice.
Cand se hotarasc sa porneasca din nou la drum, nordicii depoziteaza o parte importanta a bunurilor lor in locurile pe care le parasesc (Ungaria actuala).
„Unii s-au indreptat spre Grecia, altii, spre Italia, in Grecia.au invins cu usurinta, rezistenta care li s-a opus fiind destul de slaba, pentru ca atat la Micene cat si la Tyr cetatile intarite fusesera distruse de cu¬tremure iar zidurile de aparare, de dimensiuni uriase, inaltate in mare graba, au cazut repede. Cu toate acestea, navalitorii nu au izbutit sa puna stapanire pe Acropola Atenei, care era aparata si ea, conform principiilor arhitecturale ale oricarei
1) (lat.) mod de a trai. cetati importante, de un parapet urias, asa-numitul „zid al pelasgilor"1'. Avantandu-se in batalie, ateni-enii, in frunte cu regele Kodros, au opus o rezis¬tenta indarjita.
'Eroismul lor a fost absolul unic, sub aspectul importantei si al fortei, intrucat stravechiul stat atenian a izbutit sa stavileasca puterea uriasa a ar¬matei navalitorilor, pastrandu-si libertatea.
„Popoarele nordului" intr-un lung mars razboinic
Teza indrazneata a pastorului Spanuth este fundamentata atat pe propriile sale cercetari arheo¬logice, cat si pe anumite texte antice, de pilda cele ale istoricului grec Timagene.
„lonienii, primii greci sositi in peninsula, afirma in continuare Spanuth, stapanesc Atena si Atica, ramanand conducatorii lor, in timp ce «Popoarele nordului» se instaleaza in toate celelalte regiuni cucerite. Atenienii ii numesc dorieni, pe cei nou-veniti, de la numele tribului dori sau duri, a caror pa¬trie originara se aflajDe coastele Marii Nordului, intre Elba si Weser." in timpul domniei imparatului Augustus, istoricul Timagene, dupa ce se docu¬mentase cu „tot felul de carti", preciza ca:
1) Pelasgii sunt vechii locuitori ai Greciei (cei din Tesalia), Cretei si Asiei Mici; „zidurile pelasgilor" sunt de dimensiuni gigantice, ciclopice (indeosebi la Micene).
„Dorienii populau odinioara regiunile de coasta ale oceanului. Dar, Tntr-o buna zi, si-au parasit insulele indepartate si asezarile situate de partea cealalta a Rinului, din cauza nenorocirilor care le distrusesera vatra stramoseasca: inundatiile catas¬trofale care spulberasera totul si razboaiele nein¬cetate. Dupa caderea Troiei (inceputul secolului XIII I.H.) o parte a poporului dorian s-a stabilit aici, construind primele asezari in niste regiuni care nu erau populate.
Dar cea mai mare parte a „Popoarelor nordului" si-a continuat peregrinarea. Datorita flotei cons¬truite si echipate la Naupaktos, aproape de golful Corintului, au cucerit si au ocupat Peloponezul, Creta, Ciprul si Rodosul. Dupa aceea, patrunzand in Asia Mica si supunand imperiul hitit, au ajuns pana la Karkemis, pe malurile Eufratului, au strabatut Palestina si Siria, oprindu-se la hotarele egiptene, au inceput'sa-si desfasoare armatele, pregatindu-se de batalie, dupa cum stim din inscriptiile gravate pe templul regal de la Medinet Habu."
Invadarea Egiptului
Primele atacuri ale „Popoarelor nordului" im¬potriva Egiptului au avut loc in timpul domniei faraonului Seti al ll-lea (1210-1205 I.H.). Batalia cea mai crancena a marcat cel de-al cincilea an de domnie a lui Ramses al lll-lea (1200-1168 I.H.). Venind dinspre Palestina si Libia, atacand si coas¬tele, „Popoarele nordului" purced la o invazie a
Egiptului conform unui plan bine chibzuit. Aceasta este lupta titanjca relatata de inscriptiile de la Medi¬net Habu si de'textul lui Platon (Timaios):
„Regii atlantilor dispuneau de Libia, pana la Egipt, si de Europa, pana la Tyr. Grupandu-si fortele, concentrandu-le, ei aveau de gand sa supuna teritoriul vostru (Grecia) si al nostru (Egip¬tul) in decursul unei singure campanii militare."
Planul de a unifica tarile europene si meditera¬neene printr-o unica forma regala de conducere parea prea cutezator? in realitate nu era catusi de putin himeric. Puterea nordicilor consta intr-o ar¬mata perfect organizata si bine dotata (daca dam crezare basoreliefurilor egiptene care infatiseaza batalia). Armamentul si echipamentul fusese „standardizat" in vederea campaniei militare; toti dusmanii egiptenilor purtau acelasi vesmant militar, o casca cu coarne, specifica celtilor, sau o coroana de trestie, si erau inarmati cu o spada, doua lanci si un scut usor. Sefii de armata purtau o haina lunga pana la glezne, dintr-o singura bucata, care se inchidea cu o fibula avand doua brate, brosa nor¬dica adoptata de greci.
Toti nordicii purtau parul lung, dar regii lor erau singurii care aveau dreptul sa si-l stranga intr-o coada rasucita apoi in forma de coc, prins strans cu piepteni mari. Toti barbatii aveau barba in vremea aceea, dar soldatii nordici nu purtau barba, ceea ce demonstreaza folosirea curenta a briciului (ca dovada, in regiunile nordice au fost descoperite nu¬meroase exemplare). Barbatii erau inalti, zvelti, aveau fata prelunga, craniul alungit, nasul drept, fruntea inalta, trasaturi caracteristice rasei euro¬pene de tip nordic. Zece regi comandau aceasta ar¬mata, al carui sef suprem era regele filistinilor, poporul-conducator al coalitiei nordice.
in armata se aflau mercenari sarzi si sicilieni, precum si soldati provenind din populatiile supuse nordicilor; pentru batalie erau aliniate mari unitati de care de lupta, de cavalerie, precum si o flota de razboi. Regele dispunea, in total, de 10.'oOOdecare de lupta, 1200 de corabii si un milion de oameni care-i asteptau ordinele.
„Cifrele pot parea exagerate si se prea poate sa fie asa, spune Spanuth, dar nu trebuie sa tragem o concluzie pripita; chiar pentru vremea aceea, o populatie de sase sau sapte milioane nu reprezenta ceva neobisnuit."
Armata aceea se regrupeaza, asadar, in sudul Siriei inainte de a ataca Egiptul.
Egiptenii tale mainile mortilor... pentru a-l numara
in Egipt, Ramses al lll-lea decreteaza mobi¬lizarea generala, consolideaza granitele, la nord, intareste garnizoanele din porturi, isi regrupeaza flota, bine echipata, avand marinari incercati, in¬roleaza mercenari si recruteaza astfel o armata uriasa de oameni hotarati sa invinga. Faraonul isi concentrase deci toate fortele, fiind pe deplin pre¬gatit sa infrunte dusmanul din nord, care pornise la atac. in aceasta lupta dusa de doua popoare deopotriva de puternice, nu este precupetit nici un efort pentru a obtine victoria asupra adversarului. Datorita armatei sale, atat de bine inzestrate, faraonul rezista asaltului, dar obtine curand o victo¬rie completa, nimicind, pe uscat, armata navalito¬rilor. Sute de mii de nordici sunt ucisi sau luati prizonieri. Pe campul de lupta, egiptenii taie mainile mortilor, pentru a-i putea numara mai bine: nici o cifra nu a fost inscrisa pe piatra comemorativa, dar se mentioneaza ca erau atat de multi, incat pareau un „nor de lacuste", in privinta prizonierilor, numarul lor era cel al „firelor de nisip de pe mal". Femeile si copiii care insoteau trupele nordicilor au fost ucisi pe loc sau luati ca sclavi.
Panze contra vasle: o bataile navala Inegala
Luptele pe uscat nu ar fi fost hotaratoare pentru sortii razboiului daca flota nordica ar fi dovedit o in¬contestabila superioritate; un concurs de impre¬jurari si o apreciere necorespunzatoare a terenului de lupta i-au fost potrivnice. Mai mult, acesti bravi marinari erau obisnuiti sa navigheze pe ape invol¬burate, navele lor fiind dotate exclusiv cu vele. Din nefericire, batalia navala avea loc in Mediterana, mare linistita in general, iar in ziua aceea nu batea deloc vantul. Cu velele stranse, navele nordice mergeau in deriva, in voia valurilor care le con¬duceau fara indurare langa vasele egiptene, de care s-au lovit ca de un zid de bronz. Ambarca¬tiunile dusmane, manevrate de vaslasi vanjosi si
incercati, i-au inconjurat; arcasii egipteni au aruncat o ploaie de sageti ucigatoare, nimicind echipajele; altii, folosind grapina1* au incercat sa apuce velele stranse, astfel incat sa se rastoarne vasul. Multi nordici au fost aruncati peste bord si masacrati; al¬teori au fost folositi ca un scut uman, dupa ce au fost legati de bordaj2). Marinarii nordici, dezavan¬tajati de vremea prea blanda, lipsiti de vaslele, cu ajutorul carora ar fi putut fugi din calea dusmanului, sunt acum la discretia egiptenilor; nu le mai ramane decat sa dovedeasca superioritatea lor morala, cand soarta i-a lovit atat de cumplit. Basoreliefurile de la Medinet Habu infatiseaza scene cutre¬muratoare, care uimesc prin realismul detaliilor.
Nobilii prizonieri
insemnati cu flerul rosu de faraon
Batalia fiind pierduta, prizonierii sunt grupati si legati in lanturi doi cate doi. Egiptenii formeaza con¬voaie, pe care le indreapta spre lagare, in marsul lung al celor invinsi, razboinicii nordici pastreaza ,o atitudine demna si mandra"; ei indura fara sa crac¬neasca insemnarea cu fierul rosu, injositoare si de¬zonoranta, care le gradeaza pe trup pecetea fara¬onului. Dupa aceea ei trebuie sa raspunda unui sir
1) mica ancora cu patru brate.
2) invelis exterior, metalic sau lemnos, al scheletului unei am¬barcatiuni. de intrebari, in fata unui public numeros, alcatuit din scribi si personalitati de vaza.
„Datorita lor, scrie Jurgen Spanuth, egiptenii au obtinut o multime de informatii cu privire la patria lor de origine, la itinerariul urmat, la proiectele alcatuite. Totul a fost inscris pe basoreliefurile si papirusurile din templul faraonului."
Faraonul isi rezervase, ca prada de razboi, zece regi si printi nordici, osanditi sa participe la sarbatorirea „triumfului" dusmanului lor, in randurile invinsilor. Victoria faraonului Ramses al lll-lea era zdrobitoare; cu toate acestea, hotararea „Popoare¬lor nordului" a ramas neclintita. Ei nu au vazut in aceasta infrangere decat un episod nefericit al unei batalii in care vor invinge, in cele din urma.
Nordicii se Instaleaza in regiunile din jurul bazinului Marii Mediterane
Silite de armatele lui Ramses al lll-lea sa se re¬traga, unele popoare nordice s-au repliat spre nord, iar altele si-au continuat campania de cuceriri, la sud.
„Unii se stabilesc pe coasta palestiniana; este vorba despre tribul lefilor, pe care-i numim in prezent filistini (conform pronuntiei ebraice, leii, a cuvantul feres). Papirusul Wen-Amum (datand din anul 1095 i.H.) mentioneaza ca poporul sakar sau saksar s-a stabilit pe coasta de vest a Siriei; altii, denen-ii, s-au stabilit in Cipru, in timp ce dori (sau dorienii) au colonizat Peloponezul, Rodosul si insulele Marii Egee. Altii au ramas in Africa de nord", spune Spanuth.
Toate descrierile de care dispunem ii prezinta ca pe niste oameni inalti, cu pielea alba, parul blond si ochi albastri, trasaturi „caracteristice ale rasei nordice", dupa cum afirma Henri Lhote in studiul sau despre picturile rupestre descoperite in Sa-hara, care atesta popularea unor teritorii africane cu nordici. Popoarele infrante in Egipt s-au stabilit, de asemenea, in Italia si in regiunile invecinate, inte¬meind „civilizatia terramarilor".
Zvastica1' sl desene maglco-rltuale
in 1967 si 1968 s-au descoperit cateva vestigii ale acestei civilizatii puternic marcate de arianism, zvastica fiind unul din simbolurile sale constante.
Cercetarile au fost conduse, in Italia, de grupul spelologic Era/do Saracco, de la Clubul Alpin itali¬an, sub indrumarea unui arheolog de renume mon¬dial, Bruno Portigliatti:
„Investigatiile au fost efectuate in perioade dife¬rite; in septembrie 1967, in Vallone dei Gravio, mai sus de San Giorgio, la 1400 m altitudine, s-a gasit o
1) cruce cu brate egale, indoite la capat in unghi drept, servind ca simbol religios la unele popoare orientale (simbol sacru al Indiei); cuvant provenind din limba sanscrita.
Pixida cu capac (ceramica) — creatie originala a civilizatiei din Ciclade piatra dreptunghiulara (3,30 m x 1,30 m) acoperita de graffiti avand forma zvasticei, probabil antropo¬morfe1' si zoomorfe.
in aceeasi regiune, dupa cercetari minutioase, indelungate, s-au descoperit vestigiile unor cladiri: un bloc dreptunghiular, lung de aproximativ 2 metri, terminat in forma de elipsa; o constructie mareata, din pietre cantarind fiecare mai mult de un chintal, cioplite in forma de patrat, asamblate fara mortar. Ea este cu totul diferita de locuintele de tip alpin.
in octombrie 1968, la 2054 m altitudine, in regi¬unea denumita Piano delle Cavalle s-a gasit un bloc dreptunghiular (4m x 1m) usor inclinat pe o parte, asemanator cu precedentul (inclinatia fiind de 45°). Si aici suprafata era gravata cu simboluri in forma de cruce, care pot fi interpretate drept figuri antro¬pomorfe stilizate. Alaturi de ele, incizate adanc, cateva discuri mici si semilune, care erau legate, probabil, de sistemul si de cultul solar."
Civilizatia doriana sl stilul specific al palatelor cretane
Spanuth remarca faptul ca nordicii au patruns si s-au stabilit in Grecia tocmai in vremea aceea; o noua civilizatie se dezvolta, civilizatia doriana, prosperand intr-un timp uimitor de scurt, dupa cum
1) cu forma de fiinta omeneasca. dovedesc rezultatele obtinute de cercetarile ar¬heologice.
„Impulsul dat de Popoarele nordului, determina ivirea din haos a unei noi lumi elenice" afirma isto¬ricul englez Webster1'.
in Creta, in partea de vest a insulei unde se sta¬tornicise un grup nordic, progresul si bunastarea se remarca din nou, dupa o indelungata perioada de stagnare.
„Stilul de viata — scrie Spanuth — importat si impus de cei nou-veniti nu are nimic comun cu viata comerciala si vesela a vechilor cretani; este mult mai impunator, tinzand catre grandios, fapt neintal¬nit pana acum (specialistii il numesc «stilul palatin»). Modul de fabricatie a vaselor de ceramica se schimba, si el; atmosfera generala este mai rigida, insufletita de un spirit mult mai razboinic. Textele sunt transcrise in greaca veche. Popoarele nordului au succedat cretanilor si au modificat pro¬fund civilizatia insulei, imbogatind-o."
1) T. B. L. Webster, in lucrarea De la Micene la Homer(From Mycenae to Homei), publicata la Londra in 1958, consacra un capitol intreg „teoriei ariene" a Atlantide!, sustinuta de Jurgen Spanuth, constatand ca se bizuie pe „elemente esentiale, foarte reale, pe cercetari conduse de un spirit stiintific riguros, contrar nenumaratelorteze inchinate aces¬tui subiect, care ofera mai curand o viziune poetica decat o abordare stiintifica a acestui continent disparut. Spanuth nune invita sa visam; el pune la dispozitie mai multe dovezi si ne indeamna sa facem cercetari temeinice. Desigur, teo¬ria este arida, dar mult mai apropiata de realitate decat fan¬tezistele legende tesute in jurul Atlantide!" (n. a.).
inrudirea tainica dintre dorieni sl germani
Atena, singurul stat grec care a tinut piept navalirii „Popoarelor nordului", isi apara cu indarjire teritoriul, respingand orice tentativa de invazie. Razboaiele neincetate impotriva dorienilor sunt ci¬tate de Platon in Timaios, adaugand precizarea ca: «Popoarele marii» au cucerit si au supus toate celelalte state grecesti, in timp ce la Atena (si in Atica) populatia ioniana poate, pe drept cuvant, sa se considere „autohtona1', in felul acesta se explica si inrudirea — remarcata frecvent, dar care a ramas multa vreme tainica — dintre dorieni si ger¬mani. Spartanii, dorieni tipici, au pastrat multa vreme amintirea obarsiei lor, a acelei epoci in care „inundatiile si razboaiele neintrerupte" nu-i silisera inca sa-si paraseasca „insulele indepartate si regi¬unile situate de cealalta parte a Rinului''' (Tima-gene). Cu multe secole inainte ca oekumene^ sa fi desemnat Grecia, Creta, insula Cipru, coastele A-fricii de nord, Sicilia si Italia de sud, se stabilise o comunitate foarte stransa intre diferitele ramuri ivite din trunchiul comun al „Popoarelor nordului" sau al „Popoarelor marii", cu alte cuvinte, al atlantilor, con¬form tezei lui Spanuth.
1) oekumene, in greaca, inseamna „teritoriu locuit"; la vechii greci oekumene insemna totalitatea teritoriilor locuite de oameni.
Identificare prin denumiri
Reamintim ca etnologul german se refera la textele lui Platon, la Homer si la alti cativa istorici greci, pentru sustinerea tezei sale despre o Atlan¬tida nordica. Am citat,anumite concordante pe care Spanuth le subliniaza, si anume: invazia, descrisa de texte sau de reprezentarile templului egiptean de la Medinet Habu, istoria Atlantide!, relatata de Platon, si tot ce se stia despre vechii nordici arieni.
Sa analizam teza sa, cu toata atentia:
Primul argument in favoarea lui Spanuth: diferi¬tele denumiri pentru caracterizarea poporului atlant, in relatarile stravechi.
in Critias, se spune ca tara atlantilor — a celor care au navalit in Grecia — se afla la nord, directia fiind raportata la Egipt si la Grecia, sau, mai precis, „in directia vanturilor de nord".
Autenticitatea textului lui Platon
Autenticitatea textului care reproduce relatarea lui Solon este confirmata prin confruntarea cu ins¬criptiile egiptene de la Medinet Habu. Marele preot Sonchis ii incredintase lui Solon anumite taine, care, la randul lui, le-a comunicat unui prieten, Dropides, iar acesta le-a transmis nepotului sau, Critias cel Tanar: „Aceste insemnari apartineau bunicului meu si le-am mostenit eu, care le studi¬asem in copilarie cu deosebita atentie".
Povestea Atlantidei transmisa de Platon se re¬fera exact la o perioada hotaratoare, in jurul anului 1200 i.H. Catastrofele naturale descrise sunt cele care au provocat naruirea civilizatiilor minoice, hitite si miceniene; popoarele din „cea de-a noua curba" sunt cele care au parasit Germania de nord, Dane¬marca si Scandinavia si au venit sa se lupte cu faraonul Ramses al lll-lea pentru cucerirea tarii lui.
Inscriptiile gravate din ordinul lui, pe templul re¬gal de la Medinet Habu, frescele care reproduc scene ale bataliei, sunt considerate de profesorul Friedrich Bilabel „texte de cel mai inalt interes isto¬ric". „Perfect autentice, nu exista nici o indoiala ca sunt demne de toata increderea", spune Spanuth.
Inscriptiile de la Medinet Habu indica doua de¬talii importante: poporul care a navalit in Egipt venea de la „capatul oceanului"; patria sa, insulele sale, se aflau la „miazanoapte". Prin urmare, denu¬mirile date de egipteni sunt explicabile: „Popoare ale marii", „Popoare ale nordului", „Popoare venite din insulele Marii", „Popoare de la capatul paman¬tului" sau „Popoare ale lipsei de lumina", aceasta ultima denumire putand fi aplicata numai popoare¬lor nordice, datorita lungilor nopti polare.
Cand Ramses al lll-lea evoca victoria sa stralu¬cita, el vorbeste despre infrangerea popoarelor „venite de la capatul pamantului, din intunericul care domneste pretutindeni si dinspre coloanele cerului". Precizarea aceasta aminteste de religia nordicilor, care aveau cultul coloanelor cerului; ar¬heologul O. S. Reuter ii explica, de altfel, obarsia: pe considerente pur si simplu astronomice: cultul unei coloane sprijinind bolta cereasca, alungand noaptea care cuprindea cu incetul toata firea, nu putea sa apara si sa fie practicat decat in nord. „Numai in regiunile de miazanoapte o coloana inaltata vertical indica nordul; spre sud, ea ar trebui sa fie inclinata, pentru a obtine acelasi rezultat."
Demonstratie prin reducere la absurd
Spanuth isi argumenteaza teza folosindu-se si de anumite date geografice. Vcm face demon¬stratia prin reducere la absurd, eliminand, asadar, toate tarile care nu puteau reprezenta Atlantida, din motive obiective evidente.
Mai intai, se elimina toate tarile devastate sau invadate de atlanti, conform principiului ca un popor nu-si distruge si nu subjuga propriul sau teritoriu.
Dupa aceea, toate tarile care nu erau marginite de o mare sau de un ocean, deoarece este incon¬testabil faptul ca un popor denumit „Poporul marii" si care a vazut cum se cufunda in valuri cea mai mare parte a teritoriului sau, nu putea fi un popor continental.
in sfarsit, toate tarile situate in alta parte decat in nordul Greciei si al Egiptului.
Este clar ca peninsula Sinai, Siria, Palestina, Asia Mica, insulele Marii Egee, Creta, Grecia,Te-ssalia si Macedonia, tari ocupate sau pustiite de navalitorii atlanti, nu sunt luate in consideratie.
Iugoslavia de nord, Ungaria, Germania centrala sau de sud, Silezia si estul european, teritorii exclu¬siv continentale sunt exceptate pentru acelasi motiv.
Italia, care nu e marginita de ocean, si Spania, situata la vest de Grecia, pot fi eliminate fara sovaire, cu atat mai mult cu cat atlantii au preferat sa strabata Macedonia, Asia Mica si Siria, pentru a ajunge in Egipt, cand le-ar fi fost mult mai usor sa treaca peste un brat al Mediteranei ca sa ajunga in Africa de nord si, de acolo, in Egipt, daca Spania sau Italia ar fi fost teritorii atlante.
Singura regiune care nu figureaza printre ex¬ceptiile mentionate este, fara indoiala, litoralul Marii Nordului, ca si toate teritoriile din jur: nordul Hano-vrei, Schleswig-Holstein, insulele care le margi¬nesc, peninsula lutlanda, sudul Suediei, cu insulele Gotland si Oland.
Atestare prin descoperiri arheologice
Daca acceptam localizarea Atlantide! in nord, trebuie sa aducem dovezi arheologice complemen¬tare, puse la dispozitie de formidabila migratie a poporului atlant. Spanuth ne atrage atentia asupra itinerariului acestui exod:
„Pornind din Schleswig-Holstein, atlantii strabat Europa, spre sud. Ei navalesc in Grecia, cuceresc toate statele grecesti, in afara Atenei si a Aticei, si trec apoi in Asia Mica. O alta ramura a acestui popor urmeaza un drum diferit, ajungand in Libia prin Sicilia. Cronicarii relateaza, de altfel, ca
«Popoarele Marii Nordului» ataca Egiptul atat la est, dinspre Palestina, cat si la vest, dinspre Libia, cu ajutorul sicilienilor si al sarzilor."
Ori, este neindoielnic faptul ca un popor migra¬tor de acest fel a lasat in urma dovezi ale civilizatiei sale, prin tehnicile, materialele si obiectele caracte¬ristice acelui stadiu de dezvoltare, pe care Platon il considera foarte evoluat. Daca toate acestea vor fi descoperite in afara spatiului nordic, ele vor consti¬tui dovezi in sprijinul tezei lui Spanuth.
in 1870, arheologul A. Conze, studiind nu¬meroasele vase de lut ars post-miceniene, desco¬perite in sud-estul Europei, a constatat raportul lor evident cu cele nordice.
Formele si desenele sunt atat de asemana¬toare incat arheologul a ajuns la concluzia ca olarii aheeni au imbinat tehnica lor cu aceea a poporului atlant, cotropitor al tarii lor.
in 1938, Friedrich Wirth declara, in urma unor descoperiri arheologice uimitoare:
„Originea nordica a acestui popor agresor este demonstrata cu prisosinta, tinand seama de epoca in care au avut loc invaziile."
Wirth se refera la descoperirile facute in Europa, in Asia Mica, in bazinul mediteranean, in Egipt, si mentioneaza spadele nituite, pumnalele, varfurile de lance de culoare cafeniu-inchis, castile cu coarne, coroanele de trestie, scuturile rotunde, ambarcatiunile cu doua etrave impodobite cu capete de lebada, obiectele din arama si din fier, care, in epoca respectiva nu se aflau decat in tarile ocupate de „Popoarele nordului". Aceste obiecte reprezinta dovezi palpabile, de netagaduit.
Poporul acesta de navalitori domina pe multiple planuri tara in care se stabileste; Spanuth ne in¬deamna sa analizam influenta exercitata si sa o corelam cu datele de care dispunem in privinta obiceiurilor, credintelor si tehnicilor civilizatiei atlante.
Scafandrii in cautarea Atlantidel
Este de ajuns sa respectam cu strictete in¬dicatiile date de Platon ca sa gasim continentul disparut.
Spanuth afirma ca a descoperit in acest fel Atlantida:
„Dupa ce am inteles ca inscriptiile de la Medinet Habu corespundeau intru totul cu relatarea lui Pla¬ton, m-am hotarat, in 1933, sa fac primele mele in¬vestigatii submarine. Le-am localizat la 50 de stadii (9,2 km) la rasarit de Helgoland. Nu am fost dezamagit, dimpotriva! in spatele masivului stancos al Helgolandului, scafandrii au gasit vestigii ale incintei si ruinele cetatii Basilea. Fragmente din zidurile de aparare ale templului si fortarete! au fost recunoscute, ca si diferite alte edificii. Numeroase lespezi, care acopereau piata situata in fata templu¬lui si a palatului, au fost readuse la suprafata. Am publicat fotografiile lor. S-a determinat materi¬alul din care fusesera executate si care provenea dintr-o mina datand din epoca bronzului, situata la nordul regiunii Aalborg, in Danemarca. Aceste placi au fost transportate, prin urmare, pe o distanta mai mare de 400 de kilometri, atat pe uscat, cat si pe mare."
De atunci, Jurgen Spanuth a intreprins noi cer¬cetari submarine in regiunea Helgolandului, cu rezultate foarte bune, dar nu si-a putut duce pana la capat planul, din lipsa mijloacelor financiare corespunzatoare.
„Europa de nord a fost dominata de o civilizatie superioara pana la mijlocul secolului XIII I.H. inca din anul 2400 i.H., Germania de nord si Scandina-via meridionala constituiau un centru cu