Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ANTON PAVLOVICH CEHOV
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

t7f6fr
Anton Pavlovici Cehov este unul dintre cei mai iubitjscjjjiii--a4tt—-aT—poporului sovietic, cit si ai ihtregTTomeniri progresiste.
Cehov s-a nascut in anul 1860 la Ta£an£Qg. Tatal sau, proprietarul unei mici bacanii, a ajuns la ruina mai ales din cauza nepriceperii sale in afaceri. Din oameni instariti cum erau, numeroasa familie Cehov a saracit ipeste noapte ; in virsta de ;aisprp7nrp ani Antpsa nu numai ca trebuia sa se intretina singur si sa-si plateasca taxele de liceu, dar trebuia sa-si ajue si familia care se mutasie la Moscova. Ca student in medicina,CeJica£I s-a vazut "siTit sa ia asupra lui grija intregii familii. In acelasi timp, el a inceput sa colaboreze la diferite reviste.. umoristice, in care publica schite de mici proportii.
Perioada dintre J870jji8SQaa-eare s-a format scriitorul, a intrat in istoria Rusiei ca o perioada a „stagnarii sociale", a triumfului brutal si cinic al .reactiunii. Aceasta a fost o perioada de tranzitie, cind narodnicismul ajunsese la un faliment total, iar marxismul si miscarea revolutionara a clasei muncitoare se dezvoltau, pregatindu-se pentru maretele lupte istorice.
Toate incercarile narodnicilor de a atrage taranimea de partea lor dadusera gres, deoarece ei nu cunosteau si nu intelegeau in fond adevarata viata si interesele taranilor. Faptul ca incercarea narodnicilor de a lupta impotriva autocratiei numai prin propriile lor forte, fara sprijinul poporului, era sortita chiar de la inceput unei infringeri sigure, s-a vazut atunci cind, la 1 martip 188i, mprabrii nrpmniantiai folosit de asasinarea tarului pentru a dezlantui in tara un regim de teroare.
Zugravind tabloul acestei perioade, Lenin arata : „... Revolutionarii s-au epuizat prin actiunea de la 1 martie; in rindurile clasei muncitoare n-a existat nici miscare larga, nici organizatie ferma ; cercurile liberale s-au dovedit si de data aceasta a fi inca pina intr-atit de nedezvoltate politiceste, incit si dupa omorirea lui Alexandru al II-lea, s-au marginit numai la simple solicitari. •)


Dar totodata, perioada dintre 1870 si 1880 a avut volia" l-au asasinat pe Alexandru al II-lea. Acesta a fost sfirsitul miscarii revolutionare narodnice. incepe perioada degenerarii narod-nicisrrnrtui si a" transformarii lui intr-un partid liberal al chiaburilor, care propovaduia necesitatea adaptarii la realitatea mirsava din acel timp. Reactiunea s-a si un alt aspect extrem de insemnat. Sub apasarea jugului reactfnWu si in ciucTa acestui jug cumplit, apareau forte noi, creatoare, fortele viguroase, revolutionare, ale adevaratului stapin al tarii, clasa muncitoare. Caracterizind perioada dintre 1870 si 1880, nu ne putem margini numai la aspectul ei de stagnare sociala. Nu, acesti ani au intrat in istoria Rusiei si ca perioada elaborarii unei noi conceptii despre lume, singura conceptie stiintifica si revolutionara — marxismul. Ei au fost totodata ani de pregatire ai unui rwji.jiyint, necunoscut pina atunci, al opiniei publice ruse.
Lenin a comparat deceniul acesta cu o inchisoare. Si totusi el arata ca «...in Rusia n-a fost alta epoca despre care sa se poata spune cu atita indreptatire ca : „a venit rindul gindirii si ratiunii", ca despre epoca lui Alexandru al III-lea!... Tocmai in aceasta epoca, gindirea revolutionara rusa a lucrat cel mai intens, creind bazele conceptiei social-demo-crate despre lume. Da, noi, revolutionarii sintem departe de gindul de a nega rolul revolutionar al perioadelor de reactiune. Stim ca forma miscarii sociale se schimba, ca perioadele de creatie politica nemijlocita a maselor populare alterneaza in istorie cu perioade in care domneste o liniste aparenta, cind abrutizate si strivite de munca de ocna si de nevoi, masele tac sau dorm (parca dorm), cind modurile de productie se revolutioneaza deosebit de repede, cind gindirea reprezentantilor inaintati ai ratiunii umane face bilantul trecutului, construieste noi sisteme si metode noi de cercetare...» )
In perioada imediat urmatoare, aceea dintre 1880 si 1890 opinia publica, stiinta si arta rusa au capatat in multe privinte o mare amploare. infiintarea in 1883 a primei grupari marxiste „Eliberarea muncii", lucrarile filozofice ale lui Plehanov, lucrarile marilor savanti rusi Mendeleev, Timiriazev, creatiile geniale ale picturii ruse, tablourile lui Suiikov, Rc-pin, ale muzicii ruse — compozitiile nemuritoare ale iui Ceaikovski, Rimski-Korsakov, toate acestea au format adevarata esenta spirituala, ideologica si culturala a epocii respective.
Cehov era departe de miscarea revolutionara care se maturiza in timpul sau. NaS'Cut si edneat intr-un mediu mic burghez, strain de orice preocupari politice, el p1irta peIItrmeHi sai greaua povara a apolitismului mic-burghez. Apolitismul lui Cehov a luat proportii mai ales in perioada 1880—1890. Datorita spiritului sau de patrundere, si profundei cunoasteri a vietii ruse, datorita democratismului sau, el si-a dat limpede seama de slabiciunea si inutilitatea curentelor politice care actionau pe atunci la suprafata vietii sociale : fatarnicul liberalism burghez si narodnicismul degenerat.
Constiinta faptului ca aceste curente nu erau in stare sa schimbe realitatea apasatoare a Rusiei din acel timp, nu putea duce decit la cresterea indi-frreritei salp fata rlp viata politica, asa cum aparea ea la suprafata acelei epoci. In aceasta atitudine se vadeau atit partile slabe cit si cele tari ale caracterului lui Cehov. El s-a dovedit tare prin faptul ca nu s-a incatusat nici pe sine si nu si-a incatusat nici opera in progranjfile-aiLguste si marginite ale lFEeraTTIar si narodnicilor, carora le opunea o cunoastere a realitatii ruse mult mai profunda, mai obiectiva , si mai libera de orice conceptii inguste, prejudecati si iluzii, reactionare prin esenta lor. Totodata, Cehov ne apare slab prin faptul ca privea cu.jndiferenta viata politica a"timpului "sau, indiferenta care determina slabele sale posibilitati de a patrunde in esenta revolutionara a epocii, de a intelege conceptia inaintata despre lume a timpului sau — marxismul, de a adera la miscarea revolutionara a clasei muncitoare. Cehov nazuia spre o viata frumoasa si rationala, bazata pe munca libera creatoare, dar el nu cunos"teaInlci caile care duc spre acest viitor minunat, nici mijloacele de care s-ar fi putut servi in lupta pentru acest viitor. Aceasta situatie nu putea avea alt rezultat decit intensificarea elementelor de tristete si de amaraciune din opera lui.
Dar Cehov n-ar fi ajuns un mare scriitor daca n-ar fi tins sa se elibereze de aceasta limitare ideologica, intregul drum al dezvoltarii spirituale a lui Cehov este drumul unor permanente si incordate cautari ideologice, a unei nazirintiTndirjite spre elaborarea unei conceptii unitare, armonioase si fundamentate din punct de vedere stiintific despre lume, conceptie oare sa poata constitui un program precis de actiune pentru fericirea patriei. Oricit de chinuitor i-ar fi fost, Cehov recunostea ca nu are o astfel de conceptie despre lume. Criticindu-si eroii — reprezentanti ai intelectualitatii din°lfcTJItrfntr™I"pTni-tru slabiciunea si lipsa lor de energie, pentru tendinta lor de a se jnujtflmr cti fCVeTtt--sr-peTrtrtr-ea-nu cunosteau caile de lupta care duc spre viitorul fericit al patriei, viitor la care ei nu faceau decit sa viseze, Cehov se critica pe sine insusi, critica lipsurile si slabiciunile propriei sale conceptii despre lume.
Ultimul deceniu al secolului trecut si indeosebi inceputul primului deceniu din secolul nostru au constituit o perioada de avint social, premergatoare Pri!QeLr,evqlui ruse din aniTlyOb—I9U.
Cu puternica sa sensibilitate sociala, Cehov a se-zjsat semnele avintului care incepuse si, ca urmare", in opera sa, mai ales intre 1895 si 1900 se incheaga tot mai mult presimtirea hofaritoarei schimbari din intreaga viata a Rusiei. Tn aceasta perioada, Cehov si-a invins treptat apolitismul si a inceput sa participe din ce in ce mai activ la framintarile politice. Aceasta nu inseamna insa ca (Trama intregii "lui vieti n-a constat in faptul ca el n-a intilnit pina la sfirsitul zilelor sale noii eroi ai realitatii ruse, oamenii carora le-a fost harazit de istorie sa transforme Rusia burghezo-mosiereasca intr-un puternic stat socialist si sa aduca patriei lor libertatea si fericirea.
Cehov si-a inceput activitatea de scriitor intr-o epoca extrem de grea pentru presa.
Este suficient sa nF""5fniritrm" tfe felul cum se plingea Saltikov-Scedrin in scrisorile adresate prietenilor sai, vorbind despre teroarea exercitata de cenzura, despre faptul ca era nevoit sa scrie in „acest regim de ocna".
Pe atunci reuseau sa se mentina doar timidele organe liberale moderate si liberale-narodnice, ca si presa servila in genul gazetei „Novoe vremea", fara a mai pomeni de fituicile huliganice ale „Sutelor negre", instigatoare la pogromuri.
Epoca se caracterizeaza insa prin deosebita inflorire a revistelor umoristice cu un specific filistin. Atit la Moscova cit si la Petersburg, ele apareau si se inmulteau cu o repeziciune uimitoare, purtind cele mai diferite denumiri: „Strekoza", („Libelula" — n. t.), „Oskolki" („Cioburi" — n. t.)7ITiiuavrrnik" („Dfisleptatorul" — "n. multe altele care se deosebeau intre ele numai prin titlu.
Cehov si-a facut debutul in presa in anul 1880. Eroul operelor lui a fost chiar dintru'l'nceput intelect tualul-raznocinet, micul slujbas, vinzatorul de pravalie, pe scurt „omul mic" de la oras.
incepind sa colaboreze la revistele umoristice, Cehov nu numai ca nu s-a gindit la inceput la vreo innoire in literatura, dar, in genere, nu acorda prea mare insemnatate activitatii sale scriitoricesti.
El se pregatea pentru cariera dejne1slJLsir--ia¥IIkuI crarile liter.ate—te—awisidera ca ceva „suplimentar", trecator.
Dar inaltul sentiment al adevarului, democratismul lui Cehov si dragostea lui fata de „omul mic" — muncitor, dispretul lui fata de ticalosia individualista, fata de parazitism si platitudine, fata de samavolnicia boierilor si burghezilor il minau cu putere pe tina-rul scriitor inainte. Povestirile vesele ale lui Antosa Cehonte facesta a fost pseudonlmuF sub care a scris tinarul Cehov) ii indemnau tot mai mult pe cititori la reflectii neasteptate. In aceste povestiri apareau aceleasi situatii, acelasi mediu, aceleasi personaje, aproape aceleasi procedee umoristice — intr-un cuvint, tot ceea ce cititorul era obisnuit sa intilneasca la alti colaboratori ai revistelor „Budil-nik" si „Oskolki". Oricit de ciudat ar fi, ele pareau ca sint identice si totusi nu erau. »
• Tot ceea ce scria Antosa jCehpntr npiirrn trnnnfi gurat, poetic. In aparenta, Antosa Cehonte nu iesea dinICa"drul genului umoristic obisnuit, dar el savirsea minunea de a transfigura acest gen, reusind sa exprime, in limitele unei povestiri umoristice minuscule, profunde generalizari artistice si sa creeze figuri pe deplin inchegate.
Cehov e un mare maestru inarta rlp, n
• figurile si situatiile. De aceea, el a si fost in stare sa" creeze "povestiri "'de' o conciziune uimitoare si odata de o extraordinara profunzime si amploare a continutului ideologic si artistic. Cehov e cel mai mare maestru al genului scurt din intreaga literatura mondiala : el a creat tipuri desavirsite din punct de vedere artistic numai cu ajutorul citorva detalii si trasaturi sugestive.
Astfel, printre modestele scene luate din viata de toate zilele, „Majurul Prisibeev" s-a dovedit a fi o monumentala figura satirica, care poate sta alaturi de cele mai celebre figuri satirice din literatura universala. Prisibeev este tot atit de popular st de cunoscut ca Cicikov, Sobakevici, Nozdriov, Hlestakov, Iuduska Golovliov si „pompadurii" lui Scedrin. Si doar Prisibeev nu este nici eroul unui roman sau al unei nuvele, ci doar personajul unei povestiri miniaturale intitulata cu modestie de autor „minuscula scena din viata". Totusi noi ii cunoastem caracterul, intreaga sa fizionomie morala. Prin limba personajelor sale, Cehov caracterizeaza uimitor de precis si sugestiv caracterul lor. Majurul Prisibeev a devenit simbolul multumirii de sine insolente si stupide, simbolul ignorantei infumurate, al unei trufii grosolane, al tendintei de a „reprima" si inabusi tot ce este viu. Iar pentru vremea sa, Prisibeev a insemnat simbolul tuturor fortelor reactionare ale epocii, cu eforturile lor de a opri in loc viata tarii. Ce inegalabila maiestrie era necesara, pentru ca intr-o minuscula povestire sa fauresti un monument de valoare clasica, sa creezi un caracter atit de pregnant, atit de semnificativ.
Introducind genul „plebeu", „de strada", al povestirii miniaturale in literatura inalta, Cehov, cu democratismul care il caracteriza, a curatit acest gen de platitudinea mic-burgheza, dovedrri'd ca povestirea mmialura—este—fauna—nu mimui1 puulrir ridiculizarea negTiltoTtttn—xhWciieTfti, dar ca in cadrul aparent strimt al acestui gen isi poate gasi locul si un continut poetic si ideologic atit de profund ineit prin bogatia sa sa echivaleze cu o nuvela, ba chiar cu un roman ! Astfel, inca din prima perioada a activitatii sale literare, Cehov s-a manifestat ca un mare inovator.
Cehov a invatat sa redea in scurtele lui povestiri intreaga viata a omului si chiar insasi desfasurarea vietii societatii. In scrisorile si in insemnarile sale, au apaTnT"sentente laconice si expresive, formule ale' manierei lui stilistice. „Conciziunea este sora talen- tului", „arta de a scrie este arta de a scurta", „ia scrie cu talent, adica concis", „stiu sa vorbesc in putine cuvinte despre lucruri multe". Aceasta ultima formula defineste foarte exact esenta exceptionalei maiestrii atinse de Cehov.
El a ajuns la o extraordinara putere de expresie in forme concise. indaratul unei scurte descrieri de -peisaj, al unui Jialog, al unui mic amanunt, al unei replici neinsemnate, cititorul ghiceste intotdeauna profunzimile tainuite ale vietii.
Neobisnuita simplitate artistica a operei lui Cehov,
" pvprpqhntatpajrwrirrifj si ari mira hi Ini sau lirnnr vesel si ' STfriieietor' Si care aparent nu tinde citusi de putin spre generalizare, este legat direct de o anumita situatie comica, de un anumit personaj, si totodata indreptat nu spre ceva intimplator, de ordin secundar, ci spre ceea ce dezvaluie o latura importanta si tipica a relatiilor sociale.
Aprofundind schitele lui Antosa Cehonte, ne uimeste maturitatea timpurie a artistului. in trei-patru ani, Cehov a ajuns un scriitor format, un maestru desavirsit. Numai un artist matur si intelept a putut crea „Raufacatorul" sau „Fiica Albionului". Aceasta maturitate artistica precoce a lui Cehov poate fi comparata numai cu aceea a lui Puskin sau Lermontov. Tineretea talentului sau proaspat, luminos, plin de sanatate si radiind bucuria vietii se impleteste intotdeauna cu intelepciunea sa matura.
In aceasta consta, dupa cum am vazut, insemnatatea artistica a muncii inovatoare a lui Cehov in domeniul povestirilor-miniaturi. fot atit de mare esfe si insemnatatea sociala si ideologica a acestei munci.
In ciuda lipsei de preocupari politice, tinarului Cehov ii sint caracteristice democratismul, respectul fata de traditiile literaturii clasice ruse, dragostea pentru Scedrin, Turgheniev, Nekrasov; toate acestea i-au ajutat tinarului scriitor sa evite primejdia de a face literatura pur distractiva, sa scape de sub influenta burgheza, filistina. In cumplita epoca a lui Pobedonostev, Cehov reinvia traditiile glorioase ale literaturii satirice ruse.
Oare o opera cum este bunaoara „Cameleonul" nu merita sa stea alaturi de cele mai bune creatii ale geniului satiric al lui Scedrin ? Este extraordinara sensibilitatea sociala de care dadea dovada tinarul Cehov, care stia sa ocheasca cu sagetile satirei in principalele tinte ale epocii sale. Alaturi de figura majurului Prisibeev, figura „Cameleonului" era extrem de caracteristica pentru epoca aceea reactionara, de dezlantuire a oportunismului, a inconsecventei, » lingusirii puternicilor acestei lumi. inca din primele sale povestiri satirice ji. tice se face simtit intens democratismul creatiei lui Cehov. Sa ne amintim, bUnaoara, de povestirea-mi-niatura „In caleasca", patrunsa de o puternica ura fata de ignoranta boierimii imbuibate, si, in acelasi timp, de dragoste fata de „omul mic", plin de revolta si de rusine pentru platitudinea si vulgaritatea • boierilor. Acest minunat pamflet, de proportii atit de reduse, a fost tiparit cu modestie in revista „Oskolki", pe care in felul acesta a innobilat-o.
Chiar din primele sale povestiri, Cehov apare ca prietenujsi purtatorul de cuvint al „oamenilor mici", un necrutator demascator al dusmanilor lor
Iata, bunaoara, povestirea „Boierul si domnisoara" : la un oarecare „domn prea onorabil", pe a carui „mutra imbuibata si stralucitoare" se citea crunta plictiseala a omului care abia s-a sculat de la masa, vine o domnisoara saracacios imbracata. Aceasta ii roaga sfioasa sa-i dea un. bilet de tren gratuit, pentru a pleca in orasul ei natal. Auzise de operele lui de binefacere, si tocmai acum cazuse la pat mama ei, acolo, acasa.


„Domnul preaonorabil" e dispus sa se distreze' pe socoteala fetei. El o intreaba unde lucreaza, ce leafa are, cu cine e logodita. Fata ii povesteste viata ei, cu toata increderea, ii citeste scrisoarea primita de la parinti. Convorbirea se prelungeste. Tn sfirsit a sunat ora opt. „Domnul prea onorabil" se ridica :
„ — O fi inceput spectacolul... Ramii cu bine, Maria Efimovna !
„ — Atunci, pot spera? — intreba domnisoara, ridi-cindu-se de pe scaun.
„ — Ce anume ?
„ — Sa-mi dati un bilet gratuit..."
Zimbind amuzat, el ii explica, ca de fapt a gresit adresa : functionarul de la caile ferate, care ar fi putut s-o ajute, locuia in casa de alaturi. Iar in „casa de alaturi" i se spune ca el plecase la Mos cova cu trenul de sapte si jumatate."
Platitudinea imbuibatului, dispretul si nepasarea lui fata de „omul mic", fata de „pleava" (titlul uneia dintre primele povestiri ale scriitorului) au gasit in Cehov un dusman neimpacat. El minuia cu indemi-nare arma dispretului retinut si rece in aparenta. Asa este, bunaoara' schita „Fluiera vint", in care este vorba despre doi domni, un mosier si fratele sau, un savant venit la mosie ca sa se odihneasca. Ei filozofeaza in spirit slavofil, despre minunatele insusiri ale „omului simplu rus", se induioseaza de puritatea morala a taranului rus etc, dar silesc „fetele" fla-minde care nu mincasera inca, sa cinte si sa joace inaintea lor.
In povestirile lui Cehov, umorul si satira se impletesc strins cu drama si chiar cu tragedia.
«Citind „Fiica Albionului", stimatul public — scria Gorki — riderSi e putin probabil ca vede in aceasta povestire josnica bataie de joc a boierului satul fata de un om singuratic, strain de tot si de toate. In fiecare povestire umoristica a lui Anton Pavlovici aud suspinul tacut si adinc al unei inimi curate, cu adevarat omenesti... Nimeni n-a inteles atit de limpede si cu atita finete ca Anton Cehov tragismul maruntisurilor vietii, nimeni pina la el n-a stiut sa arate oamenilor in chip atit de necrutator, de veridic, tabloul rusinos si trist al vietii lor, in haosul tulbure al existentei mic-burgheze.»)
Din acest „stimat public", care era incapabil sa inteleaga specificul si importanta creatiei lui Cehov, faceau parte si critica liberala si cea liberal-narod-nica, contemporana lui, care nu erau in stare sa pre-tuiasca talentul noului scriitor. Criticii cei mai influenti ai timpului, printre care si liderul narodnicismului liberal N. K. Mihailovski, nu vedeau in Cehov decit un talentat autor de scrieri distractive, care nu se deosebea de ceilalti scriitori de acelasi gen decit prin onestitatea sa. Astazi ni se pare mai mult decit ciudat ca asemenea aprecieri despre Cehov au putut apare in presa dupa publicarea unor opere cum ar fi „Cameleonul", „Majurul Prisibeev", „Fiica Albionului" !
incepea perioada de plenitudine a dezvoltarii talen-tului lui Cfehov. El suBorcToneaza elementul ridicol si comic telului artistic al zugravirii vietii' in toata varietatea si complexitatea ei: incepind din anii 1887—1888, umorul incepe sa joace in operele lui un rol noul !TeIca intensifica si mai mult tragicul, fie ca dimpotriva, atenueaza tragicul printr-un suris intelept si luminos.
Se intelege ca aceasta trasatura exista si in operele din prima perioada. Dar atunci, scriitorul se simtea in primul rind umorist. Acum el isi pune pe deplin constient problema zugravirii vietii in toata bogatia culorilor si temelor ei. In felul acesta, Antosa "Cehonte a devenit Cehov.
Din acest punct de vedere este caracteristica una din admirabilele lui povestiri — „Nacazul" (1885). Aceasta minuscula povestire ne zguduie ca si cum am citi o adevarata tragedie.
„Strungarul Grigori Petrov, cunoscut de cind lumea ca mester neintrecut, dar si ca mujicul cel mai trasnit din toata plasa Galcinskaia, isi duce batrina bolnava la spitalul zemstvei".
In inchipuirea lui se perinda imaginile : cum o s-o duca pe nevasta la spital, ce are sa-i spuna doctorului drept multumire pentru ca i-a insanatosit batrina, ca are sa-i dea in dar acestuia o frumoasa tabachera de mesteacan de Karelia.
Viscolul si perdeaua de ninsoare fac ca drumul sa fie ingrozitor de greu.
Patruzeci de ani a trait el cu Matriona lui si au trecut anii ca o clipa, in ameteala betiei, in certuri si batai...
Acum ar vrea sa-i spuna batrinei ca el de fapt nu-i chiar asa cum i s-a parut ei in acesti patruzeci de ani, ca-i mila de ea, c-o iubeste si ca rumeni nu-' mai scump pe lume decit ea. Dar e tirziu, prea tirziu ! Pe obrazul ei nu se mai topesc fulgii de zapada...
Si strungarul plinge... Prin minte ii trec tot felul de ginduri : ce iute trec toate pe lumea asta ! Nici nu incepuse bine nacazul si iata si dezlegarea. N-a " apucat sa duca un trai ca lumea cu batrina, s-o compatimeasca, c-a si murit... „De-ar fi cu putinta s-o' luam de la capat..." se gindeste strungarul.
Si iata-L ca atipeste, coplesit de povara gindurilor lui.
Se-trezeste la spital, iar doctorul ii spune:
„ — S-a zis cu miinile si picioarele... Ti-au degerat ! Hei, hei... Ce rost are sa mai plingi! Ai trait cit ai trait, acum zi bogdaproste! Vreo saizeci de ani ii fi trait si tu — sa-ti fie destul !
„ — Ce nacaz... — 'Naltimea voastra... mare nacaz ! Aveti mila. Iertati-ma ! Barem vreo cinci-sase anisori inca...
„ — La ce bun ?
„ — Calu' nu-i al meu, trebuie sa-L dau inapoi... s-o ingrop pe batrina. Ce iute trec toate pe lumea asta ! 'Naltimea voastra ! Pavel Ivanici ! Ti-oi face o tabachera strasnica de mesteacan de Karelia ! Ti-oi ciopli un crochet...
„Doctorul ridica din umeri si iese din sala. S-a sfirsit cu strungarul !"
In aceasta miniatura, ca intr-un roman, a trecut pe dinaintea ochilor intreaga viata a strungarului.
Cehov a dezvoltat principiul estetic, potrivit caruia tragicul si comicul nu sint despartite printr-un zid de netrecut ci reprezinta doua laturi ale aceluiasi fenomen din viata, care poate fi privit atit din punct de vedere tragic cit si din punct de vedere comic.
Citind mai atent dialogul dintre strungar si medic din povestirea „Nacazul", observam ca pe nesimtite el se transforma, dintr-o discutie intre bolnav si medic, in dialogul dintre om si soarta lui. Si intr-adevar, ce anume il roaga strungarul pe doctor ? El ii cere „sa aiba mila, sa-i ierte" greselile vietii lui, sa-i dea inca cinci-sase anisori de trait, sa mai munceasca, sa mai traiasca. Iar doctorul, intruchipind soarta, il intreaba : „La ce bun ?" ca si cum el, doctorul, daca ar dori, ar putea satisface rugamintea omului, redin-du-i viata traita. In timpul ciudatei lor convorbiri, celor doi interlocutori nici nu le trece prin gind sa se indoiasca de dreptul doctorului de a ierta sau de a nu ierta, de a inapoia sau de a nu inapoia anii traiti. Daca va veti gindi bine la toate acestea, cu siguranta ca veti zimbi. Dar ce va avea comun zimbetul acesta cu veselia ? Acesta e umorul tragic al lui Cebav. In literatura nu s-a mai intilnit ca o povestire in miniatura sa cuprinda un continut de viata filozofic, psihologic si artistic atit de urias, in care tragicul se impleteste cu comicul, in care orice amanunt ne indeamna la meditatie asupra vietii, asupra oamenilor, asupra noastra insine! Nu simtiti, dupa ce ati citit „Nacazul", nevoia nestavilita de a va spune voua si prietenilor :
«Sa ne gindim „ce iute trec toate pe luna asta !" Da, viata nu este nesfirsita cum ni se pare in tinerete. Faceti, faceti mai iute tot ceea ce puteti infaptui, omenesc si luminos in viata pentru oameni, altfel nu veti apuca sa mai faceti nimic, cum n-a apucat bietul strungar sa faca ceea ce i-ar fi infrumusetat si umanizat viata !»
Numai Cehov avea exceptionalul talent de a inalta prinart.a lui£g.te.JEjiL.simP.lP sjjabisnuite subiecTe dai realitatea cotidiana la nivelul unor sinteze, care ating cele mai esentiale si cele mai vitale probleme ale vietii omenesti.
Nu mai putin remarcabila este povestirea „Jale . Aceasta e povestea unui batrin birjar de noapte din Petersburg, lona, caruia ii murisefouf, si care n-are cui slPsi impartaseasca jalea. Toate incercarile lui de a-si deschide sufletul unor pasageri cheflii, unui portar, unui tinar birjar, se izbesc de zidul indiferentei omenesti. Iar batrinul simte nevoia sa-si deschida inima ! Nevoia aceasta este redata cu o forta nespusa. Cititorul simte aproape fiziceste cum jalea umple sufletul lui lona, ii sparge parca pieptul, il sugruma. Pina la urma, Ioria isi impartaseste amarul calutului sau :
„ — ...Sa zicem ca ai avea si tu un minzulet si ca ai fi mama lui... si intr-o buna zi, sa zicem ca minzul asta al tau s-ar prapadi... N-ar fi o jale pentru tine ?
..Calutul rumega, il asculta si sufla pe miinile sta-pinului sau...
„Fara sa-si dea seama, Iona ii deapana povestea sa"...
Atmosfera ce se desprinde din aceasta povestire este alta decit aceea din „Nacazul". Aici nu intil-nim elementul catastrofal, implacabil. Sfirsitul provoaca un suris trist si duios. Daca in „Nacazul", umorul accentua tragismul subiectului, in „Jale" umorul, dimpotriva, atenueaza tragicul.
Cehov a dezvaluit intreaga bogatie, nesfirsita varietate a celor mai subtile nuante de umor, aceasta inteleapta si nobila insusire a sufletului omenesc. Umorul lui Cehov este profund national : in tonalitatea lui blinda si totodata aspra, ca si in amploarea lui, se dezvaluie sufletul omului rus. Si nu incape indoiala ca numai un artist profund democrat, care este insufletit de o nesfirsita dragoste fata de „omul mic" poate crea astfel de capodopere ca „Nacazul" si „Jale".
In 1886, Cehov creeaza opere geniale, ca povestirile „ZaTva'T „Aniuta", „AgatiaTTCosmanil", „Noaptea invierii", „Barbatul cunoscut", „Corista", „Profesorul", „La tribunal", iar in anul urmator, 1887, apar „Dusmanii", „Polinka", „Bezna", „Verocdka", „Volo-dea", „Fericirea".
Orizontul tematic al scriitorului se largeste din ce in ce mai mult. Aceasta se datoreste in mare masura faptului ca in 1884, la terminarea studiilor unTversTfare, Anton HPaylpyici venise la Voskresensk (astazi Istra) linga Moscova, unde fratele sau, Ivan Pavlovici, capatase un post de profesor la scoala parohiala. Anton Pavlovici venea impreuna cu familia sa (pina in 1887) in imprejurimile Voskresensk'-ului, unde inchiria o vila la mosia Babkino, care apartinea unei familii de mosieri culti, Kiseliov. Kiseliova scria carti pentru copii.
Voskresensk si Babkino au jucat un rol insemnat in viata lui Cehov. Aici s-a adincit dragostealm pentru natura Rusiei £entraje,jare a facut din el unImaesTFu al peisajului rus; aici a cunoscut el o sumedenie de oameni, de cele mai diverse conditii si profesiuni. inaintea ochilor lui s-a deschis o lume noua — viata taranilor, a medicilor de zemstva, a mosierilor, a functionarilor, a invatatorilor, a ofiterilor. E! a urmarit si studiat cu pasiune realitatea, faxa-a' se margini la rolul de simplu observator. Anton Pavlovici a condus un timp oarecare spitalul zemstvei din Zvenigorod si consulta bolnavila spi-tau! zemstvei din CTkinsk, la doua verste de Voskresensk. Medicul de zemstva era un om strins legat de viata taranimii. In fata lui Cehov s-au desfasurat dramele si tragediile vietii satului rus din acel timp, fara cunoasterea carora n-ar fi putut scrie o opera ca „Nacazul". Fara experienta de viata cistigata acolo, el n-ar fi putut scrie opere ca „Chirurgia", ..Fugarul", „Neplacerea" si multe altele, legate de figura medicului si de spital. Fara a cunoaste aceasta viata, el n-ar fi putut scrie o povestire atit de poetica ca „Sarutul" sau piesa „Trei surori". Pentru aceste opere se cerea cunoasterea mediului ofiteresc. In imprejurarile Voskresensk-ului se gasea o baterie de artilerie, comandata de un ofiter, un intelectual — colonelul Maevski. Cehov a legat cunostinta si cu el si cu intreaga lui familie.
La Zvenigorod, Anton Pavlovici frecventa sedintele tribunalului judetean, depunea de multe ori la procese in calitate de expert, si facea autopsii (sa ne amintim de povestirile „Cadavrul", „La autopsie" ctc).
LaJBab!dri£ Sja Jegat jjrietenia intre „Qetuav.. i celebrul pictor rus Levitan, care locuia prin apropiere si" care," Ca "Si" Anton FavioviCI"r"eTa™tndragostit de peisajul din imprejurimile Moscovei.
Spitalul de zemstva din Cikinsk, unde, incepind din 1881, Cehov a lucrat la consultarea bolnavilor, era condus de medicul de zemstva P. A. Arhangelski, renumit pe vremea aceea; in jurul lui Arhangelski — un om sociabil — se adunau intotdeauna pentru practica multi medici tineri, dintre care unii si-au faurit mai tirziu un renume. Dupa o zi de munca, tineretul acesta organiza deseori serate unde, dupa cum isi aminteste fratele lui Cehov, Mihail Pavlovici, „se discuta mult in spirit democratic si se analizau ultimele noutati literare. Numele lui Scedrin era pe buzele tuturor, iar pe Turgheniev il citeau cu nesat..."
Mihail Pavlovici Cehov relateaza in treacat informatiile acestea pretioase, fara a le da o deosebita-importanta. Totusi, atmosfera creata de pasiunea pentru Scedrin si de discutiile insufletite de dragostea de libertate („in spirit liberal", cum se ex-. prima el), nu putea sa nu lase urme in sufletul lui Anton Pavlovici. inca din tinerete, Cehov L-a pretuit si iubit pe Scedrin.
Tot in acesti ani el s-aconvins definitiv ca adevarata sa vocatie este .literatura si nu rrrerficina,— IJesi era constient de talentul sau, Cehov nu se gin-dea in primul rind la glorie si la succes. I se facea frica la gindul ca, dat fiind darul sau de a inriuri sufletele oamenilor, poate face mult bine dar si mult rau. Semnificativa este povestirea lui „Acasa" (1887), al carei erou mediteaza „cit de putin adevar constient, cita lipsa de siguranta dainuie in activitati pline de raspundere, cu rezultate de multe ori fatale, ca activitatea pedagogica, juridica, literara".
In fond, aceasta reflectie apartine iasusi scriitorului ; ea exprima sentimentul raspunderii sale pentru talentul sau, raspundere fata de eititor, fata de popor. Prin adevar „constient" si „siguranta", Cehov intelegea telul creatiei, conceput 'limpede si profund, conceptia despre viata a artistului, ideea in spiritul . careia scriitorul trebuie sa-L educe pe cititor. In felul acesta a inceput munca lui staruitoare pentru a-si forma o conceptie despre lume, cautarea chinuitoare a „ideii calauzitoare".



Odata cu dezvoltarea maiestriei artistice, se adin-cea din ce in ce mai mult imaginea eroului preferat din creatia lui Cehov, imaginea omului rus „simplu", pentru care scriitorul a trait si a creat si fata"IcTc care s-a simtit raspunzator pina la sfirsitul zilelor sale.
Cehov a luptat pentru „omul mic", pentru libertatea si demnitatea lui, pentru adevar, pentru dreptate. Si lupta aceasta o ducea prin propriile sale mijloace, diferite de „predica" sociala, directa, a lui Tolstoi, de satira ascutita si biciuitoare a lui Scedrin, de lirica cetateneasca a lui Nekrasov. Patosul moral, social, democratic al operei lui Cehov era invaluit uneori intr-un vcsmint de umor luminos, senin sl, uneori, in aparenta, usuratic, iar alteori — in povestirile din faza maturitatii — se exprima prin intermediul unor procedee elaborate de Cehov, constind in a povesti strict obiectiv, cu o aparenta impasibilitate.
Dar sub acest invelis de obiectivitate si de rezerva, se poate deslusi in fiecare rind, in fiecare cuvint, dragostea inflacarata pentru omul muncitor, iar pe de alta parte dispretul fata de platitudine, lene si parazitism.
Ciixiicx£§teasisernaturiza talentul sau, pe atit era Cehov maicljnstieniTFTieclarftaTea siIde contra" dictiile ce existau in conceptia sa despre lume. Tn jurul lui 1890, el era extrem de nemultumit de sine insusi, de conceptia sa despre lume, de creatia sa. Era cuprins uneori de valuri de tristete, si pentru ca nu-i placeau cuvintele mari, numea aceasta stare „plictiseala". Deosebit de chinuitoare erau si indoielile cu privire la faptul daca munca lui de scriitor este moralmente justificata, indoieli care incepusera sa-L framinte chiar in anii consacrarii sale ca scriitor.
Socotind ca un scriitor este un om „obligat prin contract fata de propria sa constiinta si fata de propriul sau simt al datoriei", Cehov a simtit intens necesjitatp.n dp a-si lamuri limppdf sT precis
incotro si pentru care tel il insufleteste el pe cititor.
Dupa parerea fui7Ipentru un scriitor, lipsa unui tel limpede, absenta unei „idei calauzitoare" este o boala : „...scriitorii, pe care noi ii numim nemuritori sau pur si simplu buni ...se recunosc dupa un indiciu comun si foarte important: ei merg intr-o directie precisa, te cheama intr-acolo, si simti nu prin intelect, ci prin intreaga ta fiinta ca au un anumit tel, asemenea umbrei tatalui lui Hamlet, care nu venea degeaba, numai pentru a-i tulbura inchipuirea ...Cei mai buni dintre ei sint realisti si descriu viata asa cum este, dar fac aceasta pentru ca fiecare rind este strabatut ca de o seva, de constiinta telului. Pe linga faptul ca simti in scrierile lor viata asa cum este, mai simti si viata asa cum ar trebui sa fie si tocmai asta te atrage. Dar noi ? Noi ! Noi descriem viata numai asa cum este ea, iar dincolo de aceasta — nici hais, nici cea... Poti sa ne bati cu bicele si tot nu ne urnesti... Noi nu avem teluri, nici apropiate, nici departate si sufletele ne sint pustii..."
Fiecare rind al acestei scrisori este „strabatut ca de o seva", de simtamintul raspunderii scriitorului in fata poporului sau, de constiinta datoriei de a arata in opera lui calea spre o noua viata, mai curata si mai dreapta.
Lui Cehov i se parea ca operele salejse limiteaza sa oglindeasca viata numai asa cum estgjga.,in reali-tafeT Elgresea, desigur, cind se autoaprecia cu atita asprime. Nu simtim noi oare in „Stepa", bunaoara, in acest poem inchinat patriei si soartei ei, o adiere de libertate, suflul vietii eroice care trebuie sa triumfe pe pamintul patriei ? In multe dintre povestirile lui, vedem viata asa cum este si simtim viata asa cum ar trebui ea sa fie.
Dar Cehov nu se putea multumi numai cu nazuinta spre un viitor minunat, numai cu simpla descriere a vietii de neindurat din timpul sau. Nu, ca scriitor rus, adept al maretei traditii democratice ruse, el se socotea obligat sa dea cititorului un raspuns limpede la intrebarea : Ce-i de facut ?
Scriitorii din generatia anilor 60 raspunsesera direct la aceasta intrebare. Renumitul r'omanIa"l.....tui
— ------------"------—.....—- Cernisevski poarta chiar titlul : „Ce-i de facut ?".
Cehov era constient de faptul ca si in aceasta noua epoca din viata patriei, scriitorul rus este dator sa raspunda aceleiasi intrebari.
Intr-una din scrisorile sale din noiembrie 1888, el spunea: „...O viata fara continut, lipsita de o conceptie limpede despre lume, nu inseamna viata. Ea este o povara, un cosmar".
Aceasta idee a exprimat-o in I889L in imagini artistice, in nuvela (O poveste pJacticp.asAl u"a tiin cele mai mari opere ale literaturii ruse, prin necru-tatoarea ei sinceritate si prin tragismul intens de care"Ie"ste strabatuta.
Intregul colorit al povestirii este sumbru, intunecat.
In „O poveste plicticoasa" nu apar decit doi eroi : un batrin profesor si Katia, o femeie tinara, ramasa orfana din frageda copilarie si crescuta in casTIpro-fesorului, care ii este in acelasi timp si tutore. Profesorul o iubeste pe Katia mai,mult decit pe propria lui fiica, mai mult decit orice pe lume. In familia sa, el se simtea demult ca un strain. Pentru • Katia, tutorele ei este cea mai inalta autoritate de ge pa-niint.
Katia. a fost artista, si a trecut prin multe si dureroase infringeri. Tn felul ei, ea trece prin aceleasi suferinte ca si tutorele ei. Nici ea nu arc o „idee calauzitoare". Femeie inteligenta, culta, nu poate, dupa numeroasele infringeri, sa se multumeasca cu „fericirea personala'", care reprezinta pentru ea o etapa depasita. Simte nevoia sa descopere telul vietii, tel fara de care nu mai poate trai. Pentru batrinul savaftit, Katia este singura bucurie, dar el o pierde, peniru ca nu poate raspunde Ta intrebarea ei. Aceasta e vesnica, clasica intrebare rusa : „Ce-i de facut ?". Ultima convorbire dintre ea si profesor, convorbire in urma careia Katia pleaca pentru totdeauna din viata lui si, poate, judecind dupa starea de spirit in care se afla, din viata in general, dezvaluie cumplita tragedie a eroului povestirii.
In deznadejdea ei, Katia ii spune : „Nikolai Stepa-nici! Nu mai pot trai asa ! Nu pot! Pentru dumnezeu, spune-mi mai repede, spune-mi chiar acum : ce sa fac ?... Esti doar inteligent, invatat, ai trait mult! Ai fost profesor! Spune-mi dar: ce sa fac?"
Si el ii raspunde : „Cu mina pe constiinta, Katia, iti spun ca nu stiu... Hai, Katia, sa luam masa".
El intelege foarte bine suferintele ei. „Absenta acestui lucru pe care colegii mei filozofi il numesc idee calauzitoare, mediteaza el, am simtit-o si la mine abia acum, putin inainte de moarte, la asfintitul zilelor melc. Iar sufletul acestei sarmane fiinte n-a cunoscut si nici nu va cunoaste alinare toata viata, toata viata !"
Dar cu ce o poate ajuta el pe fiinta aceasta atit de draga, devreme ce nu-si poate ajuta lui insusi ?
Iata cum caracterizeaza profesorul esenta propriilor sale suferinte :
„... oricit as cugeta si ori incotro mi-as indrepta gindurile, e clar ca in dorintele mele lipseste esentialul, ceva foarte important. In pasiunea mea pentru stiinta, in setea mea de viata... si in nazuinta de a ma cunoaste pe mine insumi, in toate gindurile mele, in sentimentele si in ideile pe care mi re fac despre toate, lipseste ceva general, acel ceva care sa le lege pe toate intr-un tot unitar. Fiecare sentiment si fiecare gind traieste in mine izolat si in toate cugetarile mele despre stiinta, teatru, literatura, despre elevii meii, ca si in toate tablourile pe care le zugraveste inchipuirea mea, nici cel mai iscusit analist n-ar putea gasi ceea ce se numeste idee calauzitoare, sau dumnezeul omului viu.
„Iar daca aceasta nu exista, inseamna ca nu exista nimic.
„Cu saracia aceasta launtrica, a fost de ajuns o boala serioasa, teama mortii, influenta imprejurarilor si a oamenilor, pentru ca tot ceea ce socoteam pina atunci ca fiind conceptia mea despre lume, tot ceea ce constituia pentru mine sensul si bucuria vietii mele, sa se dea peste cap si sa se destrame..."
Cu repulsia sa fa(a de cuvintele pompoase, Cxhaii aJntitulat zguduitoarea poveste a hairmnlni savant ajuns inaintea mortii la concluzia ca si-a trait zadarnic viata, o povesiepTiciicoasa.
Cehov a intruchipat in lucrarile sale nazuintele si cautarile acelei parti a intelectualilor rusi, care n-au putut sa se impace cu burghezia si cu societatea burgheza, pentru ca si-au dat seama de ostilitatea pe care aceasta societate o manifesta fata de cultura, dar nu gasise calea revolutionara si de aceea nu puteau descoperi „ideea calauzitoare", desi o cautau cu pasiune.
Tn „O poveste plicticoasa", Cehov a ridicat cu ascutime si profunzime, prohlpmp.le esentiale, ale soar-tei intelectualitatii in societatea burgheza. Aceasta societate nu poate sa-i inspire intelectualitatii teluri si idealuri inalte, idealurile intregului popor. In so-cietatea burgheza, chiar cea mai buna intelectualitate, cea mai cinstita, este condamnata la ilgne rarea ideologica si sufleteasca, la vidul spiritual, care inseamna moarte spirituala, daca aceasta intelectualitate nu se va insufleti de inaltele idealuri sociale, idealuri care nu pot fi promovate de stapinii lumii burgheze.
Absenta unei conceptii unitare despre lume, a con-stiinfei sensului vietii, a unei. legaturi vii cu oamenii, discordanta ideilor si a sentimentelor, „izolate", unele de altele, farimitarea constiintei — toate acestea sint inevitabile intr-o societate pe care n-o insufleteste un tel comun, o idee calauzitoare.
Particularitatile epocii care, sub calciiul reactiunii, cauta cu incordare teluri noi, idealuri noi, nostalgia artistului care nu poate trai fara o idee mareata — inspiratoare, toate acestea i-au permis lui Cehov sa trateze o tema a carei insemnatate depaseste tranzitoriul, vremelnicul, ajungind la o ampla semnificatie universala.
Astfel se confirma inca o data adevarul incontestabil ca un artist, capabil sa exprime profund temele t principale ale timpului sau, creeaza prin aceasta opere ce depasesc cu mult cadrul epocii sale.
Cautarea sensului vietii, imposibilitatea de a 'trai fara- constiinta unui tel comun sint caracteristice tuturor spiritelor inaintate din toate tarile si de toate nationalitatile. Totusi, nicaieri cautarile acestea n-au fost atit de pifltP i' H° inmMMf tfl la rn;i
Afirmatia lui Cehov ca nu are „o conceptie despre lume" ne dezvaluie zbuciumul si framintarile propriilor lui cautari ideologice, exigenta fata de sine insusi, care il caracterizai rnsusTre¥"uneT anumite conceptW.....despre lume, a unei idei calauzitoare, insemna pentru Cehov insusirea unui program concret de actiune social-politica. Cu gindirea sa care, prin caracterul ei era stiintifica, Cehov nazuia tocmai spre un program concret de actiune, intocmit pe baze stiintifice. El isi dadea seama cu amaraciune ca, asemenea eroului din „O poveste plicticoasa", nu poate da raspuns intrpharii pripcipalp nu poate arata cititorului in creatia sa calea care duce spre fericire, spre libertate, spre o viata- demna, de maretia si frumusetile patriei sale ...Aceasta este semnificatia obiectiva a regretelor atit de des exprimate si atit de caracteristice lui Cehov, in ceea ce priveste lipsa „unei conceptii despre lume". Conceptia lui despre lume s-a. fojmaLjle timpuriu si se caracteriza printr-o tendinta democratica si progresista; ea era o conceptie materialista si. ateista. Dar aceasta conceptie progresista despre lume era lipsita de eficienta sociala, era rupta de activitatea jjolitica si, ca urmare, nazuinta lui Cehov spre un viitor luminos purta inevitabil pecetea ruperii de viata, a inactivitatii. In ciuda acestui fapt, el nazuia tot mai intens sa participe la viata politica activa a tarii, la lupta sociala. Si tocmai aceasta nazuinta, tocmai dorinta de a fi folositor poporului si patriei l-au determinat sa plece inSahalin(J890), loc de deportare si munca silnica, unde guvernul tarist concentrase toate formele posibile de injosire si de schingiuire a omului.
Pe vremea aceea, calatoria spre Sahalin era obositoare si nu lipsita de primejdii. Marea cale transibe-riana nu exista inca. De la Tiumen trebuia sa calatoresti vreo patru mii de verste in tarantas). Anton Pavlovici stia bine ce-L asteapta : jdrumuri inecate in glod, inundatiile marilor fluvii siberiene, hurducaturile si multe alte neajunsuri pe care le suporta freu si un om perfect sanatos. Iar el, cu citva timp inainte, refuzase propunerea de a face o calatorie de placere sub motivul ca in tren i se agraveaza tusea. Dar sa ne gindim numai ce inseamna zdruncinaturile vagonului fata de cele ale unui tarantas si care pe deasupra nu tin o zi, doua, ci citeva saptamini !
Ce L-a indemnat oare pe Cehov sa plece in Sahalin? Prin ea insasi, aceasta irfsuIa'Tm -putea sa prezinte nici un interes pentru el. Cu rezerva care-L caracteriza, Cehov a indicat mai multe motive diferite; el insista de exemplu asupra motivului ca ar vrea sa scrie o lucrare stiintifica, o dizertatie despre Sahalin, acMlIBdU-tlti prin".....aceasta— macar in parte de datoria pe care o are fata de medicina.
Este neindoielnic ca Anton Pavlovici voia sa scrie o lucrare stiintifica Neindoielnic este insa si faptul ca raspunzind nedumeririi, rudelor si prietenilor, care nu intelegeau de ce porneste intr-o asemenea calatorie, el nu-si marturisea toate motivele si le ocolea tocmai pe cele esentiale.
In unele scrisori ale sale se gasesc marturisiri voalate, dupa care putem reconstitui adevaratele teluri ale calatoriei.
Scopul plecarii lui Cehov in Sahalin era legat indeosebi de cautarea unui raspuns la aceeasi intrebare: ce-i de facut ?
In epoca „faptelor marunte" si a lipsei de idealuri in rindurile intelectualilor, Cehov descoperise un lucru la care rivnisera totdeauna marii scriitori rusi : prilejul unei fapte eroice.
Desigur ca el ar fi ris daca cineva ar fi numit calatoria sa in Sahalin o fapta eroica. El insusi cauta sa bagatelizeze calatoria,II's-b prezinte ca pe un „fleac de nimic" ; si totusi ea era intr-adevar o fapta eroica. Si aceasta nu din pricina bolii lui, nici din pricina greutatilor drumului, nici a muncii continue si istovitoare timp de o jumatate de an. Gestul eroic consta in intentia de a privi drept in fata tocmai adevarul cel mai groaznic si de a-L impartasi tuturor. Prin calatoria sa, Cehov voia sa se achite de o datorie nu atit fata de medicina, cit fata de constiinta sa de scriitor rus.
In ciuda greutatilor drumului, starea de spirit a calatorului era foarte buna. El a parcurs o cale de o mie de verste de-a lungul malului Amurului, bucu-rindu-se de frumusetea viguroasa a peisajului.
Dragostea lui de patrie devenea din ce in ce mai ampla. Simtea in acelasi timp si bucurie si amaraciune. A vazut multa brutalitate, l-au revoltat bunul plac si salbaticia cinovnicilor.
Dar observatiile lui despre tarani, despre oamenii rusi simpli, cu eroismul lor in munca de fiecare zi, respira lumina si bucurie. Impresiile notate in scrierile sale despre Siberia sint sintetizate intr-o scrisoare adresata surorii sale: „Doamne, ce bogata c Rusia in oameni inimosi !"


Drumurile lungi au trezit in toti scriitorii rusi imaginea intinsurilor nemarginite, dorul si tristetea lor la vederea fortei populare incatusate, napastuite, ca de puterea unei vraji, forta in care presimteai fericirea viitoare... Si iata ca, hurducat in tarantasul sau, calatorea un om bolnav, tuberculos, chinuit de tuse, un I rne"d!rsi scrntor rus, luind cun£sJjjjLc.Ai incordare de tot.ee era in jurul sau, indemnat la drumul acesta lung de constiinta rusa, vesnic treaza si neobosita.
Sub ochii lui aparea intreaga tara, cu orizonturile ei necuprinse, cu poporul ei talentat, iubitor de ade--var, cinstit si viguros. Dar cu cit se limpezea mai mult in mintea si in sufletul lui imaginea mareata a patriei, cu atit mai dureros era gindul ca tara se afla in miinile unor calai, ale unor neghiobi, ale unor ticalosi ca Prisibeev, cu atit mai greu de infrinat clocotea dorinta de a striga: asa nu se mai poate trai! :- - «i
Dupa intoarcerea din calatorie, aceasta a fost starea de spirit care L-a dominat pe scriitor.
Calatoria la Sahalin i-a fost dictata Iui Cehov de nazuinta de a iesi din criza ideologica care il chinuiso in "Jurul, lui IS9Q. TTferJuie"I5a'Ip5neni ca aceasta calat6rTeI"aI?TaTToaTte. In Sahalin, Cehov a indurat multe, si mult timp inca dupa ce s-a intors de acolo, L-a obsedat cosmarul amintirilor despre oamenii chinuiti de pe insula.
Totodata calatoria i-a dat incredere in 'sine, i-a conturat o noua si puternica maturitate spiritualav Fara aceasta calatorie, el n-ar fi putut scrie celebra sa nuvela „Sala nr. 6".
Calatoria aceasta a marcat o nota noua, de barbatie aspra in creatia sa si a jucat un mare rol
in cresterea constiintei lui social-politice. Scurt timp dupa intoarcere, Cehov rupe relatiile cu „Novoe vremea" — un ziar ,jeactionllajaiaXfi-XO-Lahar-aT--riu pentru ca ar fi simpatizat cu orientarea ziarului, ci ca o urmare a apolitismului sau de atunci si a prieteniei personale cu redactorul si editorul ziarului — Suvorin. Dindu-si seama de rolul reactionar al lui Suvorin si al ziarului sau, Cehov rupe prietenia cu acesta.
Dupa intoarcerea din Sahalin, Cehov manifesta un viii interes pentru viata politica. Interesul scriitorului pentru viata politica rezulta din urmatoarele sale cuvinte :
„Ah, prieteni, ce plictiseala ! exclama el intr-o scrisoare din 1891. De vreme ce sint medic, am nevoie de bolnavi si de spital; daca sint literat, atunci trebuie sa traiesc in mijlocul poporului si nu pe Malaia Dmitrovka... imi trebuie macar o farima de viata politica si sociala, o farima numai, caci viata aceasta intre ziduri, fara de natura, fara de oameni, fara de patrie, fara sanatate si pofta de mincare — numai viata nu e..."
Vrind sa traiasca in mijlocul poporului, Cehov si-a cumparat in 1892ornic.a mosie, Melihovo, in apro-pierea MBSCovei, in judetul Serpuhov, la circa cinci-spTeTete kilometri de gara Lopasnea, pe linia ferata Moscova-Kursk.
Anton Pavlovici traia in apropierea imediata a taranilor, a framintarilor si nevoilor lor. Ocupat cu urrasn sa munca de scriitor care parea ca "il copleseste cu totul, avea totusi timp sa duca o munca intensa si pe tarim sqcijd ; era membru in consiliul zemstvei, efor al scolii din sat si construia scoli (se intelege ca din banii sai), rqgdicigienist si un energic, neojjgjjit participant si admirabil organizator in campania de combatere a holerei. M. P. Cehov povesteste ca Anton Pavlovici „lu;i bucuros parte Ia adunarile zemstvei si participa la cercetarea muftor probleme ale ei."Atentia lui era insa atrasa indeosebi de chestiunile privind instruirea si sanatatea poporului... II preocupau mult planurile noilor drumuri si sosele noi, scolile si spitalele care urmau sa se deschida. Intre altele, populatia locala ii datoreaza construirea soselei care leaga Melihovo de gara Lopasnea, precum si construirea scolilor de la Talej, Novoselki si Melihovo. El construia aceste scoli cu o deosebita rivna. intocmea el insusi planurile, cumpara materialele si supraveghea personal santierele. Scolile acestea erau copiii Jui. Vorbind despre ele, ochii i se luminau si vedeai ca daca ar fi avut mijloacele necesare, ar fi construit nu trei, ci nenumarate. Mi-L amintesc la deschiderea scolii din Novoselki, cind taranii i-ati iesit inainte cu icoana si cu piine si sare... Nefiind obisnuit sa vorbeasca in public, el raspundea stingherit la multumirile lor, dar pe fata si in stralucirea ochilor se vedea multumirea".
In activitatea obsteasca, diletantismul si superficialitatea ii erau la fel de odioase lui Cehov, ca si in arta. Datorita constiinciozitatii care-L caracteriza, datorita atentiei fata de lucrurile marunte, el patrundea in toate amanuntele problemei, indiferent daca era vorba de construirea unei baraci pentru bolnavii de holera sau de cladirea unei scoli.
Aceasta activitate i-a dat foarte mult lui Cehov, fmbogatindu-i experienta, cunoasterea vietii.
Desigur ca toate acestea nu reprezentau decit o mica si neinsemnata parte din viata sociala spre care Cehov nazuia.
Dupa calatoriaiii,Sahalili, Cehov si-a dat si mai mufT seama de caracterul intolerabil, de imbicseala si de izul de temnita al vietii ruse din acel timp. I se parea ca duce o viata intre patru pereti, cu paznici de inchisoare, cu gratii si ferecat in lanturi.
In felul acesta ia nastere „Sala nr. 6", una din cele jnai zguduitoare opere ale literaturii ruse. Nu degeaba tinarul Lenin ii povestea surorii sale Anna Ilinicina : „Aseara, cind am terminat cartea, mi s-a facut de-a dreptul groaza, n-am mai putut ramine in camera mea, m-am sculat si am iesit. Aveam senzatia ca eu insumi as fi inchis in „Sala nr. 6").
insemnatatea sociala a acestei opere a fost extrem de mare in mobilizarea fnrtfllm—protestatare, a urii impotriva autocratiei? tSala nr fi" i constituit unul din principalele simptBme ale inceputului avintului social, unul din semnele importante care au marcat limita istorica intre perioada 1880—1890 si ultimul deceniu din secolul trecut, intre epoca decaderii -si aceea a avintului.
Subiectul si intriga povestirii sint extrem de simple.
intr-un orasel pierdut de provincie, situat undeva departe de calea ferata, se aflajjns£itaJJ. pe care de circa douazeci de ani il conducea doctorul Andrei Efimici lng-hin. Spitalul se afla in ultimul hal de paragina : murdarie, bolnavi neingrijiti, hotii. Odinioara, cu mult timp in urma, doctorul Raghin muncea cu sirguinta, incerca sa aduca imbunatatiri, dar foarte curind s-a convins de inutilitatea tuturor incercarilor sale de a face citusi de putin ordine in spital. Izbindu-se de nepasarea generala, el a ajuns la concluzia ca insasi existenta unui asemenea spital este profund imorala. Dar, de vreme ce nu poti sparge peretii cu capul si de vreme ce raul nu L-a nascocit el insusi, nu-i raminea alta solutie decit sa-si indeplineasca pur formal indatoririle serviciului. El "se inchise in locuinta sa si se adinci in citirea car-tilor de istorie si filozofie, in tovarasia unui clon'diras cu votca si a unui castravete murat.
incetul cu incetul, el isi creeaza un intreg sistem filozofic prin care isi justifica ina£tjvUateasJ;ine-impotrivirea fata de rau". Iata care era programul lui : „Linistea si multumirea omului nu se afla in afara omului, ci in el insusi". Si de aceea este inutil sa te agiti, sa te trudesti, sa lupti, sa te straduiesti spre a indrepta, spre a schimba viata. Marc Aureliu a spus : „Durerea nu este altceva decit reprezentarea vie a durerii ; incordeaza-ti vointa pentru a schimba aceasta reprezentare, respinge-o, inceteaza sa te mai plingi si durerea va dispare".
O trasatura care completeaza figura delicata si blinda a doctorului Raghin, incapabil de orice efort de vointa, este data in urmatoarele cuvinte:
„Andrei Efimici pretuieste mult inteligenta si cinstea ; el n-are destula tarie de caracter si destula incredere in autoritatea lui, pentru a orindui in juru-i o viata inteligenta si cinstita".
In timp ce Andrei Efimici se ocupa cu rationamente filozofice, la spital gospodareau nestingheriti hoti si pungasi, iar ordinea o pastra paznicul spitalului. Nikita. Acesta era un individ crud si marginit,- un adevarat calau care batea fara mila.....p.c. .bolnavii. In ternati in salonul de jsihiatriemT-sala nr. 6.
Intr-o zi, intrind intimplator in acest salon, atentia lui Andrei Efimici a fost atrasa de un.Jxtnav cult si, incepind sa discute cu el, doctorul descopera cu bucurie ca are de-a face cu un om de o inteligenta vie si patrunzatoare. I-a placut toata infatisarea acestui om, care cugeta adinc, avea o puternica sensibilitate si suferea ingrozitor. incetul cu incetul, doctorul prinse gust sa stea de vorba cu bolnavul. Era singurul om din tot orasul cu care Andrei Efimici putea discuta probleme filozofice. Raghin simte o mare desfatare intelectuala in timpul acestor discutii, desi ele luau totdeauna caracterul unor dispute vehemente. Bolnavul Iyan Dmitrici Gromoy avea un fel de a gindi diametral opus celui al lui Andrei Efimici. Gromov demonstra necesitatea actiunii, a luatei pentru „libertate, ci protesta cu toata fiinta sa impotriva impilarii, a sclaviei, a bunului plac; tiradele lui reprezentau un „potpuriu de cintece vechi, dar neterminate". Erau „cintecele" dintre 1860 si 1880, cintecele despre libertate. Lui Cehov ii era limpede ca cineva Ie va cinta iarasi, intr-un chip nou.
Gromov demasca sensul inuman al filozofiei bunului Andrei Efimici : „Vezi, bunaoara, ca unul isi bate nevasta. De ce sa te.amesteci ? N-are decit s-o bata, tot o sa moara si unul si altul mai devreme sau mai tirziu...- Noi sintem tinuti aici dupa gratii, de ne putrezesc oasele, sintem chinuiti, dar asta-i foarte bine si rational fiindca in definitiv nu-i nici. o diferenta intre salonul asta si ur) birou cald, placut. Ce sa zic, e o filozofie comoda : nu ai nimic de facut, constiinta ti-e curata si te simti intelept... Da! Dispretuiesti suferinta, dar d"aca . cineva ti-ai strivi degetul cu usa, ai zbiera ca din gura de sarpe!"
Desele convorbiri ale doctorului cu bolnavul, comportarea ciudata a lui Andrei Efimici, 'pricinuita de singuratate si de completa lui izolare de viata, dadura motiv celor din jur sa presupuna ca a innebu nit si el. Ajutorul lui Raghin, un carierist, care rivnea la postul lui si care-L considera pe Andrei Efimici un marc smecher — desi doctorul n-avea nici o letcaie — se foloseste cu dibacie de aceasta imprejurare. Andrei Efimici este declarat nebun si internat in tar aici tot sistemul lui filozofic sufera cea mai cumplita infringere. Nici nu-i mai trece acum prin minte ca poti fi fericit chiar si dupa trei rinduri de gratii. Dimpotriva, impreuna cu Ivan Dmitrici Gromov, care-i tine isonul, el provoaca'o adevarata r?volta impotriva silniciei si a bunujuj,pla£. Nikita ii snopeste in bataie pe amindoi cu pumnii lui de fier. Andrei Efimici cade pe pat „si deodata, prin mintea inca nauca ii licari limpede gindul ingrozitor, de neindurat, ca aceeasi durere trebuie s-o fi incercat intocmai, ani si ani in sir, zi de zi, oamenii acestia" — si Ivan Dmitrici si toti ceilalti internati in „salonul nr. 6".- Cum fusese cu putinta, ca timp de mai bine de douazeci de ani, el sa nu fi stiut si sa nu fi vrut sa stie acest lucru ? E adevarat ca, necunoscind durerea, n-avea nici o idee despre ea, prin urmare nu era vinovat; totusi, constiinta, Ia fel de neintelegatoare si de brutala ca si Nikita, il facu sa inghete din cap pina in picioare".
A doua zi doctorul Raghin muri in urmn unui atac deapoplexie.
Toata Rusia a vazut in aceasta nuvela, in figura '1L NiLtaj. expresia simbolica a fortei oarbe a auto-cratt£iS-a vazut pe ea insasi inchisa in "TaTonuT nr. 6. Tinarul Lenin a exprimat sentimentul tarii intregi, impresionata efe simplitatea si de forta irezistibila a imaginilor lui Cehov. „Sala nr. 6" chema la lupta.
Este semnificativ faptul ca Ivan Dmitrici Gromov, in reprosurile facute lui Andrei Efimici („Sintem tinuti aici, dupa gratii, de ne putrezesc oasele, sintem chinuiti") foloseste expresii asefnanatoare celor din scrisoarea lui Cehov catre Suvorin, scrisoare trimisa inainte de calatoria in Sahalin. Aceasta scrisoare a lui Anton Pavlovici era un raspuns la o scrisoare a Jui Suvorin.
Calatoria pe care Cehov o proiectase in insula Sahalin i-a displacut foarte mult reactionarului Suvorin ; "el Si-a dat seama de semnificatia ascunsa a acestei calatorii, de motivele ei sociale si politice si cauta, in scrisoarea sa, sa-L convinga pe scriitor sa renunte la calatorie, argumentind ca nimeni n-are nevoie de Sahalin, ca aceasta insula nu poate interesa pe nimeni. Cehov ii raspunde :
„...imi scrii ca nimeni n-are nevoie de Sahalin, si nimeni nu se intereseaza de aceasta insula. Sa IIP oare adevarat?... Nu mai departe acum 20—30 de ani, oameni de ai nostri, rusi, explorind Sahalinul, au infaptuit minuni de eroism, pentru care omul merita sa-L veneram, iar noi ignoram aceasta, noi nici nu stim macar ce fel de oameni sint acestia... Sahalinul este locul unor suferinte insuportabile pentru om, fie el liber sau nu.
„...Din cartile pe care le-am citit si le citesc, reiese ca noi am facut sa putrezeasca in inchisori milioane de oameni, am facut-o degeaba, fara a judeca, intocmai ca niste barbari, am fugarit oamenii pe ger, in lanturi si catuse cale de zeci de mii de verste, i-am contaminat cu sifilis, i-am inmultit pe criminali, si toate acestea le puneam in seama paznicilor betivi de la inchisori... Nu paznicii sint vinovati, ci noi toti ; dar noua nu ne pasa de asta, nu ne intereseaza."
Astfel, Cehov, in felul sau rezervat si aparent calm, dadea o grea lovitura tuturor celor rare se temeau sa dezvaluie infioratoarele plagi ale orinduirii tariste, ale societatii bazate pe proprietatea privata care transforma intreaga viata in ocna, intr-o „insula Sahalin", pentru milioane de oameni.
Criticindu-i pe liberali pentru ca se adaptasera ticalosiilor Rusiei tariste, Lenin sublinia ca liberalii contribuie la coruperea politica a populatiei de catre guvernul tarist si slabesc „la rusul de rind constiinta raspunderii sale ca cetatean pientru tot ce face guvernul, constiinta raspunderii care si fara aceasta este infinit de slaba").
Cehov simtea din intreaga lui fiinta propria sa raspundere pentru intreaga....viata a tarii, propria sa raspundere fata de toate crimele regimului tarist.
Prin nuvela „Sala nr, 6", ca si prin numeroase alte opere ale sale, Cehov educa in cititor tocmai acest simt al raspunderii. La Cehov insusi el devenea tot mai profund si mai puternic.
Cehov n-a lovit numai in autocratie. Prin povestirea
„Sala nr. 6"el—a.,'trat' o puternica lovitura tututox. formelor de „sentimentalism", caracteristic intclectua lilor, renuntarii laIiupta, indiferent de rationamentele care ar m





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite