l7f1ft




Exista in tradit ia populara ca spasmele necontrolate ale unui muschi al globului ocular reprezinta semnul unei nenorociri care s-a intamplat sau este pe cale sa se intample. Am cunoscut oameni, cu un grad de inteligenta si cultura relativ ridicat care-si schimbau starea de spirit atunci cand incepea sa „li se bata ochiul“. Din acel moment, toata concentrarea lor era destinata identifica rii posibilelor catastrofe care li s-ar putea lor sau apropiat ilor lor intampla. Daca pana atunci erau deschisi spre glume, dintr-o data, orice element din jur era asociat cu semnul care le ara ta iminenta unei tragedii. Rarele coincident e n-au facut decat sa amplifice schimbarile produse in comportamentul unei persoane care are astfel de „simptome“. Ni se intampla de multe ori sa petrecem prima parte a unei zile indispusi sau preocupati, iritati sau apatici. De cele mai multe ori, aceasta stare de spirit este efectul direct al unui vis avut in timpul noptii.
Chiar daca stiintific nu s-a demonstrat o lega tura intre vise si viitor ci una intre ele si problemele care-l preocupa pe om in acea perioada, oamenii, chiar si cei care nu cred in semnificatiile oculte ale viselor, au tendinta de a se lasa influent ati de ele ca de un fapt real. De multe ori, o tragedie din vis ne indispune pentru o perioada ca si cand ar fi fost reala . Chiar daca ziua trece si nu se
intampla nimic rau, putini sunt cei care rad de ei insisi si de sta rile lor atat de dependente de senzat ii si vise. Intentia mea nu este de a explora modul intim de functionare al personalitat ii anormale, ci sa propun un subiect de discut ie: In ce ma sura permitem ca propriile fictiuni sa ne ca lauzeasca gandurile si actiunile ?
Sunt convins ca acest lucru se intampla intr-o mai mare ma sura decat suntem dispusi sa recunoastem.
Transferand in planul relatiei televiziune-telespectator, putem observa ca mass-media creeaza o lume imaginara si ca „imaginile din capul nostru” deriva din influenta mijloacelor media asupra a ceea ce fac si spun oamenii la un anumit moment. Este greu de contestat faptul ca televiziunea are un imens impact asupra modului in care oamenii se va d si ii vad pe ceilalti, asupra modului in care se raporteaza la societate si in ce mod se pozitioneaza in interiorul acesteia. Singurul lucru greu de cuantificat este nivelul influent ei pe care imaginile pe care le vedem la televizor asupra modul nostru de a vedea lumea si in ce mod acestea ne schimba conceptia asupra a ceea ce consideram cel mai important in viata ?

Sa ne oprim asupra lumii pe care o vedem la televizor. George Gerbner si asociatii sai au realizat cea mai extensiva analiza asupra televiziunii pana in ziua de azi. De la sfarsitul anilor ‘60, acesti cerceta tori au inregistrat si analizat cu atentie mii de programe (si oameni de televiziune) difuzate in timpul orelor de maxima audienta. Concluziile lor, luate in ansamblu, indica faptul ca lumea prezentata la televizor este extrem de inselatoare ca reprezentare a realitatii.
Cerceta rile lor sugereaza in plus ca , intr-o masura surprinzatoare, noi lua m ce vedem la televizor drept reflectare a realitatii.
Pentru a intelege relatia dintre privitul la televizor si imaginile din mintea noastra , Gerbner a comparat atitudinile si convingerile privitorilor inveterati (cei care privesc la TV mai mult de patru ore pe zi) si a celor care privesc mai putin de doua ore pe zi. Ei au descoperit ca primii:
1. au atitudini mai frustrate din punct de vedere rasial;
2. supraestimeaza numa rul celor angajati ca medici, avocati si atleti;
3. percep femeile ca avand capacitati si interese mai limitate decat barbatii;
4. au pareri exagerate despre prevalenta violentei in societate;
5. au pareri negative despre clasa politica in ansamblul ei
In plus, ei au tendinta de a vedea lumea ca fiind un loc mai sinistru decat cei din categoria a doua; ei sunt mult mai probabil sa fie de acord ca majoritatea oamenilor isi urma resc propriul interes si ar profita de tine daca ar avea ocazia.
Gerbner si colegii sai concluzioneaza prin a spune ca aceste atitudini si pareri reflecta imaginea inadecvata a viet ii pe care ne-o ofera televiziunea.
Sa ne oprim asupra relatiei dintre privitul la televizor si imaginile lumii studiind mai atent modul nostru de reprezentare a actiunilor criminale.
Analizand criminalitatea reflectata de televizune observam ca filmele si serialele politiste prezinta imagini remarcabil de consistente atat ale politiei, cat si ale criminalilor, asa cum spuneam, politistii de la televizor sunt remarcabil de eficienti, rezolvand aproape orice crima, si sunt absolut infailibili dintr-un punct de vedere: persoana care nu e vinovata nu e niciodata inchisa la sfarsitul filmului. Filmul Sommersby a fost o exceptie de la regula (avand, de aceea, un imens impact la public) dar abaterea s-a facut in numele unui valori mai mari decat invincibilitatea justitiei: iubirea de oameni. In rest, marea majoritate a productiilor de gen prezinta un fir cursiv al evenimentelor: se produce crima, ucigasul este prins, judecat si ulterior condamnat. Televiziunea creeaza o iluzie a sigurantei in lupta impotriva crimei. Criminalii de televiziune recurg la crima in general din cauza psihopatologiei sau a lacomiei nesat ioase (si inutile).
Televiziunea accentueaza responsabilitatea personala a criminalilor pentru actiunile lor si ignora in mare masura presiunile situat iei legate de crima, cum ar fi sara cia si somajul. Astfel, televiziunea evita, in mare parte, „deranjarea“ telespectatorilor cu situatii care i-ar putea obliga sa -si puna intrebari despre ei, despre modul in care construiesc societatea. Telespectatorul nu trebuie sa se simta vinovat de ceea ce prezinta televiziunea. El trebuie stimulat sa se simta mandru ca face parte dintr-o societate care reuseste sa faca fata pericolelor care-i

pandesc pe membrii ei.
Aceasta reflectare are importante consecint e sociale. Oamenii care privesc mult la televizor au tendinta de a impartasi acest sistem de convingeri, care le afecteaza asteptarile si ii poate determina sa ia o pozit ie dura cand sunt membri
intr-un juriu sau atunci cand sunt solicitati sa -si exprime opiniie. Privitorii
inveterati sunt mai probabil sa rastoarne prezumtia de nevinovatie, crezand ca acuzatii trebuie sa fie vinovati de ceva, altfel n-ar mai fi judecati.
Cei care citesc des stirile senzationale din ziare despre crime prezinta cote mai ridicate ale fricii de actiuni criminale. Urmarirea repetata a filmelor cu scene violente de viol este asociata cu o simpatie si empatie mai mica pentru victimele violului. Cand se urmaresc programele TV, incidenta furturilor creste, probabil datorita in parte promovarii consumerismului la televiziune, care poate frustra si mania telespectatorilor cu mijloace economice reduse care-si compara stilul de viata cu cel prezentat la TV.
Trebuie sa observam, totusi, ca toate cerectarile efectuate in aceasta direct ie sunt corelationale; adica , prezinta doar o asociere, nu o relatie cauzala,
intre urmarirea televiziunii si convingeri. Este prin urmare imposibil sa determinam doar din aceste cerceta ri daca urma rirea in exces a programelor TV cauzeaza intr-adevar atitudini frustrate si convingeri inadecvate sau daca oamenii care au deja astfel de atitudini si convingeri au pur si simplu tendint a de a se uita mai mult la TV. Pentru a fi siguri ca privitul la TV cauzeaza astfel de atitudini si convingeri, este necesara efectuarea unui experiment controlat in care oamenii sunt repartizati aleatoriu, dupa niste conditii. Din fericire, unele experimente recente ne permit sa fim destul de siguri ca privitul televizorului in exces determina intr-adevar imaginile pe care ni le formam despre lume.
Intr-o succesiune de experimente ingenioase, psihologii politici Shanto
Iyengar si Donald Kinder au schimbat continutul stirilor de seara urmarite de participantii la experiment. In studiile lor, Iyengar si Kinder au pregatit stirile astfel incat participantii erau informati pe larg asupra unei anumite probleme cu care se confrunta SUA. De exemplu, intr-unul din experimentele lor, unii dintre participanti erau informati despre sla biciunile capacitatii de aparare a SUA; un al doilea grup urmarea emisiuni care accentuau problemele poluarii; un al treilea grup era informat despre inflat ie si chestiuni economice.
Rezultatele au fost clare. Dupa o saptamana in care au urmarit aceste programe special pregatite, participantii au terminat experimentul, mai convinsi decat erau inainte de a urma ri emisiunile, ca problema tinta - cea prezentata pe larg in emisiunile urmarite - era cea mai important de rezolvat pentru tara. In plus, participantii au actionat in functie de noile lor perceptii in evaluarea activitatii presedintelui pe baza modului in care el se ocupa de problema tinta si
in evaluarea mai pozitiva decat a rivalilor lor a acelor candidati care aveau o pozitie ferma in acea problema .
Fostul Secretar de Stat Henry Kissinger a inteles clar puterea de a influent a a mass-media. El a spus odata ca nu urmarea niciodata continutul

stirilor de seara, ci „era doar interesat sa vada despre ce era vorba si cat timp era afectat pentru stire, pentru a afla cu ce se confrunta tara.”
Desigur, fiecare dintre noi a avut contacte personale extinse cu multi oameni intr-o multitudine de contexte sociale; mass-media este doar o sursa a cunostintelor noastre asupra afacerilor politice si a diferitelor grupuri etnice, de gen si ocupationale. Informatiile si impresiile pe care le primim prin intermediul media au o influenta relativ mai mica cand ne putem baza si pe experienta noastra directa. Astfel, acei dintre noi care au fost in lega tura directa cu mai multe femei care lucreaza , in afara casei, sunt probabil mai putin susceptibili la stereotipiile femeilor de la televizor. Pe de alta parte, in ceea ce priveste aspectele in care majoritatea dintre noi au avut o experienta personala limitata sau inexistenta, cum ar fi crima si violenta, televiziunea este virtual singura sursa vie de informatii pentru construirea propriei noastre imagini asupra lumii.
De ce sunt imaginile lumii create de mass media atat de selective? Dintr un punct de vedere, noi ne punem rar probleme asupra imaginii care ne este ara tata . Ne intrebam rar, de exemplu: „De ce-mi arata povestea asta la stirile de seara , si nu alta ? Intr-adeva r lucreaza polit ia asa ? Este lumea chiar asa de violenta si bantuita de crima ?” Imaginile pe care televiziunea le proiecteaza in casele noastre sunt aproape intotdeauna luate de bune, ca reprezentand realitatea.
Odata acceptate, imaginile pe care ni le forma m in minte ne servesc drept fictiuni care ne cala uzesc gandurile si actiunile. Imaginile servesc ca teorii sociale primitive - infat isandu-ne faptele, determinand care probleme sunt mai presante, si decretand termenii in care gandim despre lumea noastra sociala.
Alte efecte ale televiziunii
1. Diminuarea capacitatii de concentrare
Avand dubla calitate de realizator de televiziune dar si de educator, mi-am putut da seama de efectele pe termen lung ale televiziunii asupra copiiilor si modul in care sunt influent ate acele capacitati naturale ale acestora.
Este greu sa scapi de sub influent a televiziunii. Daca te incadrezi in mediile statistice, pana la varsta de 20 de ani ai fost expus la aproape 15.000 de ore de televiziune. Poti sa adaugi 10.000 de ore pentru fiecare deceniu pe care-l tra iesti dupa 20 de ani. Singurele activitati care consuma mai mult din timpul oamenilor in afara privitului la televizor sunt munca si somnul.
Calculati un moment ce s-ar fi putut face cu doar o parte din aceste ore. In
10.000 de ore ai fi putut sa invet i destul pentru a deveni unul dintre cei mai apreciati oameni de stiinta din lume. Ai fi putut invata in amanuntime mai multe limbi, si nu doar la nivelul necesar sa iei un examen, ci fluent. Ai fi putut hotari sa cala toresti in jurul lumii si sa scrii apoi o carte despre calatoria ta. Ai fi putut sa incveti atatea lucruri pe care sa le impa rtasesti celorlalt i, devenind un membru al elitei intelectuale, respectat, admirat si invidiat.
Necazul celor na scuti in era televiziunii este ca diminueaza concentrarea.
Ea incurajeaza expunerea fragmentata, caleidoscopica ; varietatea sa devine un narcotic, nu un stimulent; consumi nu ce alegi tu, ca telespectator, si cand vrei,

ci ce aleg ei, ca realizatori de televiziune, si ce vor.
Pe vremuri, in epocile de aur ale evolut iei spirituale, ale marilor ca utari si descoperiri, o astfel de risipa de proportii a timpului ar fi fost un pa cat, pentru ca acest timp nu este folosit constructiv - pentru autodepasire, pentru construirea caracterului moral, pentru modelarea propriului nostru destin. Stra bunicii nostri l-ar fi considerat lene, fuga de realitate, sugerea perpetua a unor bomboane vizuale. Totusi, ei ar fi va zut, ca si noi, cat de greu este sa -i rezisti televiziunii.
Aproape tot ce este interesant si-ti da satisfactie in viata necesita un efort constructiv, depus cu perseverenta. Cel mai marginit, cel mai put in dotat dintre noi, poate realiza lucruri care pot pa rea miraculoase celor care nu se concentreaza niciodata la nimic. Dar televiziunea ne incurajeaza sa nu depunem nici un efort. Ne vinde satisfact ie imediata . Ne distreaza doar ca sa ne distreze, ca sa faca timpul sa treaca fara durere. Rolul educativ a sca zut la minim, televiziunea ra manand doar refugiul placut din calea problemelor zilnice. Toate programele informative sunt destinate ajutarii telespectatorului sa inteleaga anumite lucruri fa ra sa faca altceva decat sa -i asculte pe cei care vorbesc si sa se lase convinsi de un punct sau altul de vedere.
Televiziunea mai are o calitate. Ne provoaca si ne determina s-o urma m.
Ne determina sa ne simt im, urmarind programele ei,ca si cum am fi intr-o excursie, insot iti tot timpul de ghid: 30 de minute la muzeu, 30 la catedrala , 30 sa bem ceva, apoi din nou la autobuz la urma torul obiectiv; cu deosebirea ca la televiziune, in general, scenele sunt de ordinul minutelor sau secundelor, si atractiile alese sunt de obicei accidente de masina, oameni care se omoara unii pe altii, tinere care-si recapata vederea gratie iubirii si vedete care-si povestesc viata in culori romantate. Pe scurt, o mare parte a programelor televiziunii deterioreaza capacitatea oamenilor de a-si concentra atentia.
Televiziunea a adoptat un mecanism specific pentru a face acest lucru, pentru a-ti captura si mentine atentia, deoarece ment inerea atent iei este principalul obiectiv al majoritatii programelor TV. Economia televiziunilor comerciale le cere creatorilor de programe sa castige cea mai mare audienta posibila in orice moment (deoarece acest lucru duce la cresterea veniturilor din publicitate). Cea mai sigura modalitate de a garanta aceasta atentie in masa este sa ai grija ca totul sa fie concis, sa nu solicit i prea tare atent ia privitorilor, ci in schimb sa le oferi un stimul constant prin varietate, noutate, actiune si miscare. I se cere telespectatorului, prin mijloacele specifice televiziunii, sa nu acorde atentie nici unui concept, situat ie, scena, personaj sau problema pentru mai mult de cateva secunde. Pe scurt, televiziunea funct ioneaza pe baza perioadelor scurte de atentie.
Este greu sa nu se observe influenta acestui mod de a solicita atentia oamenilor asupra comportarii in viata de zi cu zi a acestora. Cred ca perioadele scurte de atent ie au devenit un model in toate domeniile comunica rii, in care cei ce comunica ceva vor sa fie la moda. Cred ca a devenit „la moda“ sa crezi ca, ca si fast food-ul, ideile rapide sunt modul de a ajunge la un public rapid,

nerabdator, crescut in fat a televizorului.
Cea mai grav afectata este educatia copiiilor. Cresterea unui copil
inseamna in parte sa incerci treptat sa-i castigi atentia pe perioade mai lungi, pentru a-l invata in cele din urma sa si-o directioneze singur si sa si-o mentina direct ionata pana cand termina o actiune. Cu cat este mai mare sau mai matur, cu atat atentia sa poate fi mentinuta mai mult timp.
Dar ceea ce fac majoritatea programelor TV este exact opusul. Ele exploateaza tendinta naturala a copilului de a fi distrat si neatent, de a se uita la asta doua minute si a se juca cu asta alte doua. Ele renunta la lupta si pornesc de la presupunerea ca se va plictisi. In dorinta de a-l tine in fata televizorului, se merge in directia tendintelor lui naturale, specifice varstei si nu in sensul educarii lui, prin stimularea acelor capacitati care-i vor permite sa devina un om cu personalitate proprie, capabil sa-si construiasca strategii de viata pe care sa le urmeze apoi, fa ra sa-si piarda interesul. E ca si cum esti de acord ca unui copil ii place zaha rul, deci trebuie sa -i dai doar bomboane, ca daca nu, n-o sa manance, o sa te urasca, o sa creasca si o sa scrie romane urate - presupunand ca poate sa scrie - despre ce pa rinte rau ai fost.

2. Emotiile provocate
Televiziunea are un impact din ce in ce mai mare asupra vietii noastre sentimentale, asupra emotiilor si tra irilor noastre. Stam in fotolii, la caldura si ne
induiosam de soarta unui copil care doarme sub poduri. Schimba m canalul si radem amuzati de strambaturile nu stiu ca rui actor. In general, emot iile pe acre ni le nasc programele de televiziune sunt fara substanta pentru ca nu provoaca o modificare a atitudinii sau a comportamentului nostru, nu ne determina sa facem ceva, altceva decat sa continuam sa urmarim induiosati, succesiunea de imagini.
S-ar putea spune ca si cartea are acelasi efect. Atunci cand citeste o carte fara poze, copilul isi imagineaza lucrurile pe care le citeste, reconstruieste mental universul descris. Astfel, el ia parte activa la actiune si este implicat direct emotional in ea. Are timp sa mediteze asupra implicatiilor desfasurarii ei sau asupra caracteristicilor unor personaje. In schimb, televiziunea iti ofera si varianta vizuala a universului descris, singurul lucru care-i mai ra mane unui copil de fa cut, fiind raportarea la acea realitate prezentata. Cu alte cuvinte, televiziunea nu-i da timp omului sa gandeasca in profunzime ceea ce vede, inhibandu-i de cele mai multe ori pornirile care ar decurge normal dintr-o emotie tra ita ca parte activa.
Un alt dezavantaj este acela ca, dupa ce ai vazut filmul cu Alba ca
Za pada, este imposibil sa t i-o proiectezi mental astfel deca t era prezentata in film. Cu alte cuvinte, imaginatia copiiilor nu este stimulata , creierul lor primind modele gata construite, pe care urmeaza sa le aplice de fiecare data cand se afla
in fata unei situatii sau persoane asema natoare. Neocortexul (cel care creeza imagini) nu este folosit la capacitatea lui maxima . Tendinta de a lucra cu sabloane este stimulata de aceasta inlocuire a efortului de a-ti imagina lucrurile cu prezentarea lor intr-o forma deja finita. Crearea imaginilor nu este doar

distractiva ci sta la baza visarii si gandurilor inalte (idealuri). Visam, ne gandim privirii la televizor duce la uniformizarea viziunilor asupra viitorului, concretizate toate prin imagin sablon, preluate de la televizor. De cate ori n-ati auzit un copil spunand: „Cand o sa fiu mare, o sa-mi fac o casa ca ce adin filmul cutare “ ? Sau: „Cand o sa fiu mare, o sa ma fac doctor si sa lucrez intr-un spital ca cel din serialul X“. Faptul ca sunt multi parinti care si-au botezat copiii dupa personajele din seriale este mult mai putin grav decat faptul ca acei copii se viseaza personaje principale ale unei vieti care sa imite filmul.
Exista o alta mare deficienta in raporturile noastre cu oamenii de pe ecran.
Ne este imposibil sa -i simtim. Oamenii pun mare pret pe capacitatea lor de a-i simti pe ceilalti, de a intui daca mint, daca sunt fericiti, daca sunt tristi. A-l privi pe cela lalt in ochi este o metoda sigura de a simti daca e sincer sau nu cu tine.
Inlocuirea acestui contact direct cu interactiunea ireala dintre telespectator si persoanjele care interpreteaza un rol sau isi modifica comportamentul din cauza camerei de luat vederi in fata careia trebuie sa vorbeasca, ne face sa renunta m si
in viata de zi cu zi la aceste capacitati umane si sa ne bazam din ce in ce mai mult pe aparente si nu pe ceea ce putem descoperi ca fiind adevarat simtind si gandind actiunile celuilalt.
Televiziunea nu ne poate da toate acestea. Noi putem rade sau plange, putem fi suparati sau furiosi, dar acestea sunt doar niste reactii. Nu ne implica direct decat prin circuitul scurt, daca vreti. Este o scurtcircuitare a noastra , in care multe capacitati (cea de analiza, de implicare) sunt lasate pe dinafara. In viata de zi cu zi nu se intampla asa. Si de aceea tindem sa ne comportam
intotdeauna asa cum o facem in fata televizorului. Ne induiosa m in fata unui batran care cerseste si trecem mai departe ca si cand programul urmarit s-a
incheiat sau am schimbat canalul.
De multe ori copiii fac si altceva in timp ce se uita la televizor. Pe de o parte acest lucru poate fi bun pentru ca-i sustrage de sub influenta directa a imaginilor. Pe de cealalta parte, insa, le patrunde in subconstient ideea ca nu este absolut necesar sa asculti pe cineva atunci cand vorbeste si nici nu trebuie sa mangai pe cineva care plange. Daca creierul, ca si restul corpului nostru, este emitator de unde electromagnetice, exista atunci o forma subtila de energie care se manifesta doar in timpul interactiunii nemijlocite dintre oameni. Ea nu poate fi manifestata intre un telespectator si ecranul televizorului sau. Empatia si dragostea fata de alti oameni nu se pot dezvolta cu adevarat decat prin relationarea directa, fata in fata cu ei. Pentru cei mai multi, oamenii care apar in televizor sunt ca niste obiecte. Poate vrem sa stim cat mai multe despre ei, ne plac sau ii admiram, dar nu ii vom simti niciodata cu adevarat.


8. Violenta - televiziune - violenta




Crime, violuri, talharii, incesturi, batai... Cu cate dintre aceste lucruri ne
intalnim in viata de zi cu zi ? Si, mai ales, cat i dintre noi ? Ma refer la implicarea noastra directa , ca participant sau spectator nemijlocit la astfel de evenimente ?
La foarte putine ! Si atunci, isi poate pune cineva intrebarea: „De ce se preocupa atat de mult televiziunea sa ne prezinte zilnic mostre din fata neva zuta (pentru multi dintre noi) a societatii umane ?“ In masura in care astfel de gesturi reprezinta doar excese ale unor indivizi, minoritari in cadrul unei societati obisnuite, de ce televiziunea amplifica numarul lor, inducand senzatia de manifestare majoritara a lumii din afara peretilor locuintei fiecaruia dintre noi ?
De ce telespectatorii trebuie obisnuiti cu violenta, manifestata plenar in programele de televiziune ? De ce aceiasi telespectatori se uita in numar mare la astfel de programe, determinand cresterea audient ei si, implicit, orientarea televiziunilor spre achizitia si difuzarea de programe asemana toare ? De ce televiziunile dau curs unei astfel de determinari, fa ra sa tina cont de efectele unei astfel de repropuneri a realitat ii prin intermediul micului ecran ?
O mult ime de intrebari la care au incercat sa dea ra spunsuri armate de sociologi, psihologi si ziaristi. Intreba ri la care, de cele mai multe ori nu se doreste ga sirea unui raspuns. De ce ? Pentru ca , nu s-a gasit inca directia justa in determinarea acestui fenomen. Cu alte cuvinte, nu s-a putut inca stabili cu certitudine cine influenteaza pe cine. Televiziunea, prin programele sale cu continut violent stimuleaza acea latura a personalitatii telspectatorilor care se va manifesta similar in viata de zi cu zi sau acele persoane care au porniri violente
(inhibate din diferite ratiuni sociale) au o predilectie pentru a viziona astfel de programe, determinand audiente record ? Cu alte cuvinte dilema este:
Televiziunea, determinant de violenta in societate sau televiziunea, efect al violentei din societate ?


Televiziunea -; stimulator de violenta
Trebuie plecat de la o constatare de bun simt. Influent a imensa pe care televiziunea o are asupra atitudinilor, convingerilor si comportamentului telespectatorilor sa i nu poate fi negata si, prin urmare, e greu de presupus ca violenta reflectata de programele sale ar trece fa ra sa lase urme in modul in care oamenii se raporteaza la ceilalti si la societate. Ramane de vazut in ce ma sura

continutul programelor influenteaza cresterea numarului manifesta rilor violente din societate.
S-au realizat mai multe studii in acest sens. Unul dintre cele mai elocvente este Notel Study of Violence, desfasurat intr-o mica localitate din Canada. Pana
in 1973, anul inceperii experimentului, locuitorii nu avusesera acces la programele de televizune din cauza distant ei care separa oriselul de centre urbane cu statii de retransmisie a semnalului de televiziune. In doi ani, cercetatorii au putut constata o crestere cu 160 % a numarului actelor de violenta fizica in cadrul comunitat ii din Notel in timp ce, in alte doua orase (comparabile ca marime) in care locuitorii avusesera acces la televiziune si inainte de
inceperea experimentului, rata comportamentului violent ramasese in mare neschimbata.
Un alt studiu a vizat evolutia ratei criminalitat ii in Statele Unite, Canada si Africa de Sud in urma aparit iei si raspandirii televiziunii. Astfel, intre 1945 si
1974, In Canada si Statele Unite rata criminalitatii a crescut cu 92, respectiv 93
%, in timp ce in Africa de Sud, tara in care nu exista televiziune (!), aceeasi rata a crescut cu 7 %. Dupa 1975, an in care a inceput emisia televizata si in Africa de Sud, rata criminalitatii a crescut cu 130 %. In fiecare tara s-a observat ca in
10-15 ani de la introducerea televiziunii, numa rul crimelor s-a dublat.
Exista cazuri celebre in istoria criminalitatii de tineri care au ucis numai pentru a copia o schema violenta va zuta in televiziune. Un mare impact asupra publicului american a avut-o cazul fratilor Brown din Minessota, care si-au ucis parintii, folosind un procedeu copiat pana la amanunt dintr-un film de fictiune vazut la televizor. Cei doi au fost condamnati, desi apararea a sustinut pana la sfarsit ca o responsabilitate egala poarta si televiziunea care programase filmul incriminat.
Cauzele violentei din societatea contemporana sunt multiple: cresterea
intr-o familile dezorganizata, abuzurile la care au fost supusi copiii, frustrarea legata de nivelul de trai, continua goana dupa oportunitati mereu refuzate, dificultatea din ce in ce mai mare de a trece peste prapastia care separa categoriile sociale, greutatea de a alege singur un drum in viata etc. In orice caz, decizia privind daca si cum sa folosim violent a ca raspuns la numeroasele si variatele conflicte carora trebuie sa le facem fata in fiecare zi este determinata de regulile, normele si standardele de comportament pe care fiecare om le asimileaza din lumea inconjura toare. Din aceasta lume de la care invatam ce valori trebuie sa respectam si in ce sistem trebuie sa le integram pentru a ne permite o relationare cu ceilalt i cat mai benefica pentru intregul ansamblu al societatii, fac parte nu numai parintii nostri si scoala cu educatorii ei ci si televiziunea, cu cele peste 7 ore cat ne patrunde in medie in casa. Oamenii au tendinta de a invata de la fiecare element cu care vine in contact. Este imposibil de crezut ca ei nu invata de la acea structurare a realitatii care le este propusa in fiecare zi intr-o cantitate care, asa cum ara tam in alt capitol, este depasita doar de somn si de serviciu. Astfel, televiziunea a inceput sa joace un rol subtil de

profesor de norme si standarde de comportament, rol acceptat (daca nu
intotdeauna constient) de majoritatea telespectatorilor. De aceea, este greu de contestat faptul ca orice modificare a atitudinilor si comportamentului unor indivizi nu are la baza o schimbare a sistemului de valori in care acesta crede si, implicit, o influenta a acelor surse care au si rol educativ.
Perseverenta cu care multi manageri si jurnalisti sustin ca televiziunea nu ar trebui sa aiba un rol educativ arata tocmai incapacitatea de asumare a acestui rol pe care televiziunea l-a capa tat, indiferent de intent iile sale. A sustine ca televiziunea informeaza fara sa formeze este ca si cum ai dori ca soarele sa
inca lzeasca fara sa dea lumina . Orice act informativ este, in acelasi timp, si un act formativ, chiar daca intent iile sursei nu converg in aceasta directie. Este un fenomen obiectiv care ar trebui sa-i preocupe pe acei jurnalisti care cred ca, negand rolul educativ al televiziunii, acesta nu exista.
Televiziunea -; efect al violentei din societate.
Am vazut intr-un alt capitol cum numarul mare de avocat i prezenti in programele de televiziune este o rezultanta a prestigiului de care se bucura aceasta profesie si a convingerii telespectatorilor ca exista si in realitate un numar mare de astfel de apara tori ai legii. De ce n-am face un rationament similar si in privint a violentei ? Am ara tat mai inainte ca transformarea rapida si, de multe ori, neprevazuta a universului si ale legilor care-l guverneaza si care condit ioneaza relat iile fiecarui individ cu ceilalti si cu societatea in intregul ei au dus la aparitia si acutizarea unui sentiment de nesiguranta in randul oamenilor.
Este logic ca aceasta nesiguranta sa fie asociata cu frica de fenomene care ar putea influenta negativ viata persoanei in cauza. Unul dintre aceste fenomene
(destul de raspandit, chiar daca prin manifesta ri de mica intensitate) este violenta. Si, asa cum un copil, la sat singur pe intuneric, va incepe sa identifice in umbrele facute de ramurile unui copac, monstri care-i ameninta linistea, tot asa si oamenii vor incepe sa supradimensioneze violenta, creandu-i o dimensiune simbolica mult mai mare decat in realitate. Putem defini violenta si ca schimbarea brusca a unor elemente devenite obisnuite prin continuitate in viat a noastra . Astfel, fiecare act iune a celor din jur poate fi privita ca un act de violenta, altfel spus, ca un act destinat modifica rii echilibrelor interne. Prin urmare, nu este de neinteles tendinta de astepta in tensiune orice semn al vreunei
incerca ri de schimbare a acestor echilibre. De aceea, de multe ori, un gest primeste un ra spuns disproportionat, alimentat mai mult de starea de tensiune a celui care l-a receptionat decat de intentia celui care l-a fa cut. se intra astfel intr o spirala a violentei, care, uneori scapa de sub control. Sigur, nu putem sa nu-i numim si pe acei indivizi care, din considerente psihice, privesc violent a ca pe un mijloc de a supravietui. Din lipsa unor date medicale, insa, prefer sa nu ne concentram asupra lor, mai ales ca, in marea lor majoritate, telespectatorii sunt oameni normali, cu o inteligenta si grad de instructie medii.
Tinand cont de aceasta noua configurat ie a relatiilor umane, care include, chiar daca nu intotdeauna in forma manifesta, violenta, putem ga si cel putin

doua motive pentru care oameni obisnuiti, care, in viata de fiecare zi, sunt incapabili de acte violente, au o anumita apetenta fata de reflectarea unor astfel de gesturi in televizuine.
Exista si se manifesta in natura umana influentele regnului caruia ii apartinem. Este greu de ignorat latura animala, controlata in mare parte de instincte. Putem observa ca, orice obstacol pus in calea satisfacerii imediate a instinctelor naste violenta. Oamenii si-au construit de-a lungul istoriei lor, mecanisme de inhibare a acestor instincte, incercand imbinarea unor norme de convietuire, sociale, morale si etice. Au apelat la ratiune pentru a diminua influent a instinctelor asupra actiunii omului dar si pentru a descuraja tendint a de a ra spunde cu violenta frustrarilor. Toate aceste instincte au gasit din ce in ce mai put ine posibilitat i de a se manifesta, frustrarea ducand la unii, la acte de violenta, dublate de un dezechilibru psihic profund. La cei mai multi dintre ei, fie ratiunea a reusit sa preia controlul constient al actiunilor si interactiunii cu ceilalti fie aceste instincte au fost inhibate de frica repercusiunilor. Frustrarea continua sa ramana, de cele mai multe ori, si ea se vede diminuata, indirect, prin urma rirea unor acte de violenta la care nu lua m parte decat emotional. Cu alte cuvinte, vizionarea unor acte de violenta permite defularea emotionala a acumularilor de tensiune de peste zi. Participarea, chiar daca numai emotionala, la violenta , raspunde pe undeva tendintei naturale (a nu se intelege normale -; general acceptata de autoevaluarea sociala ) de a react iona dur la multiplele restrictii puse de societate in calea manifestarii instinctelor.
O a doua explicatie ar putea fi sentimentul de usurare pe care il simte o persoana constatand ca nu se numa ra printre victimele violentei. Discrepant a dintre violenta, suferinta pe care aceasta o provoaca si confortul ambientului in care o persoana priveste la televizor, induce un sentiment suplimentar de siguranta si liniste. Cu cat violenta manifestata este mai mare cu atat creste si multumirea ca nu faci parte dintre victimele ei. Mai mult, constientizarea faptului ca orice act de violenta este pedepsit mai devreme sau mai tarziu, este reconfortanta pentru omul care tra ieste cu acea nesiguranta de care vorbeam mai devreme. Scoatem aici din cauza violenta eroului pozitiv care este justificata de necesitatea combaterii violentei (mult mai mari) a personajului negativ.
Mai exista un fenomen. De multe ori, in filme, violenta este va zuta ca un mijloc de a rezolva o situatie. Intotdeauna oamenii i-au admirat pe cei care stiu sa rezolve situatiile dificile, chiar daca nu intotdeauna au aprobat si mijloacele folosite. De aceea, de multe ori, violenta trece in subsidiar, concluzia predominanta fiind ca personajul respectiv a reusit sa rezolve o situatie care risca sa-i afecteze negativ viata. N-am auzit un parinte care sa fi protestat
impotriva basmelor in care Fat Frumos ii taie capul Balaurului. Este o forma de violenta (dar ramane violenta) justificata social. Tot astfel, dorinta de a vedea un film care sa reflecte rezolvarea unor probleme de ca tre eroii pe care-i admiram poate detrona retinerea pe care am avea-o in mod normal fata de acte de violenta.

Toate aceste motive determina apetenta telespectatorilor fata de filmele sau programele care includ acte de violenta, fizica sau verbala. Nu putem sustine ca oamenii se uita la televizor pentru ca doresc sa invete cum sa ra spunda cu violenta in viat a de zi cu zi, mai ales ca, in ciuda cazurilor ca rora li s-a facut o publicitate exagerata in mass-media, nu toti oamenii care se uita la televizor si,
in special, la programe cu continut violent, devin criminali. Este clar ca la transformarea unui om obisnuit intr-un ucigas sau violator concura mai multe elemente si ca influenta televiziunii poate fi unul dintre ele, dar nu cel determinant.
Concluzie
Putem spune ca televiziunea reflecta intr-o oarecare masura, perceptia pe care telespectatorii sai o au asupra incidentei actelor de violenta in realitate.
Programele de televiziune redau diferitele conceptii existente despre provoca rile la care societatea il supune pe individ si modurilor in care acesta le poate face fata. In acelasi timp, insa, televiziunea este cea care atrage atentia asupra folosirii unor moduri de react ie incompatibile cu regulile stabilite la nivel social.
Violenta era un fenomen si inainte de aparitia televiziunii iar cresterea intensitatii acestuia in urma difuzarii de emisiuni cu caracter violent nu este suficienta pentru a trage concluzia ca ea este vinovata de violenta din societate.
Daca in acea comunitate din Notel existau inainte de aparitia televiziunii 3 criminali iar numarul acestora a crescut la 7 dupa introducerea ei (la cateva mii de locuitori) nu inseamna ca televiziunea a provocat o explozie de violenta ci doar, ca a stimulat acele porniri naturale (care existau deja in forma latenta ) ale persoanelor care au devenit violente. Cu alte cuvinte, programele iuncriminate n-au fa cut decat sa dea apa la moara si o justificare celor care aveau deja in ei morbul violent ei si al dispretului fata de valori si fata de ceilalti oameni.
Si chiar daca numarul celor care devin criminali in urma viziona rii de emisiuni de televiziune este cu mult mai mic decat cei care comit acte de violenta din cauza incapacitatii societatii in ansamblul ei de a rezolva problemele care ii determina pe acestia sa raspunda astfel dificultat ilor cu care se confrunta, nu putem sa neglijam efectele pe care le au emisiunile violente asupra telspectatorilor (in special copii) si sa le consideram insignifiante.
Dimpotriva, observarea impactului din ce in ce mai mare pe care televiziunea il are asupra societat ii trebuie sa declanseze un semnal de alarma asupra contura rii din ce in ce mai clare a cercului Violenta-Televiziune-Violenta .


Efectele viziona rii actelor de violenta in televizor
Este demonstrat faptul ca, in primii ani, copiii imita comportamentul adultilor ca o metoda de a invat a despre o lume care le este deocamdata inaccesibila . S-a observat ca , si la cateva zile, copiii imita mimica faciala a celor din jur. In acelasi fel, asezat in fata televizorului, copilul va imita comportamentul adultilor (sau al altor copii) pe care ii vede manifestandu-se.

Problema rezida in incapacitatea acestor copiii de a-si da seama daca ceva trebuie sau nu imitat. Cu alte cuvinte, un copil nu are acele not iuni si valori care stau la baza discernamantului. S-a realizat un experiment: trei grupuri de copii au vizionat cate un film in care un adult maltrata o papusa. In primul film, adultul era recompensat, in al doilea actiunea acestuia nu avea nici o repercusiune iar in al treilea, adultul era pedepsit. S-a constatat ca copiii din primele doua grupe s-au comportat ulterior mult mai violent decat cei din grupa a treia.

Analiza efectuata asupra filmelor violente a demonstrat ca , in cele mai multe din cazuri, violenta este rasplatita intr-un fel sau in altul. De cele mai multe ori, atat eroii pozitivi cat si criminalii folosesc violenta pentru a rezolva rapid o situatie. Si chiar daca personajul negativ moare dupa ce a folosit violenta, cel pozitiv este recompensat (medaliat sau sa rutat de iubita lui) dupa ce a recurs la acelasi tip de actiuni violente. In cele mai multe programe de fictiune nu se pune accent pe efectele violentei: suferinta si urmari pe termen lung, indiferent daca acestea sunt fizice sau psihice. Un studiu comparativ intre emisiunile televiziunilor din Statele Unite si cele din Japonia arata ca, desi frecventa actelor de violenta este asemanatoare, in societate difera numa rul actiunilor criminale (in favoarea Japoniei). S-a observat ca programele japoneze pun un accent mai mare pe efectele violentei (durere si suferinta) asupra celor care o suporta . Mai mult, majoritatea actelor de violenta sunt fa cute de personajele negative si sunt indreptate impotriva eroilor pozitivi, devenind astfel imorale. Au fost identificate patru mecanisme care fac legatura dintre programarea de emisiuni cu continut violent si comportamentul agresiv al copiilor telespectatori.
Primul mecanism se refera la absenta consecintelor asociate cu actele de violenta si la modul in care o situatie poate fi rezolvata mai convenabil.
Mecanismul ii invata pe copii ca violenta este cel mai bun raspuns la situatii dificile si ca este cel mai eficient mod de a pune capat unui conflict. In televiziune, violenta devine cea mai atractiva si mai eficienta metoda de a rezolva problemele. Televiziunea propune doar un procent de 4 % de solutii non violente de rezolvare a unei situatii conflictuale. Prin urmare, tanarul este obisnuit sa nu caute alte solutii si sa o adopte pe cea mai rapida si, evident, cea mai eficienta.
Urmarirea unui numa r impresionant de acte de violenta provoaca o obisnuire a telespectatorului cu ele si la acceptarea ideii ca violenta poate fi un mod normal de a trai. Astfel, copiii care au urmarit celebrul serial „The Power
Rangers“ au comis in primele doua minute de dupa inchiderea televizorului, de
7 ori mai multe acte de agresiune decat copiii care n-au vizionat acest program.
Intr-o confruntare exista aproape intotdeauna personajul 100 % pozitiv si persoanjul 100 % negativ. Vor exista, la sfarsitul ei, un invinga tor si un invins.
De aceea, urmarirea confruntarii este plina de neprevazut si de distractie.
Al doilea mecanism este cel prin care unele personaje sunt recompensate

pentru rezolvarea unei situatii. Este demonstrat faptul ca copiii nu sunt capabili sa faca distinctia intre recompensarea rezolva rii situatiei si recompensarea modului in care s-a fa cut. Cu alte cuvinte, un copil poate asocia foarte usor ideea de recompensa cu folosirea violentei, scot and din ecuatie rezolvarea in sine, in acest mod, a unei situat ii. Intrebat despre motivul pentru care logodnica l-a sa rutat pe erou dupa o confruntare violenta cu dusmanii, un copil va considera rasplata ca fiind datorata faptului ca eroul i-a ba tut si anihilat pe dusmani si nu ideii ca, astfel, a salvat-o pe printesa de la moarte. Exista o diferenta subtila intre cele doua perceptii, chiar daca unui adult i s-ar putea pa rea ca ele sunt legate si percepute ca atare de un copil.
Exista aici si un alt aspect care priveste absenta penalizarii celor care uziteaza de violenta. Chiar daca , in final, agresorul intra in inchisoare sau este ucis, raman nepedepsite punctual alte cateva acte de violenta pe care le-a facut.
Spre deosebire de realitate, violenta din televiziune implica putin sange, putina durere si putina suferinta . 47 % din interactiunile violente din televiziune nu dezvaluie si ranile provocate victimei. 58 % nu reflecta si durerea pe care o provoaca. Doar 16 % dintre emisiuni arata efectele pe termen lung din punct de vedere fizic, psihologic, financiar si emotional.
Al treilea mecanism este cel care duce la desensibilizarea copiiilor in privinta actelor de violenta, prin aparitia ideii ca ceea ce se intampla in televizor nu este real si, prin urmare, nu trebuie sa ne lasam impresionati de moartea unui personaj pe care, ulterior, il vedem evoluand intr-un alt film. Senzatia ca, odata terminat filmul, iau sfarsit si efectele violentei prezentate este extrem de puternica si este in ma sura sa influenteze raportarea tinerilor si la actele de violenta din viata de zi cu zi. Faptul ca eroul isi revine sau invie, ca actorul care l-a intruchipat (si este cunoscut faptul ca copiii nu fac distinctuia dintre actor si personaj) moare intr-un film pentru a evolua din nou in cel care urmeaza, sub o alta masca, ii face pe copii sa considere actele de violenta ca fiind lipsite de urma ri grave. Usurinta cu care tineri asasini au apasat pe tragaci a fost explicata si prin convingerea lor ca moartea sau ranirea celui din fata este la fel de falsa ca si cele va zute in filme.
Mai mult, copiii care se uita mult la filme violente au tendinta de a empatiza mai greu, de a protesta mai putin la nedreptati si de a fi mult mai putin atenti la suferintele indurate de ceilalt i in viata reala . Acesti copiii sunt mult mai put in afectati de violenta reala si au tendinta de a o considera lipsita de conotatii negative.
De multe ori (in proportie de 67 %) violenta este prezentata in cheie umoristica in programele pentru copii. Acest lucru faciliteaza acceptarea ei.
Multe dintre actele de violenta ale copiiilor indreptate impotriva altora se fac in joaca, dar, de multe ori, au efecte la fel de grave ca si cele intentionate.
Al patrulea mecanism se refera la ilustrarea violentei de dragul violentei.
Exista multe cazuri in care violenta continua chiar si dupa ce, in viat a reala,aceasta nu s-ar mai fi justificat. In schimb, realizatorii ii dau eroului puteri

supraumane pentru a o putea opune atacatorului cat mai mult timp. Mai mult, desi in majoritatea cazurilor reale, dupa o confruntare violenta , un personaj ar fi trebuit internat de urgenta in spital, el fiind incapabil sa mai continue, in film, acesta, cu ultimele puteri isi urmareste agresorul pe care, inevitabil, il si infrange
intr-o inclestare care ar necesita mult mai multe capacitati fizice decat cele de care mai dispune eroul.
Ca o concluzie, putem identifica acele aspecte ale prezentarii violent ei in televiziune care determina ca comportamentul anormal sa para justificat si acceptabil:
- recompensarea sau nepedepsirea celor care comit acte violente
- prezentarea violentei ca justificata de iminenta unui pericol greu sau imposibil de infruntat altfel
- elemente cheie care leaga violenta de pe ecran cu cea din realitate
- situatii dramatice care incurajeaza identificarea cu agresorul
- lipsa efectelor: durere, remusca ri
- realismul unor scene de violente care scapa elementelor de identificare a fictiunii
- numar crescut de victime (6 persoane ucise ne oripileaza. 10.000 devin un numar)
- distrugerea prin violenta a legaturilor dintre prieteni, rude, membrii aceleiasi bande.
Au fost identificate, in urma analizarii acestor 3 mecanisme, 4 efecte asupra copiiilor care urmaresc multe acte de violenta in televizor:
1. agresivitate -; vor manifesta in viata obisnuita o agresivitate sporita
2. frica -; vor fi mult mai preocupati de teama de a nu deveni victimele unui astfel de act de violenta. In 1994, Gerbner a dat publicitatii un studiu care arata ca expunerea la programe violente provoaca amplificarea sentimentelor de vulnerabilitate, dependenta, anxietate si frica. Majoritatea copiiilor care privesc mult la televizor cresc cu ideea ca lumea „este rea“. Adulti devenind, au tendint a de a se hiperproteja, fiind printre cei care achizitioneaza arme, caini de paza si sisteme de alarma. S-a putut observa o diferenta intre perceptiile locatarilor aceluiasi cartier: el era considerat nesigur de persoanele care urmareau mai mult de 4 ore pe zi si sigur de cei care priveau mult mai putin la televizor. Intrebati de cate ori foloseste un politist arma din dotare in timpul unei patrulari, tinerii au dat ca sigura o medie de 5. In realitate, 47 % dintre politistii americani n-au folosit niciodata arma.
3. nepasare -; devin insensibili la suferintele celorlalti pe care le considera asema natoare cu cele din filmele de fictiune
4. efectul circular -; copiii activi care urmaresc emisiuni cu caracter violent au tendinta de a se identifica cu persoanjele, de a le copia si de a cauta noi emisiuni
in care aceste personaje isi depasesc vechile performante in actiuni violente.
Seymour Feshbach sustinea in 1970 ca programele violente au chiar un efect pozitiv, de catarsis (Katharsis -; cuvant grec care inseamna purificare,

eliberare). El argumenta, spunand ca acestea dau posibilitate tinerilor sa-si elibereze simturile de toate tensiunile, participand afectiv la confruntarea de pe ecran. Acesti tineri, odata eliberati, nu vor mai actiona agresiv in viat a de zi cu zi, comportamentul lor violent diminuand pana la niveluri social acceptabile.
Teoria sustine ca un copil care vizioneaza programe violente experimenteaza indirect violenta si isi descarca fara efecte daunatoare surplusul de furie, ostilitate si frustrare. Cu alte cuvinte, vizionarea de fictiune violenta este aproape la fel de eficienta ca si implicarea directa intr-o confruntare, ducand la purificarea oamenilor de impulsurile lor ostile. Este o teorie greu de argumentat atat timp cat studiile arata o crestere a manifestarilor violente in realitate in urma vizionarii programelor de televiziune si nu o diminuare a lor, asa cum ar presupune catarsisul.
Violenta nu este noua si nu trebuie ignorata. De asemenea, reflectarea ei nu este intotdeauna negativa. Descrierea violenta in arta, muzica , pictura si teatru poate fi pozitiva in masura in care artistul are capacitatea de a ne face partasi la fra manta rile personajelor, la dilemele pe care infrunta acestea inaintea unui act de violenta. In ma sura in care, prezentata ca o optiune, este comba tuta cu argument, violenta nu poate fi eliminata din reflectarea realitatii. Un aspect pe care ar trebui sa se puna mai mult accent este modul in care ideea crimei patrunde in mintea personajului, confruntarii cu sistemul lui de valori, in asa fel
incat violent a sa capete in mintea telespectatorului trasa turi clare, continand atat cauzele cat si efectele ei. El trebuie convins ca acest lucru nu trebuia sa se
intamapla , ca nu era necesar.