b3k8ky
Iata ce spune un vechi proverb antic indian: “Acolo unde femeia este cinstita si aparata, acolo domneste bunastarea si zeii se bucura” aIi. Cinstirea si venerarea femeii, cum arata reprezentarile iconografice ale omului din Paleolitic si Neolitic, este un dat de fond al fiintarii omenesti, o cunoastere primordiala pe care omul a primit-o chiar la aparitia sa pe pamint. De ce se bucura zeii cind femeia este cinstita, iata o intrebare peste care nu poate trece nici societatea pragmatica a Globalizarii, asa cum nu au trecut nici cele paleolitice, nici cele neolitice, nici cei care au fondat in India aryana curentele tantrice, nici cei care au pus temeliile canonului crestin prin adaugarea la monoteismul iudaic si a treimii sfinte, si a sfintei Nascatoare de Dumnezeu, si a unui intreg sirag de sfinti si sfinte, adevarati zei, cinstiti de comunitatile locale sau etnice in mod deosebit (cinstirea moastelor Sfintei Paraschiva, la Iasi, in Romania, cum am mai aratat, aduna anual peste 1,5 milioane de credinciosi ortodocsi si numarul lor este in continua crestere) . Tantrismul, cu toata bogatia lui de tehnici erotice sau carnale, este important si prin faptul ca a readus in plinul tehnicilor spirituale hinduse si budiste femeia si substanta ei energetica - Sakti, atit de necesara si pentru realizarea Unitatii din afara timpului carmic.

Miturile agrare, miturile fertilitatii pamintului prelucrat cu instrumente nenaturale, sint foarte recente in comparatie cu timpul primordial al actualului om. Aceste instrumente sau industrii, provocate de revolutia neolitica, cum o defineste V. G. Childe, s-au creat in mileniile VI-V BC. Mii de ani inaintea agiculturii omul nu le-a cunoscut. Si, totusi, femeia era venerata si atunci. Cercetarea arheologica demonstreaza ca femeia a fost venerata chiar din clipa aparitiei lui Homo Sapiens actual pe pamint. Si, cum vom vedea, nu doar pentru rolul ei de “nascatoare”.

Intrebarea cu privire la venerarea femeii inca in aurignacian este, dupa parerea noastra, la fel de importanta pentru fiintarea omeneasca ca si dedublarea reprezentarilor simbolice. Aceasta intrebare, provocata de descoperirile stiintei arheologice, aseaza cu temei primordialitatea omului din aurignacian in fata primitivismului declarat de stiinta moderna. Asa-zisa comuna primitiva era de fapt o comuna primordiala, iar compararea omului primordial din paleolitic cu comunitatile de culegatori si vinatori “necivilizati”, cum arata si Claude Levi-Strauss nu demonstreaza ca acel om a fost primitiv. Raspindirea in larg a simbolismului geometric, a dedublarii reprezentarilor si cultul zeitelor demonstreaza ca arealul de functionare a comunei primordiale era imens, iar constructul simbolic, producerea cea mai raspindita a epocii, era practicat cu folos si in gravettian, si in mezolitic, si in neoliticul timpuriu. Daca aceste manifestari umane se leaga genetic de spatiul carpatic si nord pontic, de unde s-au cules reprezentari simbolice geometrice care par a fi adevarate enciclopedii (vezi, iara, amuletele de la Mitoc si Cosauti, pasarelele incrustate geometric de la Mezin, rombul paradoxal de la Cuina Turcului sau lanturile de romburi si triunghiuri de pe statueta cucuteniana de la Carbuna), atunci prezenta lor statistica, de implant civilizator, este urmarita pe toata lungimea nord planetara a Marelui Ghetar din gravettian.

Faptul ca aceste “enciclopedii” paleolitice si neolitice erau legate de statui mici de zeite pune nu numai problema legariii simbolismului geometric de polaritatea Cer - Pamint, Fata - Spate, sau Stinga - Dreapta (pe o figura umana, verticala prin esenta sa, modelata schematic macar un pic, aceaste polaritati pot fi aratate foarte clar). Femeia, cu rostul absolut de nascatoare si chiar regeneratoare a Fiintarii omenesti, demonstra aceasta polaritate mult mai bine decit barbatul. Lipsa chipului acestor zeitati feminine arata cit de mare pret puneau oamenii acelor timpuri pe orice actiune (pentru a nu provoca o reactiune la chipul desenat sau sculptat ei nici nu il reprezentau). Dar mai era ceva, ceva care, probabil, punea femeia in legatura directa si cu destinul zeitatilor.

Cum au aparut in acea epoca primordiala tehnicile spirituale? Care ritualuri au fost mai intii? Cele de inmormintare, sau cele de nastere? Care mituri? Miturile vinatoresti sau cele cosmogonice? Sau, poate, mai intii au fost miturile maternitatii? Cel mai important cintec batrinesc al romanilor (este vorba de “Miorita”) este in fond un mit matriarhal si cosmogonic, fiindca nu promoveaza violenta si razbunarea, proprie comunitatilor patriarhale ale indo-europenilor, si cheama la moartea eroului, care e privita ca o nunta, ca o casatorie ritualica cu o “fata de crai”, stelele cerului si umbra mamei. Faptul ca eroul din “Miorita”, si din multe alte cintece batrinesti romanesti, nu pomeneste de tatal sau, este un eveniment de importanta, maxima pentru intelegerea spatiului etno-cultural din sud-estul Europei.

Ca si acum omul nu putea sa nu observe repede de tot cu ajutorul instrumentelor formidabile din “dotarea” sa - (intimplatoare? evolutiva? entropica? prin revelatie? dotarea cu spiritualitate il face sa sa manifeste paradoxal din punctul de vedere al celorlate vietuitoare, pe la 32-30 milenii BC cu picturi reprezentative - naturaliste in Sud-Westul Europei si geometrice si dedublate in Sud-Est, in bazinul Dunarii) cum se formeaza plodul in oul de pasare sau in burta animalelor pe care le vina pentru supravietuire.

Dunarea a fost cea mai exceptionala magistrala de informatie in paleolitic - atit prin legatura intregii Europe cu “tarile calde” - ah, unde se duc in fiecare toamna pasarile calatoare? - cit si prin transmiterea informatiei vitale de-a lungul curgerii ei si chiar depozitarea ei in anumite praguri greu accesibile pentru neinitiati: de pilda la Portile de Fier, leaganul culturilor Cuina Turcului, Schela Cladovei, Lepenski Vir, Starcevo-Cris sau Vinca-Turdas. Si care era informatia vitala de prim rang? Probabil aceea care demonstra ca exista o singura cale de a pastra comunitatea omeneasca, aceea care aduce omul pe lume prin paradoxul care se intimpla in burta femeii. Studierea atenta a resurselor spirituale ale omului arata, insa, ca protejarea si cinstirea femeii ca unica nascatoare a noilor oameni, este nu doar o problema a oamenilor, ci si a zeilor. De ce?

Omul nu putea sa nu observe inca in timpurile primordiale ca lepadarea necrutatoare de ispitele materiale, de fructele actiunilor, te face mai puternic, mult mai puternic decit toate celelalte vietuitoare. Omul nu putea sa nu observe ca cel purificat trupeste devine mai puternic spiritual (adica, in primul rind, mai destept). Cel care se purifica si spiritual devenea “om batrin si bun, cu brazda pe cap”, cum isi numeau pina nu demult romanii batrinii din conducerea vechilor comunitati agrare romanesti (si proto-romanesti), cei care vegheau pastrarea si rostuirea vechiului Jus Valachum care domnea peste comunitatile vlahe fara ca sa existe domnitor. Inainte de a intra in aceata fratie de oameni curati si destepti

(omul destept era o necesitate a comunitatii, dar el purta pe umerii sai si o imensa responsabilitate, fiindca deciziile acestor batrini destepti, “cu brazda pe cap”, hotarau soarta intregii comunitati)

ei jurau cu o brazda de pamint pe cap, invocind anumite principii spirituale (adica ceresti), si daca le incalcau cereau sa-i ingroape acea brazda in pamint (adica in lumile de jos).

Asa juramintul cu brazda pe cap nu facea parte numai din instrumentele unui rit agrar, ci ne aminteste de timpuri inca si mai vechi decit aparitia agriculturii, de timpurile primordiale cind protejarea (de boli, de catastrofe naturale, de invazia unor straini), pastrarea si inmultirea comunitatii era cea mai importanta problema cu care erau investiti acesti oameni buni si batrini. Or, fara protejarea si cinstirea femeii lucrul acesta era imposibil. Brazda, interpretata in acest sens, reprezenta o legatura directa cu Zeitatea regeneratoare a Pamintului care era ridicata pina la inaltimea nimbului omenesc pentru a convoca si zeitatile Cerului la acest juramint.

Or, literatura mitologica romaneasca (de pilda) ne povesteste mai ales de femei sfinte, legate de vatra Pamintului, de multe zeite bune care ajuta comunitatile omenesti in momentele de cumpana. Fortele raului - balauri, zmei - sint in cele mai multe cazuri de origine masculina si ei rapesc mereu fetele oamenilor pentru a se casatori cu ele. Zeitele (Sfinta Miercuri, Vineri sau Duminica) traiesc intre oameni si zmei, locuirea lor in sinul naturii, de multe ori ca regine a pasarilor si animalelor, marcheaza limitele locuirii omenesti. Aceste zeitati foarte vechi nu nasc alti zei, iar atunci cind vor sa se iubeasca paminteste cu barbatii de care se leaga prin dragoste, trebuie sa se desparta “pe veci” de nemurire. Si ele merg la pasul acesta. Ele lasa nemurirea pentru a gusta pina la capat din fiintarea omeneasca. De ce a dezvoltat poporul roman (e vorba de o pilda buna sud-est europeana) aceasta tema in miturile si legendele sale? De ce de multe ori pasiunea pentru lumea muritorilor este mai puternica decit cea pentru tarimul vesniciei?

Acest studiu nu urmareste sa dea raspuns la aceasta provocare a spatiului etno-cultural romanesc si sud-est european. Si, totusi, este sigur ca acest raspuns nu poate fi intrezarit daca nu punem intrebarea cu privire la tehnicile de devenire spirituala ale omului din acest spatiu.

Aceste tehnici, cum arata devenirea spirituala a multor sfinti sud-est europeni, inclusiv a zeitatilor mai vechi, dacice si getice, nu erau altele decit cunoscutele tehnici vedice: gnoza, asceza sau yoga. Pentru a se lumina si a vedea corect hotarele fiintarii omenesti, eroii se retrag in pustietati, traiesc impreuna cu pasarile si animalele, se hranesc simplu din ce da pamintul si cerul si mediteaza, uneori asa de mult ca pasarile isi fac cuibare si scot pui in barbile lor.

Lucru acesta vadeste ca cel slab la prima vedere poate fi si cel mai puternic - vezi, in acest sens, multimea povestilor in care calul cel mai slabanog este si cel mai puternic, lucru care ne aminteste nu despre tehnicile cailor de a se desavirsi spiritual si fizic, ci despre cele ale oamenilor. Or, felul cum acesti sfinti si sfinte din basmele romanesti rostuiesc destinele oamenilor vorbeste mai repede despre faptul ca devenirea lor spirituala urmareste dezlegarea nodurilor pamintesti si, mai ales, risipirea iluziilor de fiintare. Si cea mai teribila iluzie era si este cea care pune nasterea omului in alta parte decit burta mamei.

De altfel istoria dupletului om-cal ne poate da multe lamuriri in aceasta problema. La inceputurile magdalenianului calul apare spectaculos in desenele rupestre ale Cro-Magnonului, apoi dispare aproape complet, ca sa-si faca aparitia in forta impreuna cu triburile indo-europenilor care au spulberat vechea civilizatie matriarhala sud-est europeana, pasnica, "luminoasa”, spune M. Gimbutas, a Vechii Europe. Or, noi credem ca tocmai disparitia calului din “uzul” uman - adica din straturile arheologice ale Paleoliticului Superior si Neoliticului Timpuriu - ne vorbeste despre un alt fel de civilizatie decit cea dominata de forta barbatului - adica de o civilizatie matriarhala, ne-razboinica - razboaiele ar fi decimat rapid putina comunitate omeneasca - chiar si cucutenienii si tripolienii nu mizau pe forta de viteza a calului, desi arheologii au gasit destule oase de cal in siturile cucuteniene. Lipsa calului si a tatalui in cel mai raspindit motiv folcloric si mitologic romanesc - Miorita - ne vorbeste, cum am aratat mai sus, despre faptul ca in acest cintec batrinesc ne sint relatate evenimente dinaintea cuceririi indo-europene a spatiilor carpato-danubiene. Aceasta cucerire putea fi si o revolta a izgonitilor din societatea matriarhala, care formasera comunitati puternice la hotare - lucru pe care il demonstreaza tocmai basmele cu zmeii si balaurii masculini de la hotarele convietiuirii acelor civilizatii (ei nu au femei si le fura cu violenta de la oameni).

Tehnicile de desavirsire spirituala, care, parca, fac parte din structura genelor responsabile de activitatea noastra spirituala, au fost repede descoperite de om si utilizate cu mult folos

(dat fiind ca urmind calea acestor tehnici omul devenea mai sanatos fizic si dobindea calitati intelectuale mai fine, de un grad mult mai inalt decit cei care nu le practicau - postul dinaintea unei vinatori il face pe vinator mai atent, mai dibaci, mai puternic decit animalul vinat, iar alungarea demonilor, adica a iluziilor, adica a posibilitatilor care aluneca fiintarea in construitul fara hotarele vitalului ii dadea sanse de devenire mult mai mari decit a celor care nu le practicau).

Anume prezenta genetica a caii binelui obtinut prin gnoza si asceza face posibila intrebarea cu privire la cunoasterea acestei cai de catre om multe milenii inaintea revolutiei neolitice. Desenul incizat pe amuleta de os de la Mitoc, NE Romania, 26.000 BC dovedeste cu prisosinta lucrul acesta.

In acelasi timp, dobindirea unor prinosuri intelectuale prin gnoza si asceza duce inevitabil la actiuni benifice sub aspectul fructelor obtinute din aceste prinosuri spirituale si intelectuale

(prin scris sau reprezentari antropice fidele ascensiunea este mai rapida, dar si mai iluzorie, si mai primejdioasa pentru comunitate, cea mai primejdioasa fiind desigur ascensiunea prin scrisul alfabetic care transmite infumurarea omului si nu necesitatea armonizarii actiunilor lui cu cele al Cerului si ale Pamintului).

Or, cum arata miturile si basmele sud-est europene, dar si poemul despre Ghilgames, cel mai rivnit fruct al fiintarii in acele timpuri, fruct obtinut in cazurile limita prin tehnici spirituale, este fiintarea insasi, nasterea unui copil intr-un cuplu aIIi (de aceasta problema noi ne ocupam in eseul “De la Fat-Frumos la Ghilgames). Cuplurile se roaga lui Dumnezeu si Maicii Domnului, tin posturi, umbla pe la “cautatorii in stele” si pe la babele care stiu a descinta si, pina la urma, obtin dreptul de a naste natural, prin evolutia de 9 luni in burta femeii, un copil. In toate cazurile acest copil “trimis de zei” este nazdravan, iar de multe ori el devine chiar nemuritor (vezi mitul romanesc al "Lucefarului", al Soarelui si Lunii, al Balaurului etc). Rostul lui pe Pamint este acelasi in majoritatea absoluta a cazurilor: sa testeze hotarele fiintarii omenesti, sa puna noi limite de fiintare sau sa le intareasca pe cele vechi, sa refaca echilibrul natural al fiintarii. Calea nasterii unui asemenea erou, trimis de ceruri, in mod natural, din burta mamei, este unul din cele mai eficace mijloace ale Divinitatii de a indrepta omul de pe caile prapastioase ale desfiintarii.

Prinosurile materiale nesabuite, adica atribuirea “fructului actiunii” ca motiv de dominare piramidala a comunitatii, nu au fost tolerate din start de comunitatile omenesti. Eroii civilizatori, trimisi pe cale miraculoasa de zei (Fat-Frumos, eroul civilizator din basmele romanesti, este o pilda clasica) cad in ispitele materiale sau in cele ale facerii de rau doar in masura in care aceste iluzii ale fiintarii betejesc din greu fiintarea omeneasca. Sacrificarea benevola, din inima, de la sine, a fructelor actiunilor omenesti

(multe obtinute mai ales prin forta intelectuala dobindita prin asceza si gnoza)

maresc forta spirituala a celui care sacrifica comunitatii fructul actiunii sale

(este superba pilda din vechiul colind romanesc - Cerbul; eroul, un voinic destept, foloseste toate stihiile lumii, dar si toate prinosurile mintii si ale fortei sale fizice bine antrenate, pentru a gasi si vina Cerbul pe care nu si-l ia sie-si, ci il da dezinteresat intregii comunitati).

Sacrificiul “fructului actiunii” este, iarasi, un dat genetic al omului si autorul acestor rinduri este convins ca nu au trebuit multe generatii de oameni (incepind cu cei care pictau naturalist in Europa de Sud-West sau geometric in Europa de Sud-est pe la 30.000 BC) ca sa se inteleaga ca supravietuirea micilor comunitati omenesti paleolitice din Europa

(si tocmai roirea acestor comunitati a populat Pamintul cu actualul Homo Sapiens)

sta in prinosurile spirituale anonime ale comunitatilor, si nu in cele materiale sau personalizate in actul piramidal al conducerii comunitatii. Cei care au realizat aceste cunostinte prin proprie experienta

(in primul si in primul rind spirituala, lucru confirmat de marea majoritate a miturilor, dar si de lipsa din straturile arheologice a artefactelor menite sa domine material, cum ar fi aurul)

au devenit stramosii primordiali ai comunitatilor, cei care au reusit astfel sa treaca secantic dincolo de cercurile brute ale acestei lumi si sa ajunga dupa moarte in Cerurile libere cu totul de intoxicarea materiala

(lucrare care, pina la urma, provoaca in Ceruri o intoxicare spirituala ce poate fi spalata doar cu revenirea paradoxala in carma materiala, dar despre asta vom vorbi in finalul studiului).

Or, cind eroul din “Miorita” invoca in clipa mortii doar cerul cu stelele si icoana sfinta a mamei, sau cind cele 4 vrajitoare, despre care scriu tablitele de la Tartaria, il sacrifica pe cel mai batrin si mai bun, cum o cere ritualul (ciobanul din “Miorita” tot este cel mai bun, avind “oi mai multe/ mindre si cornute,/ si cai invatati,/ si ciini mai barbati”), se vadeste faptul primordial al cinstirii femeii nu numai de oameni, ci si de zei. Intrebarea, iarasi, este: de ce?

Cel care se va inarma in cercetarea antropologica, arheologica, lingvistica, etnofolclorica etc. cu o asemenea metoda de cercetare (intrebatoare, ca la Heidegger - vezi “Intrebarea cu privire la tehnica”) va descoperi in curind ca aprinderea spontana, parca de la sine, a unei intregi constelatii de civilizatii urbane si dinastice (lucru deosebit de important) in Sumer, Egypt sau pe Valea Indului, nu este decit rodul (nu cel mai frumos sau benefic) ne-cinstirii femeii si a reorientarii spre dominatie piramidala a surplusului constructurilor spirituale ale omului, realizate peste 25 de milenii inainte de acest eveniment. Mai mult chiar, aparitia oraselor si a civilizatiilor urbane nu mai pare acum o dezvoltare progresiva (evolutiva) a lui Homo Sapiens, ci dimpotriva, o decadere a lui. Cit n-ar fi de “betonica” gindirea academica moderna, ea trebuie sa recunoasca (daca vrea sa cintareasca sansele omului in Globalizare) ca epoca Kali-Yuga despre care vorbesc atita indusii si budistii si-a inceput veacul ei de regres si cadere a omului odata cu aparitia civilizatiilor urbane, predinastice din Sumer, Egypt si Valea Indului (acum vreo cinci mii de ani!!!). Adica odata cu lichidarea matriarhatului (de care, se pare, omul din Globalizare re chiar mai multa nevoie decit cel din matriarhat).

Tot in acest domeniu corect de investigatie trebuie sa incapa si “straniile” cunostinte ale lui Platon despre Cosmosul care se consuma pe sine ritmic, cuantificat, ireversibil sau despre posibil si imposibil in domenii care intrec cu mult cercul investigatiei stiintifice moderne. Mitul stiintific modern al omului primitiv, ignorant, trebuie scos din reteaua manualelor scolare si universitare. Omul primordial sintem tot noi, dar cei paziti de invazia demonilor si a iluziilor desarte si de izvorul primordial, si de arhetipul fundator al mamei din care, cum vom vedea, se naste si om, si zeu. Totul a devenit desertaciune din clipa cind acest rol fundator al fiintarii a fost neglijat, cind “casnicia” nu a mai fost pazita de femeie, cind devenirea omului a fost pusa sub algoritmul necrutator al Piramidei si al celui care sta in virful ei.

Or, daca cineva vroia sa faca un rau deosebit micilor comunitati omenesti care colindau Europa pe la 30.000 BC (si anume urmasii acestor comunitati, repetam, au implantat mai apoi cunostintele pe intregul pamint - vezi ca pe atunci in America omul nici nu aparuse inca) el fura sau le stirpea femeile (arheologul Marc Tcaciuc a desoperit in Basarabia, la Rudi, gropi de inmormintare a unei culturi antice incerte, in care au fost aruncate de-avalma femei si copii dezmembrati). Fara femeie, fara participarea ei nemijlocita, paradoxala, la crearea noului om, acel magnific Homo Sapiens din paleoliticul aurignacian si gravettian era sortit sa dispara de pe pamint in citeva zeci de ani. Credem ca nici nu e necesara o pledoarie speciala pentru a demonstra acest lucru. Intreaga istorie paleolitica si neolitica a omului demonstreaza ca primatul in acele comunitati mici paleolitice si neolitice l-au detinut femeile - si nu atit ca forte conducatoare ale comunitatii, ci ca forte aparate cu putere de comunitate pentru a sustine focul casnic, unicul drum care nu duce la stirpirea speciei umane de pe pamint. Chiar si zeii se bucura atunci cind oamenii cinstesc femeile…

Asa zisa invazie indo-europeana a Greciei si mitul “abstract” al rapirii Elenei si al razboiului crincen dintre aheii indo-europeni si troieni cei vechi (“Iliada” prinde acest razboi in al noualea an) descrie cu probe bune posibilitatea izbucnirii unor conflicte din motive “feminine”, adica chiar la hotarul desfiintarii matriarhatului in Europa. Abia Marija Gimbutas a observat cu finete lucrul acesta. V. G. Childe, cum sustine si Angelo Moreta, nu avea date ca sa vada acest magnific “matriarhat”: “Intorcindu-ne la revolutia neolitica a lui Childe trebuie sa constatam ca el nu a tinut seama nici de rolul pe care l-a avut femeia in intemeirea civilizatiei sedentare, rol care, si acum, este mai important decit si-ar putea imagina cele mai inversunate si, uneori, nesincere feministe din vremea noastra” aIIIi.

Pentru a nu colecta dovezi si in alta parte continuam citatul din cartea lui Angelo Morretta: “…marele mit al Mamei-Pamint a fost decisiv pentru intemeierea familiei si, deci, a civilizatiei, civilizatie care incepe, in oricare masura, inca din paleoliticul superior. In interiorul anumitor grote paleolitice, dupa cum arata Paolo Graziosi, s-au descoperit mici altare strajuite de divinitati feminine. S-ar parea chiar ca din aceste zeitati “casnice” preistorice au derivat mai apoi Venerele de la Willendorf sau Sevignano. Aceasta Magna Mater devine repede preoteasa si este adorata ca arhetip primordial nu doar al abundentei ci si, datorita rolului ei procreator, al mitului magic al caminului. Nu din intimplare panteonul zeilor vedici, patriarhali, incepe cu Aditi, cea mai importanta divinitate feminina care, in sanscrita arhaica, simbolizeaza infinitatea genetica a naturii si a lumii manifestate, deci a tututror celorlalti zei masculini, in timp ce Dyaus - zeul Cerului - este sinonim cu Urmannch sau Brahma saguna = lumea manifestata.

Analizind mai bine toate aceste elemente ne vine sa credem ca cea mai autentica “revolutie” din lumea antica s-a petrecut atunci cind omul cavernelor a creat “Capela Sixtina” a paleoliticului superior…”

Istoriografia romaneasca poate da acum si o referinta anterioara a termenului “casnic” (din Alecu Russo, re-vezi Cugetari, Partea II, XIV), dar si sa lamureasca intregii comunitati istoriografice moderne, ca acea “capela sixtina” din paleoliticul superior nu trebuie cautata doar in grotele din Sud-estul Europei, ci si in constructul simbolic, geometric din Sud-Est care s-a realizat casnic in spatiul carpato-dunarean, adica matriarhal. Adica in cele mai vechi straturi sapientale ale Italiei, ale Balcanilor, ale Carpatilor si spatiului nord-pontic. Cea mai autentica revolutie din lumea preistorica s-a petrecut in momentul cind omul de la Mitoc a desenat unghiul dedublat, virtejul (spirala), liniile paralele si operatiile algebrice in baza algoritmului 3+3+3=9, 3x3=9, 3+3=6. Aceasta revolutie a permis omului sa-si calculeze sansele devenirii si l-a transformat imediat in cea mai puternica vietuitoare de pe Pamint. Numele acestei revolutii, cum am aratat in alta parte, este “Revolutia Geometrica”. Pazitoarea si ocrotitoarea fidela a acestei revolutii, cum o demonstreaza cantitatea uriasa de statuete femeiesti incrustate cu motive geometrice (Marija Gimbutas da numai pentru neoliticul de tip Starcevo-Cris si Vinca-Turdas cifra de peste 300.000), a fost femeia, venerata si de oameni, si de zei, tocmai pentru acest destin.

Cercetarea noastra urmeaza un demers stiintific clar

(cererea lui Claude Levi-Strauss ca investigatia stiintifica sa descopere patria dedublarii reprezentarilor)

si trece arareori hotarul domeniului religios, dar cum toate curg in aceasta lume, in acest cosmos, spre intelegerea faptului ca Cerul tot nu poate fiinta fara prezenta noastra “suferinda” aici, pe Pamint, includem in obiectele cercetarii stiintifice si domeniul religios. Oglindirea dragostei Lui nedeclarate in actiunile noastre libere, sau oglindirea actiunilor noastre libere in dragostea Lui nedeclarata, reprezinta, poate, balanta cea mai superioara a framintarilor Cosmosului aflat in necontenit, ireversibil, poate chiar cuantificat, consum de sine (cum arata si vedele, dar si Platon).

Stiinta moderna apuseana pretinde ca urmeaza drumul antic al grecilor, in special metoda sau vectorul de cercetare al lui Platon. “Redescoperirea” lui, mai intii de catre primii parinti ai crestinismului, apoi de oamenii Renasterii, apoi de encilopedistii si rationalistii europeni nu a fost dictata doar de ratiunile convingerii prin “referinta anterioara”, cum arata Al. Zub aVIsi. Despartirea cercetarii stiintifice de religios, de artistic, de morala si chiar de filosofie a fost dictata de revolutia industriala realizata de republicile italiene, nu de Platon; de faptul ca dominarea lumii prin producerea industriala cerea imperios ca produsul industrial sa nu mai fie ambalat in ambalaje cu marcari etnice sau religioase care nu ingaduie comercializarea lui. Asa consumul marfurilor venetiene sau genoveze a tinut in friu expansiunea musulmana care, la rindul ei, a alimentat Europa cu artele matematice si poetice pe care aceasta incepuse a le ingnora. Asa si produsul globalizarii, care nu mai este o marfa, ci, cum am aratat, o investitie aIVi fara etichete etnice, religioase sau morale (si tocmai din aceasta cauza, cum dovedesc si actiunile antiglobalizare, sefii celor 7-8 state care decid incotro va merge lumea fug in munti de multimile care, vorba unui ziar, au cucerit orasele) tine in friu regimurile dictatoriale si totalitariste din tari care, la rindul lor, alimenteaza globalizarea (cum a demonstrat istoria recenta a Imperiului comunist) cu desavirsite opere culturale si spirituale.

De fapt nici unul din dialogurile lui Platon, care trecuse si prin Siracuza, nu mai face parte din “scolarizarea” obligatorie a celui care sapa azi “stiintific” sau “politic” la radacina Creatiei. Cercetatorul (nu mai vorbim de omul politic) nu trece nici un fel de initieri, nici un fel de testare a “dreptului” la cercetare, el nu semneaza documente cu nimeni (ca eroul lui Goethe, de pilda), el nu este responsabil in fata nimanui (nici chiar in fata lui Dumnezeu) de rezultatul descoperirilor sale. Pasiunea pragmatica de a fi primul in top, de a cuceri cu orice pret virful acestui top, pasiune sustinuta cu putere de chiar convietiurea “patriarhala” a comunitatilor omenesti, nu mai pune nici un friu cererii de la natura. Omul scoate din “ascunderile” (termen heideggerian) naturii nu atita cit ii trebui pentru a supravietui in armonie cu natura si Cosmosul, ci atita cit ii trebuie ca sa fie primul, cel din virf. Acest lucru, insa, nu reesea direct din metoda lui Platon, metoda bazata pe cea mai desavirsita tehnica a antichitatii grecesti, pe tehnica spirituala a lui Socrate

(care, se stie, a murit ca sa demonstreze ca viata omului si principiile lui morale sint mult mai presus decit vointa Aeropagului - inclusiv a celui stiintific - si ca unica instanta care poate judeca “responsabilitatea” fiintarii omenesti sint zeii de care trebuie sa ne temem).

Or, tocmai de aceea stiinta moderna, care urmareste scoaterea din tainitele naturii (si ale lui Dumnezeu) a unor mijloace tot mai sofisticate de dominatie prin forta tehnologiilor si a banilor, intra in conflict tot mai dur cu stiintele antice, inclusiv cu felul cum s-au depozitat cunostintele primordiale ale omului in gnostica religioasa rasariteana si apuseana (crestina). In ultimii ani se vorbeste tot mai des in mediile intelectuale din Sud-Estul european de faptul ca ortodoxia crestina, care domina viata spirituala din zona de Sud-Est a Europei, ar fi de vina pentru faptul ca reformele economice nu merg aici (dupa caderea comunismului) la fel de bine ca in Polonia, Ungaria, Cehia sau Germania, tari cu o populatie preponderent catolica si protestanta.

Or, in primul rind, trebuie sa constatam ca natiunile ortodoxe din Balcani si spatiul carpato-dunarean nu traiesc in veacul de piatra al indienilor din bazinul Amazonei, si nici in colibele din Noua Papua. Casele, satele, orasele, comertul, serviciile, industria, agricultura, in fine, globalizarea si uzul limbajelor stiintifice sau artistice reprezinta un domeniu bine organizat europeneste de catre locuitorii ortodocsi ai acestor spatii. Nu se poate spune ca arhitectura, artele ingineresti si agricole, literatura sau artele reprezentative palesc aici fata de regiunile catolice si protestante ale Europei. Mai mult - domeniul spiritual poate chiar sa traga mai tare la cintar in acest areal.

Miracolul teatral (Gogol si Cehov, apoi, ca urmare, revolutia in tehnicile teatrale realizata de Stanislavskii, Vahtangov, Meyerhold, Tairov etc.), muzical (Ceaicovskii, Musorgskii, Stravinskii, Rachmaninov), literar (Gogol, Dostoievskii, Tolstoi, Bunin, Bulgacov etc.) rusesc (realizat mai ales in sec. XIX, inaintea devastatoarei revolutii comuniste) confirma aceasta polarizare. Miracolul artistic rusesc din sec. XIX-XX nu poate fi inchipuit fara ortodoxia rusa (cum au aratat si filosofii rusi), care a ajuns acolo venind din Balcani, din Bizant, nu de la Roma. Incetineala cu care omul ortodox primeste tehnicile economice ale Apusului, se pare, este mai repede un bun al acestui om (si chiar un bun universal) - dat fiind ca regulile economice ale Apusului, bazate pe cercetarea stiintifica pragmatica si, deci, iresponsabila, pe dominatia tehnologica si financiara a lumii cladesc de fapt desertul spiritual care va ruina Apusul si economic, si spiritual. Nu zadarnic noii pastori ai crestinismului reformat si protestant nu mai poarta vesmint de preot si vorbesc tot mai mult de Iisus Hristos, si tot mai putin de Maica Domnului. Nu zadarnic tocmai in acest mediu se vorbeste atita de clonarea omului. Nu zadarnic femeia in aceasta societate, globalizata deja, nu mai este cinstita si venerata pentru rolul ei fundamental de nascatoare, datatoare de viata, chiar regeneratoare a societatii, armonizatoare a societatii in noile conditii de fiintare, ci este prostituata pina la rostul netrebnic de "fuck-machine", bagata in armata si in politie, pusa sa se bata in ringuri de box sau lupte martiale, angajata in lupta politica dura, in structuri teroriste si mafiote, in actele de dominatie economica si financiara a intregii lumi. Ce se va naste din umbra acestui construct “neomenesc” unul Dumnezeu stie…

Am aratat in alta parte ca poezia este domeniul cel mai avansat al cunoasterii limitelor omenesti si daca poetii nu mai sint cititi astazi in tarile Apusului (tirajul cartilor de poezie este derizoriu) - iata un semn ca omul apusean pierde pamintul de sub picioare. Daca poetii nu o mai cinta nici pe Elena, nici pe Nausicaa, daca nici Dylan Thomas, nici Ezra Pound, nici Alen Ginsburg nu mai coboara in infern in cautarea iubitelor, daca distractia erotica a inadusit dragostea dintre Romeo si Julieta, atunci zadarnic inmulteste omul frecventa procesoarelor. S-ar putea sa avem intr-o zi pe fiecare masa de pe Pamint cite un computer, dar uritul de a fiinta sa fie asa de mare ca barbatul modern, ca si Ghilgames, sa nu mai vrea sa se culce cu femeia…

Or, atunci cind am emis ipoteza despre pictura geometrica a cucutenienilor ca “poeme geometrice” inspirate din fundatoarea realitate matriarhala a comunitatilor sud-est europene, noi continuam acelasi gind: poezia reprezinta buletinul de stiri cel mai avansat al omului. Poetii transmit cele mai dure stiri de la limitele de fiintare ale Omului, transmit experienta lor si chiar sacrificiul lor comunitar la aceste limite in care pericolul desfiintarii te pindeste la fiecare pas. Tocmai de aceea o lume in care principii nu mai tin alaturi de ei poetii este o lume care se clatina atit de periculos (vezi cartea noastra "Kobayashi against Basho").

Cu cit mai putini oameni vor cunoaste limitele de fiintare ale fiintei omenesti (si aceste limite se apropie vertiginos de inima fiecarui cetatean, implind cupa sufletului doar cu distractii, cu sex, cu placeri gastronomice, cu cariera fara echilibre morale etc.), cu atit echilibrul fiintarii va fi mai subred. In acest sens cultura europeana are mari datorii si ramineri in urma fata de cultura est-europeana si balcanica, care mai este inca in multe privinte matriarhala.

Nu este intimplator faptul ca tocmai in Romania a fost scris la inceputul secolului XX romanul “Crai de Curtea-Veche”. Autorul lui, Mateiu Caragiale, a dat lumii poate cel mai tulburator, mai strasnic, mai necrutator scris - si experienta omeneasca - scris transmis de la limitele limitelor de fiintare ale omului secolului XX, scris care, daca ar fi cunoscut in nuantele sale si temporale si spatiale, si de cadere in prapastia gastronomica, sexuala, financiara, politica, spirituala, gnostica etc. ar fi de bun augur globalizarii care-si ascunde liderii in munti de multimile care au cucerit orasele. Mesajul artistic doar a acestui roman aVi - care nu va lua premiul Nobel niciodata, desi a fost declarat recent cel mai bun roman romanesc din sec. XX - ar fi de mare ajutor surfingului omenesc pe acest val neechilibrat de Globalizare, bomba atomica si biologica, creare si stocare iresponsabila a unor cantitati atit de uriase de iluzii ce degenereaza in terorism si interminabile conflicte etnice, religioase; ca ele, aceste arhive tiparite si, mai ales, electronice devin arma de distrugere in masa. Romanul lui Mateiu I. Caragiale, la acest capitol de desfiintare a fiintarii omenesti prin aventuri in care rolul femeii este nul (nici unul din eroii principali ai romanului lui Mateiu Caragiale nu are copii, si nu vrea sa aiba copii) este de mare invatatura.

Un construct lingvistic uitat - beteala - bet - bateala - bataia - bat - ne ajuta acum sa iesim basma curata din meandrele acestui capitol “matriarhal”. Acest construct ne sugereaza ca termenul romanesc batrin nu provine de la termenul latin clasic veteran, ci de la acel radical din substratul primordial care definea si locul unde se infigea Batul (stilpul) sacru al primordialilor, si pe cel care alegea batul si locul, si pe cel care il infigea. Nu zadarnic romanii mai zic si astazi “a rini”, adica a curata locul in vederea altei lucrari. Runcul, tot la acest capitol, reprezinta “un loc despadurit”. Dar aparitia acestui termen latin in indepartata Basarabia, la Danceni (unde s-a descoperit una din primele incrustari pe lut ars a Pomuluui Sacru) uneste mai repede prin substratul de fond termenul latinesc al despaduritului, cu termenul foarte vechi romanesc al rinitului si al infigerii unui Bat (stilp) Sacru care indica un loc mai putin primejdios pentru locuire. Ingradirea buna a locuirii omenesti cu ajutorul Batului Sacru, numit la multe popoare si Ba, si Betil, si Beth, (de unde si termenul casa la fenicieni, dar si alfabetul fenician) a putut degenera si in termenul batrin, si in termenul “a bate”, si in termenul coliba, dar si in termenul “beteala”, care desemneaza un fragment de tesatura frumos brodata, care se pune pe capul mireselor. Oare nu cumva aceasta beteala foarte veche romaneasca ne-o arata si pe cea care alegea locul sacru de infiintare a unei noi locuiri? Oare nu cumva beteala romaneasca, ornamentata cu motive pure geometrice, intraductibile astazi, dar metafizice in continut, ne vorbeste mai mult despre revolutia geometrica care a creat casnicia, deci si Devenirea Fiintei Omenesti, decit o multime de alte constructuri omenesti?

Mai multi ani in urma arheologul basarabean Ilie Borziac a descoperit in statiunea paleolitica de la Cosauti, de pe Nistru, o statueta feminina, frumos modelata in creta si o amuleta de tipul celei de la Mitoc, liniile si unghiurile incizate pe ea fiind realizate punctiform. Tot acolo au fost gasite splendide unghiuri si tri-line-uri incizate pe oase, posibile “radiografii” ale corpului omenesc, deosebirea sigura a Verticalului de Orizontal, a Stingii de Dreapta, arta prinderii unei informatii de o linie-Sir, stiinta secantei si a liniilor paralele, alte marturii paradoxale ale locuirii omenesti din gravettianul sud-est european.

Sint doua lucruri care impresioneaza in aceasta descoperire exceptionala. Unul din ele il arata chiar autorul descoperirilor, atunci cind spune ca varietatea mare a artefactelor ne vorbeste de o bogatie spirituala deosebita a locuitorilor statiunii Cosauti. Celalalt este dominat de faptul ca prinderea omului de nemurirea zeilor se face doar prin simbolul vertical, adica drept, adica sfint, al femeii nascatoare de alti oameni, dar si de…

noi zei, necesari pentru armonizarea nevoilor de acum ale lumii manifestate cu starea de acum a Spiritului Universal, nemanifestat. Faptul ca Iisus Hristos s-a nascut dintr-o simpla femeie muritoare atesta si vechimea acestei stiinte primordiale, dar si importanta femeii si pentru destinul oamenilor, si pentru cel al zeilor. Intre Aditi din Rg-Veda si Maica Domnului din liturghia crestina distanta nu este asa mare, cum s-ar fi crezut. Oamenii de Mitoc, Mezin sau Cosauti s-ar fi putut sa cunoasca lucrul acesta mult mai bine ca cei din modernitate.

Sigur, ca si pentru autorul “revolutiei neolitice”, care s-a mai intimplat sa stea si la poarta evenimentului politic european de stinga, lucrul acesta nu putea fi clar in anul cind aparea “The Danube in the prehistory”. Pentru a vedea si autorul “revolutiei neolitice” divina menire paminteasca si cereasca a femeii trebuia sa ajunga cel putin pina la descoperirea lui Ilie Borziac. Fiindca acea mica statueta geometrizata de la Cosauti demonstreaza ca acolo unde femeia este cinstita si aparata, acolo, si numai acolo, domneste bunastarea si zeii se bucura.

REFERINTE la Capitolul 6

I. Elena Rerich, Pisyma, T. 1, 2, str. 689, Izdatelistvo “List”, Chisinev, 1995.
II. Poazia drevnego Vostoca, BVL, Hodojestvennaia literatura, Moscva, 1973, str. 167 (vezi “Ghilgames - ne ostavit sina…”).
III. Angelo Morretta, Mituri antice si mitul progresului, Editura tehnica, Bucuresti, 1994, p. 39.
IV. Andrei Vartic, Kobayashi against Basho, Basarabia, Chisinau, 1999.
V. Andrei Vartic, Vals domol in vreme de lacrimi, Dava International, 2001, www.dacia.org/vals
VI. Al. Zub, In cautarea unei paradigme, Xenopoliana, II, 1994, 1-4, p. 4 (vezi “Fiecare epoca, in fond, are nevoie de o referinta anterioara pentru a se defini…”).