p9b17bt
Cine vorbeste despre Unu ca putind fi in acelasi timp multiplu, ba chiar despre unitati multiple in diverse sfere de realitate, nu poate intirzia sa si aminteasca de vorba enigmatica a lui Heraclit, anticul: „Unu diferind intru sine...“
Sa fie in vorba aceasta o anticipatie a ceea ce in cultura europeana avea sa se numeasca „unitate sintetica“? S ar putea atunci alatura vorbei lui Heraclit, tot ca o anticipatie, Ideea platoniciana (mai putin superficial inteleasa), de vreme ce realitatile nu se prind in ea ca printr o sinteza, ci se desprind ca dintr o unitate sintetica, asa cum in Hippias maior se desprind exemplarele sau situatiile frumoase din Ideea de frumos si cum se desprind in Lysis atractiile si prieteniile reale din Ideea de prieten. — Numai ca, in afara lui Platon astfel inteles (si poate de aceea el este atit de apropiat culturii europene), restul lumii grecesti a fost mai degraba insetat de unitati care sa „armonizeze“ diversul si multiplicitatea, decit sa le sporeasca pe acestea prin desfasurarea in jerba a unor unitati originare. Cind presocraticii au redus realul la unitati originare, ei le au conceput pe acestea ca „elemente“ nediferentiate, spre deosebire de unitatile sintetice, in ele insele (apa, foc, numar, intelect), sortite sa puna ordine, ca Intelectul lui Anaxagoras, in diferentierea haotica a lumii.
Cultura europeana ne va aparea ca operind cu structuri de ordinul unitatilor multiple ce se diversifica tot timpul, asadar operind cu unitati in expansiune, ceea ce va da stilul ei deschis pe planul investigatiei rationale, ca si pe plan social, istoric sau chiar geografic. Dar in ce modalitate va putea aparea o unitate sintetica in act — si nu numai in actul gindirii, ci si in realitatea morala sau istorica? In definitiv, cum poate fi ceva in acelasi timp unu si multiplu? Cum se poate distribui ceva fara sa se imparta?

La un anumit nivel, mai ales la cel al vietii in spirit, toate culturile au intilnit unele forme de unu multiplu si de distribuire fara impartire; dar le au lasat sa fie legate, cel mai adesea religios legate, fara a deveni constienti de ele, si astfel nu le au dat nume. Cultura europeana, in schimb, le a privit ca autonome si le a dat, pentru domeniile de cunoastere si cele morale, un nume: valori. Daca orice cultura este, in fond, un sistem de valori, abia cea greaca a practicat constient valorile cele mari (adevar bine frumos, sub chipul cunoasterii dezinteresate a adevarului, al desavirsirii individuale si colective prin bine, al contemplarii frumosului) si numai cea europeana le a gindit ca atare, le a vazut varietatea si le a oferit, spre deosebire de greci, tuturor semintiilor pamintului, indreptatindu ne sa spunem ca si a trecut structura ei intr un sistem de valori, respectiv intr un model care sa fie singurul de pina acum exemplar.
Dar valoarea este prea des, chiar in gindirea contemporana, confundata cu bunul, si de aici atitea nefericiri ale insului si societatii in lumea noastra. Sub o proasta inspiratie, s a spus: „Valoarea este obiectul unei dorinte“. Dar acesta este bunul, nu valoarea! Ultima nu numai ca satisface o dorinta, dar creeaza si satisface oricite altele. Ea este mult mai mult decit un bun, chiar atunci cind se intimpla ca obiectul ei sa fie acelasi cu al bunului. Este destul sa spunem ca un bun se distribuie impartindu se, pe cind valoarea se distribuie fara sa se imparta, spre a vedea cita distanta le separa. Sau e destul sa spunem, spre a o vedea: un bun se poate transforma in valoare atunci cind, raminind acelasi fie si ca bun material, satisface dorinta tuturor.
Cu fiecare prilej merita sa recurgem la exemple imediate, daca vrem sa deosebim bunul de valoare. Astfel, o bucata de piine satisface sau dorinta unuia, sau pe a altuia, pe cind un adevar, ca si un cintec, este si al unuia si al altuia. O bucata de piine si orice bun obisnuit dezbina pe oameni, in timp ce o valoare ii uneste, ii insumeaza. Se poate atunci spune ca exista bunuri de consumare si bunuri de insumare, daca largim ideea de bun. In orice caz valoarea in acelasi timp insumeaza pe oameni si se pastreaza ca atare in distribuirea ei, spre deosebire de bun, care se imparte si piere el insusi prin consumare. Vorba triviala si cinica a bunului simt britanic, cum ca nu poti minca o prajitura si s o si ai, devine fara sens in cazul valorii, pe care o „consumi“ si totodata o ai.
De aceea, la drept vorbind, exista consumatori de bunuri, dar nu si consumatori de valori, decit in sens degradat. Valoarea isi pastreaza fiinta si unitatea, in propria ei distribuire. Iar adincirea cunoasterii europene in adevarurile universului fizic a condus la rezultatul, surprinzator, cum ca si in lumea materiei, nu numai intr a spiritului, apar manifestari si realitati ce pot fi calificate drept „valori“, ele distribuindu se fara sa se imparta. Lumina a fost de la inceput inteleasa asa — de aceea a si constituit paradigma prin excelenta a bunatatii si adevarului — si intreg spectrul undelor electromagnetice este de inteles asa, o data cu lumina. Miracolul undei fizice, care se raspindeste fara sa se divida, face din ea o valoare (si intr adevar lumina este o valoare, pe cind aerul, de pilda, ramine un bun, ce se poate consuma), in asa fel incit lumea spirituala nu confisca valorile pentru ea, chiar daca in sinul ei sint mai evidente decit oriunde.
Cind trece deci in „structura“, schema Unului multiplu, devenita unitati multiple ce se diversifica si distribuie pastrindu se, isi gaseste in valoare o perfecta ilustrare. Daca valoarea nu exprima unica modalitate a Unului multiplu, ramine adevarat ca pentru cultura, inteleasa ca sistem de valori, acestea din urma sint cele care dau masura si organizarea in model a schemei pe care o punea in joc, trecind o in unitati sintetice, cultura europeana. Cind iese din starea de natura, unde bunurile de consum sint totul in primul ceas, omul trece in starea de cultura tocmai prin ridicarea bunului la valoare, simultan cu instituirea directa de valori spirituale. Permanent apoi, in sinul unei culturi chiar superior evoluate, omul va pendula intre bun si valoare, adesea optind pentru primul si lasind pe a doua sa fie activa doar in sfere limitate, de unde adesea valoarea poate recadea in bun. Pina si in cultura europeana, unde unele bunuri au aparut la inceput ca valori, acestea pot sa se degradeze, asa cum s a intimplat cu aproape orice inventie, cu motorul in patru timpi de pilda si cu inventia automobilului, care au reprezentat la inceput o valoare de adevar si de tehnica, insumind pe toti oamenii, pentru ca pina la urma produsul ca atare sa devina un bun care sa dezbine pe oameni. Un acelasi obiect a putut fi si valoare si bun, iar cultura inseamna, din aceasta perspectiva, trecerea in valoare a ceea ce poate fi in stare de natura un simplu bun. Dar, spre deosebire de alte culturi (cu exceptia celei grecesti), cultura europeana aduce primatul valorilor autonome, precum si constiinta lor teoretica.
Daca istoria reprezinta o realitate cu sens obiectiv, iar nu o trecere si petrecere a umanitatii carora numai noi le dam inteles, cum s a spus, atunci ea se implineste in vaste intruchipari, ce au putut fi numite culturi sau macar configuratii culturale. Cunoasterea acestora ni s a parut ca reclama, intocmai cunoasterii oricarei realitati complexe, un model, iar in cautarea modelului potrivit pentru cultura europeana am intilnit, o data cu schemele altor culturi, una care ni s a parut a fi schema specifica ei, Unul multiplu. Sub presiunea istoriei, deopotriva poate si sub presiunea naturii nordice, mai vitrega decit cea meridionala a culturilor trecute, in orice caz sub si prin vocatia rationala a omului european, schema a trecut in structura activa a unitatii diferind intru sine, unitate pe care am numit o sintetica. Iar structura, concretizata pe plan istoric in „valori“, a instituit o lume a valorilor autonome care, cu intregul ei variat dar stilistic unitar, reprezinta modelul culturii europene si, prin deplinatatea lui, modelul cultural ca atare, devenit criteriu de apreciere a oricarei altei culturi privite ca ansamblu de valori.
Valorile unei culturi depline se vor dovedi nespus mai variate decit cele invocate de greci; iar deplinatatea lor nu tine de numarul lor limitat, ci de orizontul lor, deschis fata de istorie. Asa s a implinit cultura europeana. De aceea, oricine vorbeste despre decadenta ei deplinge cel mult degradarea modelului ei la un grup de natiuni ori altul — sau nu infrunta serios miracolul culturilor. Cu modelul ei, cultura europeana nu poate intra in decadenta; cel mult, pe Terra sau in cosmos, isi schimba cadenta.