Introducere: grupurile de prestigiu in miezul societatii romanesti

Intre 1991 si 2003 am locuit in 3 tari si 8 orase. Am schimbat 13 locuinte si am avut cam tot atitea numere de telefon. Am tinut, insa, pentru o buna bucata de vreme legatura, desi sporadic, cu un numar de prieteni din Romania. Fosti colegi de liceu, acestia sunt membrii unui

anume "grup de prestigiu" intelectual romanesc. Este vorba de "grupul de la Brasov". Grupul a fost creat prin actiunea charismatica a lui

Alexandru Musina, pe la inceputul anilor 80. o2j3jq
Prin aceasta nu vreau sa spun ca ma simt special, in vreun fel, sau ca imi exprim aprecierea fata de acest grup si fata de faptul ca ma pot numara printre membrii sai. Si nici, Doamne fereste, nu divinizez pe dl. Musina, despre care, desi ii port respect, stiu ca are hibele lui, ca si mine si ca orice alt pamintean. Nu o fac nici din nostalgie, fiindca m-as socoti membru al vreunei "diaspore," ori al vreunui "exil."

Peripetiile mele personale, desi nu lipsite de aventuri, unele placute, altele nu, au fost voluntare si, cred, benefice mie.
Folosesc aceste exemplu pentru a introduce in discutie ideea de “grup de prestigiu” 1). Cu ajutorul acesteia voi incerca sa explic unele dintre problemele sociologice cu care se confrunta cultura romana. Care sunt formele, sociale in special, caracteristice grupurilor intelectuale care anima productia de idei din Romania? Cum sunt aceste forme generate si care este raportul lor cu lumea romaneasca, in general?
Un grup de prestigiu este o forma elementara de viata sociala. Folosesc acest termen cu un inteles sociologic precis, inspirat de idea lui Max Weber a “grupurilor de status” (Stand)(Gerth and Mills, 1946, p. 424) . Folosind acest termen vreau sa sugerez, in acelasi timp, ca intelectualii romani se afla intr-o stare ‘premoderna.’ Voi compara acest tip de sociabilitate cu aceea specifica societatilor complet modernizate, structurate in clase. Voi folosi mediul universitar american ca laborator experimental, desi localizarea nu e absolut necesara. In primul rind, asa cum voi arata catre sfirsitul acestui articol, societatea intelectuala americana nu este exclusiv o societate structurata in clase. Grupurile de prestigiu exista si aici si isi au rolul lor. Exemplul meu va fi, mai degraba, un model, un tip ideal, care ne va permite sa masuram gradul in care societatea culturala romaneasca este diferita de el.

Ipoteza mea centrala este ca grupurile de prestigiu caracterizeaza societatile pre sau para-moderne, intre care se afla si cea romaneasca. Ele normeaza participarea la cimpul cultural, omologind "calitatea," valoarea de intelectual. In societatea moderna, intelectualul se afla agregat intr-o situatie de clasa, ocupindu-si pozitia si reclamindu-si drepurile sociale prin cerere si oferta. In situatia de clasa, individul este autonom si separat de ceilalti membrii ai societatii, participarea la viata colectiva facindu-se in functie de "cantitatea" de bunuri intelectuale produse sau detinute si de valoarea lor pe piata culturala.
Ce se intelege insa prin cel mai important termen pe care il folosesc in demonstratia mea, acela de "grup de prestigiu”?(1). In mod concret, intr-un astfel de grup membrii sunt prinsi intr-o retea de valori si relatii sociale care le dau identitate prin raportare la un grup de prieteni, maestri, idei si valori fixe. Accesul si participarea la “grupul de prestigiu” se fac prin initiere si ritualuri (ucenicie, adunari inchise, profesiuni de credinta, etc). In plus, purtind blazonul grupului, membrii sai sunt recunoscuti de alte grupuri, aliate sau rivale. Aceasta ii ajuta sau ii impiedica sa-si faca drum in societate. Grupurile de prestigiu sunt “pre-moderne” pentru ca se alimenteaza din valori similare cu cele ale lumii medievale: onoarea, “alegerea”, si “predestinarea” sociala. Ele se inscriu pe aceeasi traiectorie social-istorica pe care se afla ordinele calugaresti, ghildele orasenesti medievale ori societatile secrete si inalta societate din secolul XIX.

Conform acestui model sociologic, criteriile de admitere in grup sunt subiective si prescriptve: esti ceea ce esti pentru ca ai anumite caracteristici presuspus innascute sau le-ai capatat printr-un botez, si le exprimi mai apoi printr-un anumit comportament, ori mod de viata

(Weber, 1947, p. 428-429). Caracteristicile sunt prescriptive, pentru ca, odata dobindite, nu pot fi revocate printr-un simplu fiat administrativ.

Grupurile de prestigiu: profeti si genii

Grupurile de prestigiu nu sunt nici accidente istorice, si nici produsul unei conspiratii, a unei actiuni absolut voluntare. Ele sunt niste caracteristici structurale ale unor societati date. Ele apar indeobste in societatile inchise, autoritare sau communitare, dominate de puternice ierarhii sociale. In aceste societati, ideea de "ordine naturala" (fiecare trebuie sa isi stie locul sau in lume) creeaza o mentalitate de subordonare si de merit acordat, nu cistigat, pentru a accede la pozitii superioare in colectivitate. Un factor favorizant, desi nu determinant, al aparitiei acestor grupuri este penuria de mijloace si resurse productive, incluzind productia de idei si de capital intelectual. Fie datorita lipsei de bunuri si institutii, fie datorita unei abundente de persoane educate, care nu pot participa la viata colectiva asa cum "calificarea" lor le-ar permite, se creeaza o stare de saracie in resurse necesare valorificarii si reproducerii talentelor acestor grupuri. Aceasta "saracie" usureaza crearea de monopoluri intelectuale care, dupa cum vom vedea, sunt infrastructura materiala (desi nu si cea spirituala), necesara creerii grupurilor de prestigiu. Monopolurile sunt transformate in arme si armuri de protectie impotriva altor grupuri intelectuale sau a ierarhiei social-politice.
Structura spirituala a grupurilor de prestigiu isi are originea in ideea de carisma. Carisma este o forma elementara de relatie sociala, in esenta nerationala. Ea structureaza grupul in "alesi" si "suporteri", primii fiind inzestrati cu calitati sau talente supra-omenesti (intelepciune, sfintenie, farmec, curaj) presupus innascute, capabile sa inspire si sa mobilizeze pe cei din urma. O multitudine de activitati umane pot intra in domeniul carismei (Weber mentioneaza razboiul, divinatia, politica) dar probabil activitatea intelectuala este cea mai usor de "recunoscut" ca un dar innascut, mai ales cind este asociata cu acte de creatie artistica. Pentru ca actele intelectuale par sa isi aiba originea numai in mintea umana, sunt adesea vazute ca extraordinare. Desigur, educatia, formala sau nu, ar putea sa rastoarne acest mit, imprastiind darurile "alesilor" intre "sustinatori" si de aceea exista o tendinta naturala a grupurilor de prestigiu de a monopoliza actul intelectual insusi, negind capacitatea institutiilor democratice, in special piata si educatia sustinuta de piata de a consacra noi intelectuali. Actul intelectual devine deplin si efectiv, carismatic, in contextual grupurilor de prestigiu, numai daca are loc intr-un grup consacrat. Cei care il executa trebuie sa fie confirmati de grup, in urma unui proces de initiere si de schimbare a identitatii. In procesul de achizitie a unei noi identitati intelecualul este purificat si i se atribuie caracteristici carismatice proprii. Desi, pina la botez, nu i se recunoste nici o calitate intrinseca, dupa "descoperire", membrul capata dreptul la un anumit "talent," o caracteristica unica si superioara, care il desparte de ceilalti paminteni in chip ontologic. Acest talent nu poate fi cultivat, el este doar descoperit, iar descoperirea este sociala, este recunoastere, ea nu poate fi autodescoperire. Weber afirma ca pretentia carismatica se spulbera daca talentul nu este recunoscuta de ceilalti (Gert & Mills, 1946, p. 246). De aici provine puterea grupului de a oferi identitate.
Pozitia privilegiata pe care ti-o ofera grupul, recunoasterea "talentului", iti acorda dreptul de a fi unic, de a fi un individ. Desigur, aici avem de a face cu o contradictie, pentru ca aderarea la grup presupune pierderea individualitatii, uniformizare si acceptarea unui model. Dar identitatea nu este atit de importanta in interiorul grupului, pe cit este in exteriorul lui, in competitia cu alte grupuri si mai ales in prezentarea in fata posibililor admiratori, cunoscatori (diletanti), "suporteri." Cum spuneam, nu exista carisma fara recunoasterea ei, iar "suporterii" sunt absolut necesari pentru intretinerea ei. Observam cum participiarea la grup se bazeaza pe stabilirea unui anume tip de monopol simbolic.

Ce l-a facut pe H. R. Patapievici un profet cultural?

Ascensiunea meteorica, urmata dupa citiva ani de o contestare la fel de vehementa, a lui H. R. Patapievici (1996) mi se pare un potrivit teren de analiza a fenomenului grupurilor de presigiu. Cazul cunoscutului autor permite investigarea modului in care se “nasc” cei cu aspiratii intelectuale superioare. Patapievici, acum un faimos personaj cultural si politic, a rasarit pe scena romaneasca intr-un mod foarte interesant, care a combinat mecanismele pietei si ale culturii de senzatie, cu mecanismele grupurilor de prestigiu. De formatie fizician, la data lansarii sale in lumina reflectoarelor autor al unui volum de eseuri (“Cerul vazut prin lentila”), Patapievici a devenit cunoscut publicului larg pentru ca ar fi fost tinta supravegherii serviciilor secrete romanesti in Februarie 1995. Un anume capitan Soare i-ar fi integorat pe vecinii lui Patapievici de bloc, mentionind ca interesul sau era legat de prosibile tranzactii financiare ilegale. Patapievici si prietenii sai, in special cei de la Grupul de Dialog Social, spun insa ca motivatia reala ar fi fost un virulent eseu impotriva presedintelui de atunci, Ion Iliescu si ca ofiterul lucra pentru serviciul de paza si protocol al presedintiei Romaniei. Grupul de Dialog Social, al carui membru minor la acel moment Patapievici era, a organizat imediat o conferinta de presa, denuntind renasterea practicilor politiei secrete comuniste. Aceasta a facut din Patapievici un obiect de interes public pentru ca teama multor romani ca temuta securitate nu murise devenea, din nou, o realitate palpabila, sprijinita, se parea, de dovezi concrete. Faima lui Patapievici a atins insa apogeul dupa ce a fost imbratisat de unul dintre cei mai importanti organizatori si oameni de afaceri culturali, Gabriel Liiceanu. Din variate considerente, posibila fiind si dorinta de a exploata faima publicistica a lui Patapievici pe piata de carte, el a garantat imediat nu numai pentru integritatea si victimizarea ci si pentru genialitatea lui Patapievici. Editura Humanitas, condusa de Liiceanu, a publicat prompt doua volume de Patapievici in doi ani: “Zbor in bataia sagetii” si “Politice”. Justificarea publicarii o da Liiceanu intr-un text pe care il citeste la tirgul de carte de la Bucuresti pe 8 iunie 1995, si il publica in Revista 22

saptamina urmatoare (14-20 iunie, 1995). Acest text poate fi considerat scinteia ce a aprins intregul foc al faimei lui Patapievici. Liiceanu
incepe prin a-si cere scuze profunde pentru a-l fi ignorat, pina atunci, pe Patapievici (prima carte ii fusese publicata de o editura rivala, Nemira): "Cum sa imi iert ca in prima instanta am ratat rendez-vous-ul pe care altcineva mi-l daduse scotandu-mi in fata ocazia care iti purta numele ? Ca m-ai surprins somnolent si nepregatit pentru aceasta prima intilnire ?” El urmeaza, apoi, cu o hiperbolica descriere a valorii lui Patapievici. Acesta este vazut ca un profet si ca un mesia cultural roman, a carui menire este sa salveze natiunea de la dezastru: “Te

imbratisez, dragul meu Kierkegaard bucurestean. De fapt nu, gresesc spunindu-ti ca esti un Kirekegaard al nostru: am sa spun mai degraba

despre Kierkegaard ca este un fel de Patapievici danez. Caci ca si tine, Kierkegaard avea constiinta misiunii lui divine: aceea de a-si trezi compatriotii. Si ca si in cazul tau compatriotii l-au batjocorit; l-au meritat to atit de putin pe cit te mertam noi pe tine”.
Cartile lui Patapievici au devenit un succes de masa, desi critica usturatoare pe care Patapievici a primit-o in 2002, cu ocazia publicarii volumlui “Omul recent”, a repus in discutie faima si calitatea operei sale. Multi cred ca in substanta este o reactie exagerata impotriva valorilor moderne si in ton o naiva pastisa a eseurilor generatiei anilor 1930 din Romania, in special ale lui Cioran si Eliade. Soarta operei lui Patapievici si calitatea sa intrinseca nu este insa ceea ce ne intereseaza aici. Pe primul plan este intelegerea modului in care Patapievici a devenit personalitatea culturala care pina mai ieri era. Cum spuneam, intelegerea acestui fenomen poate fi facilitata de ipoteza ca Patapieivici este produsul grupurilor de prestigiu. Acestea au contribut la formarea personalitatii sale pe lunga durata, incepind cu adolescenta. Procesul este documentat in volumul autobiographic al lui Patapievici, “Zbor in bataia sagetii”. Jurnalul, nu lipsit de unele momente literare, este adeseori naiv si pretios. Aceasta nu il face mai putin ba chiar mai interesant ca document sociologic. Printre rindurile dedicate adolescentei, cele mai afectate de emotionalism, el lasa sa se intrevada modul in care se nasc grupurile de prestigiu ca mecanisme sociale specifice cimpului cultural romanesc. Aici el vorbeste explicit despre modul deliberat in care si-a cautat talentul, "geniul" mai bine spus, prin indelungi ritualuri. "Chemarea," confirmarea alegerii sale au loc in chinuitoare si pretentioase exercitii spirituale de lectura, aparent fara nici o noima. Volumele insirate in jurnal sunt, pentru oricine a trait in Romania anilor ‘70-‘80, un inventar al tuturor cartilor care aveau renumele de
"dificile" sau "dizidente" si fusesera publicate cu mai multa sau mai putina dificultate. Acest renume era adesea fara o baza reala, alta decit ignoranta sau a publicului sau a cenzorilor care le facusera aparitia dificila, din motive clare numai pentru mintea incilcita acestor activistilor culturali. Semnificativ pentru aceasta analiza, insa, cele doua caracteristici ale lecturilor ne trimit imediat idea de cunoastere secreta, intiatica. Aceasta este un ingredient necesar pentru participarea la un grup de prestigiu. Deasemenea, tinarul filosof isi gaseste identitatea numai in tovarasia unor prieteni. Legaturi din liceu sunt ridicate la rangul de intilniri astrale, tineri melancolici sunt proiectati ca profunzi ginditori, singurii care il pot intelege pe Patapievici. Grupul deate probleme filosofice fundamentale, iar prietenii sunt instantaneu consacrati ca genii, pentru a justifica valoarea geniului central al cartii (Patapievici).

Desigur, acest tip de comportament pare mai degraba specific virstei. In definitiv, adolescenta, ca un ritual de trecere , are propriul ei dar de a crea grupuri inchise, in care “secretul” maturizarii este asimilat la adapost de privirile, adeseori "ostile", ale adultilor. Este semnificativ insa faptul ca desi grupul de prestigiu “biologic” se retrage in fundal, comportamentele associate cu el nu dispar, ci sint repetate in contextul altor grupuri. Patapievici le reitereaza cind se alatura grupului Liiceanu. Admiratia reciproca si proclamarea impartasirii de la sursele ascunse ale cunoasterii “drepte”: ortodoxa, clasica, platonica, “liberala” si “esentiala” continua, proclamate in articolele si interventiile mediatice ale celor doi.
Interesant este ca primirea in noul grup de prestigiu este insotita de responsabilitati social-politice din ce in ce mai mari, unele direct legate de Liiceanu. Dupa primirea sa in “cercul iluminatilor” Patapievici devine, de pilda, director de colectie de carte la editura Humanitas, condusa de Liiceanu. Faima sa, este apoi convertita in capital politic, fiind in cele din urma numit in functia prestigioasa de gardian al arhivelor securitatii, care intaresc mina grupului de dialog social si a grupul de la Paltinis in lumea culturala si intelectuala romaneasca.

In esenta, cazul Patapievici este atit de interesant pentru schitarea unei sociologii culturale romanesti, pentru ca, de fapt, acceptarea si promovarea sa s-au facut numai partial prin initierea si ucenicia caracteristice grupurilor de prestigiu. In parte, lansarea sa s-a produs, cum am spus, si prin mass media, o premiera in lumea culturala romaneasca, marcind, aparent, intrarea noastra in lumea “pseudo-evenimentelor” analizate si explicate stralucit de istoricul american Daniel Boorstin (Boorstin, 1992). Patapievici ar fi trebuit sa fie prima celebritate confectionata de piata, de senzational si de pofta de imediat a unei prese traind de azi pe miine, care anunta o piata capitalista de valori. El ar fi trebuit sa existe temporar, nu sa devina o cvasi-institutie. Faptul ca faima sa s-a mai dezumflat, desi nu in totalitate, pune in evidenta atit maturizarea mecanismelor corective ale pietei, cit si rezilienta grupurilor de prestigiu. Cazul in speta este un bun exemplu care arata cum structurile sociale romanesti, dominate de grupuri de prestigiu, influneteaza piata, schimbindu-i functia si deposedind-o, cel putin pentru o vreme, de puterea de a crea o noua structura sociala in Romania. Vom vorbi, insa, despre acest fenomen extrem de interesant, dupa ce

terminam discutia despre grupurile de prestigiu, modernitate si clasele sociale.

Grupurile de prestigiu romanesti: de la mimarea societatii civile, la monopolul intelectual

Supravietuirea si forta grupurilor de prestigiu se bazeaza inainte de toate pe monopol. Monopolizarea canalelor de comunicatie si a cunostintelor, or pretentia de a avea acces la cunostinte si chemari unice, destinate numai initiatilor, sunt centrale pentru a reclama rolul de
"alesi," de "unsi" cu carisma culturii si a geniului. Controlul cunostintelor poate fi uneori de natura fizica, dupa cum se intimpla atit de des, mai ales in anii '80. Fenomenul este relevat si de Alexandru Musina (1996) in eseul dedicat adoptarii "postmodernismului" in Romania din cartea sa "Unde se afla poezia". Capitolul "Postmodernismul la Portile Orientului" este republicarea unui lucid articol scris in 1986, in timpul celei mai brutale perioade a dictaturii lui Nicolae Ceausescu. In el Musina analizeaza modul in care un curent cultural aflat la moda in Occident a fost preluat ca arma de lupta impotriva establishmentului comunist cultural din Romania. Postmodernismul era folosit ca un mijloc de asigurarea identitatii unui nou grup de prestigiu, unul dintre putinele cu efecte benefice in cultura Romaneasca post-belica. Miscarea era inspirata vag de anii ‘60 din America si a fost poreclita anacronic "generatia 80". Desi bineintentionata, nu s-a putut feri de pacatul tuturor grupurilor de prestigiu din Romania, acela de a-si intari puterea politica in scena culturala prin aproprierea unor calitati si autoritati intelectuale bazate pe controlul a tot felul de monopoluri. Musina aminteste in articol un fenomen caracteristic culturii romanesti din anii ‘80: se publicau carti despre diferiti autori occidentali sau despre mode intelectuale vestice (Freud, postmodernism, etc.), inainte ca operele fundamentale ale acestor scriitori sau curente sa fi fost tiparite. Acest lucru era posibil pentru ca autorii de comentarii autohtoni avusesera privilegiul de a avea acces la, si chiar de a controla accesul la surse de informatie din Vest, ori de a se fi inserat in vreun circuit de lectura informal, in care, in citeva orase mai importante din tara, carti fotocopiate erau pasate din mina in mina.
Ducind analiza lui Musina mai departe, pe teren sociologic, constatam ca generatia ‘80 nu a fost inventatoarea acestui comportament monopolist, ba chiar a fost fortata sa-l adopte. Luind in consideratie dorinta ei sincera de a primeni atmosfera statuta din lumea literara

romaneasca, inghetata in utopii nationaliste sau moderniste preluate din anii '20 sau '30, ii putem chiar intelege machiavelismul de a-si fi intarit legitimitatea prin monopolul unui discurs "post-modernist." In fond, construindu-si o identitate pro-occidentala, inadmisibila din perspectiva clasei politice de atunci, marxist-nationaliste, generatia ’80 crea un spatiu social si de legitimitate culturala alternativ, neincorporabil si necumparabil de catre puterea timpului.

* * *

La acest exemplu, insa, as putea adauga altele, de control monopolist mult mai evident, care arata cum grupurile de prestigiu romanesti au manipulat sursele de informare pentru avantaje personale, sau pentru distrugerea unor inamici intelectuali. Doi istorici de oarece faima (comunista), Mircea Musat si Ion Ardeleanu, au publicat la mijlocul anilor ‘80 o serie de fascinante documente din arhivele partidului comunist roman sub titlul “Romania dupa marea Unire” (Musat & Ardeleanu, 1986). Ironia este ca ei o faceau profitind de pozitia lor de cenzori ideologici ai productiei de carte istorica romaneasca. Opera lor este cea mai pura expresie a monopolului intelectual. Cei doi opreau de la publicare variate carti pentru a le jumuli de pagini si continut si a le topi in tomul lor fara cap si fara coada. Citita astazi, cartea par a fi fost publicata de compilatorii de istorie medievali, care adunau intre doua coperti, in absenta unei constiinte a dreptului de autor, tot ce le cadea sub mina. In spatiul romanesc, opera acestor cenzori va ramine probabil in anale alaturi de manuscrisul cronicilor romanesti din secolul al XVII-lea, rescris de “basnuitorul” Misail Calugarul. Cu toate acestea, "prestigiul" si puterea celor doi erau de netagaduit, dovedite de faptul ca, in 1988-1989, volumele le erau de negasit in librarii. Chiar astazi, o pagina de web a miscarii legionare si un indrumar bibliografic

pentru admiterea la facultatea de istorie a universitatii “Stefan cel Mare” din Suceava folosesc din greu aceste volume, pentru ca ele reprezinta

o sursa de informare de valoare.
Monopolizarea ideilor si coalizarea intelectualilor in grupuri de prestigiu nu trebuie, insa, facuta neaparat prin forta ori prin controlul fizic al resurselor. De cele mai multe ori, controlul se intemeiaza pe prestigiu, pur si simplu, printr-o judecata ce se misca, precum este tipic in societatile pre-moderne, intr-un cerc vicios. Esti prestigios pentru ca ai fost iluminat si esti iluminat pentru ca esti prestigios. Prestigiul este o sursa morala de legitimare pentru ca este intemeiat pe o forma sau alta de carisma, dobindita prin pretentia reala sau imaginara de iluminare, de acces direct la forme superioare de cunoastere si intelegere. Folosesc, din nou, un termen din Max Weber, desemnind un tip de relatie sociala stabilit pe baza inspiratiei, a unui "dar divin,” al carui posesor este natural indreptatit la recunoastere si ascultare.
Iluminarea, in sine, nu este democratica, esti cooptat numai daca ai un semn de alegere. Pentru ca, bineinteles, cercuri vicioase de acest fel nu se pot sustine la infinit, cineva trebuie sa ii aleaga pe candidatii la iluminare. Acesta este, de obicei, un mandarin al unui grup de prestigiu existent care, ca un maestru al budhismului tibetan este permanent in cautare de noi incarnari ale lui Buddha. In cazul lui Patapievici rolul a fost evident jucat de Gabriel Liiceanu.
Desi aceasta analiza pare a viza persoanele, ea are, trebuie sa repet, ambitii sociologice, nu etice. Procesele pe care le descriu aici sunt de esenta sociala. Mi-ar fi greu sa nu recunosc in comportamentul grupului de prestigiu "de la Brasov", pe care il aminteam la inceputul acestui eseu, si in care m-am format, semne ale timpului si ale societatii in care traiam. Multe din articolele metodologice ale lui Alexandru Musina sau ale lui Caius Dobrescu, in care erau identificate tare ale culturii intelectuale romanesti, erau animate, cred, de o intransigenta care depasea un scop pur critic, instrumental. Cred, astazi, ca acestea erau expresia unei ideologii de grup de prestigiu, care pur si simplu incerca sa spuna ca autorii lor au dreptate si ceilalti gresesc. Articolele jucau un rol programatic declarat, dar prin aceasta se intelege, privind inapoi, mai degraba un program de identificare si inchidere fata de alte grupuri, decit de deschidere si eliminare a notiunii de grupuri de prestigiu, in sine. Banuiesc, insa, ca nimeni nu poate sari peste propria sa umbra.
Aici trebuie sa precizez ca grupurile de prestigiu nu sunt, in esenta si in anumite contexte, “rele”. Aici i-as include si pe Patapievici si grupul de la Paltinis. Comportamentul lor si al altor grupuri similare, atit timp cit au fost neasociate puterii comuniste, a avut efecte de cele mai multe ori partial benefice in cultura si societatea romaneasca, mai ales in anii ‘80. Scoala lui Constantin Noica de la Paltinis, Cenaclul de Luni, Cenaclul Junimea, grupul din jurul lui Calin Vlasie de la Pitesti, diversele grupuri de la Iasi sau de de la Cluj, variatele grupuri si miscari science-fiction, cercurile de yoghini si de practicanti ai artelor martiale, fiecare a servit, intr-o forma sau alta, ca grup de prestigiu, de initiere, in care membrii isi cautau refugiul, in fata unei lumi in avansata descompunere. Participantii gaseau in ele experiente ne-cotidiene, identitati speciale, animati de credinta ca ei si numai ei au gasit salvarea. Merita repetat, aceste grupuri au servit, in vidul social romanesc din anii ‘80, drept surogat (un lucru pozitiv, in ciuda termenului peiorativ), pentru atit de cliseizata, dupa 1989, societate civila romaneasca.
Alte grupuri, insa, in special cele asociate cu structuri de putere si represiune, au avut un profund efect negativ. Desi, in structura lor sociologica, asemanatoare cu grupurile deja amintite, ele erau bazate pe un set de monoplouri si corpuri de cunostinte secrete furnizate de partidul comunist sau de securitate serveau direct statul totalitar. Principalul efect negativ al acestora era ca foloseau monopolurile pentru a demasca si intimida alte grupuri, in special cele ce se opuneau comunismului. Grupul de la revista “Saptamina” colabora direct cu Securitatea, si avea monopolul discreditarii dizidentilor romani, refugiati in occident sau a celor ce facusera “imprundenta” sa ridice vocea si sa ramina in tara. Redactorii si colaboratorii acestor publicatii erau singurii indreptatiti sa comenteze emisiunile postului de radio Europa Libera, a caror ascultare, (suprema ironie!), era ilegala in Romania. Grupul din jurul poetului Adrian Paunescu si cenaclului “Flacara” isi rezervasera monopolul discursului nationalist-nativist, avind controlul unei publicatii de mare tiraj si a unei emisiuni de televziune difuzata la o ora de virf. Rolul sau era de insera in subconstientul maselor ideea ca singura modalitate de gindire este cea nationalista.
Majoritatea celorlalte grupuri a incercat, insa, sa cladeasca o bariera de valori individuale si sociale (arta, eruditie, prietenie, curaj, individualism), inscrise in “constitutia” lor, care sa contracareze prinsoarea de cleste a statului totalitar. Rolul le-a fost consolidat si de faptul ca serveau pentru multi drept grupuri de imediata referinta sociala, familia insasi aflindu-se, in Romania, intr-o profunda criza. Fortata sa adopte din ce in ce mai mult un rol public, datorita delegitimarii spatiului public oficial, confiscat de catre partidul comunist, familia romaneasca devenise o veriga intr-o uriasa confederatie de “familii” cvasi-mafiote, aflate intr-o lupta oarba pentru supravietuire, o situatie pe care Banfield o numea “amoralism familial”. In aceste conditii, intelectualii se simteau, probabil, mai acasa intre egalii lor morali, decit in familiile lor reale, macinate de un etos din ce in ce mai a-moral.
Modul inchis si elitist in care aceste grupuri s-au structurat in jurul ideii de privilegiu, de "luminare", de "onoare," a fost insa numai partial creat de presiunile si intoleranta sociala ce le inconjurau. Istoria romaneasca are si ea un cuvint de spus. Reactia lor de a se inchide ca scoicile, ascunzind inauntru reale ori imaginare perle de cultura si ideatie vine, din pacate, dintr-un trecut intelectual romanesc mai vechi, mostenit de la pasoptism si primul junismism. Asa cum arat in eseurile care urmeaza in acest volum, in special in “Pasoptismul: un liberalism ratat”, “Junimismul: un liberalism tehnocratic” si mai ales in “Intelectualii ca leac pentru boala ‘formelor fara fond’ , grupurile de prestigiu au aparut si ca urmare a procesului de modernizare din Romania. Acesta a avut loc prin importul de institutii occidentale de catre o clasa aristocratica semi-deschisa care, ca sa supravietuiasca modernizarii, a incercat sa isi schimbe etosul si valorile de la cele feduale la cele intelectuale. “ Procesul a fost numai in parte incununat de succes. Aristocratia romina a devenit o clasa conducatoare moderna prin intelectualizare, dar intelectualitatea care s-a nascut din ea a pastrat multe caracteristici pre-moderne, in special ideea privilegiului si a grupurilor inchise, specific artistocratiei. Asa cum s-a intimplat in multe tari vecine, procesul a insemnat nu inlocuirea unui etos pre-modern cu altul modern, ci combinarea acestora. In esenta, constructia insasi a Romaniei moderne a fost bazata nu pe nasterea unei clase burgheze, ci, asa cum arat in eseurile care urmeaza dedicate pasoptismului si junimismului, pe nasterea grupurilor intelectuale reformatoare. Clasa intelectuala romana si-a asumat rolul conducator, si s-a legitimat in fata poporului nu in numele intereselor si puterii sale economice, ci pe baza "monopolului" asupra variatelor ideologii si "stiinte reformatoare", in esenta pe baza privilegiului lor de grupuri intelectuale.

Clase sociale si societatea moderna in traditia nemarxista

Societatea romaneasca, grupurile sale intelectuale, bazate pe prestigiu, sunt diametral opuse societatii moderne, unde vorbim despre indivizi si despre clase. Conceptul de clasa nu trebuie, insa, redus la modelul Marxist, cu care este, din pacate, aproape intotdeauna confundat. Desi marxismul se alatura proiectului analitic al sociologiei clasice europene (Weber, 1947; de Tocqueville, 1995; Durkheim, 1984), sesizind relatia dintre structurile materiale, ori diviziunea sociala a muncii, si structura sociala, acesta este diferit de sociologia clasica europeana, prin judecata de valoare (negativa) pe care o da claselor. Sociologia traditionala crede ca grupurile sociale ale lumii moderne sunt unele dintre, iar nu unicele, categorii morfologice sociale. In plus, ele sunt doar niste concepte, niste judecati de existenta; ele nu sunt incarcate cu conotatia ideologica a exploatarii, ca la Marx, in “Ideologia germana” (1977, p. 162-163) sau, mai ales, ca in “Manifestul Partidului Comunist”, unde se afirma raspicat ca istoria tuturor societatilor este istoria luptei de clasa (1977, p. 222). Clasa sociala, pentru sociologii nemarxisti, nu contine in sine nimic altceva decit un anumit miez social, dictat de realitatile mentale si materiale ale epocii moderne. Pentru ei, societatea moderna, singura care este impartita in clase economice, este un agregat de functiuni si indivizi, separati in sine dar uniti prin locul lor in diviziunea muncii si a ocupatiilor (Durkheim, 1984).

Participarea la o clasa este in esenta pozitia individului in structura sociala (bogat/sarac, muncitor/functionar, taran/orasean). In plus, pentru Weber, clasele sociale sunt caracteristice numai societatilor armate pe o economie de piata.Pentru Marx, clasele transcend istoria moderna, pentru ca toate societatile sunt controlate de interese economice (Marx, 1977, p. 222). Din perspectiva lui Weber, este incorect sa vorbim, de pilda, despre clase pur economice in societatea feudala. In aceasta perioada avem de a face cu cele mai pure grupuri de prestigiu ori cu alte institutii bazate pe onoare, pe cunoastere, pe proprietate funciara consacrata de serviciu public, ori pe toate acestea la un loc. Clasele apar numai in societatea moderna, o data cu formele generalizate de diviziune sociala a muncii si cu aparitia individualismului. Ultimul element, constiinta individualitatii in rindul celor pe care ii categorisim drept membrii ai unei clase, constitue o diferenta foarte clara intre clase si grupurile de prestigiu. O clasa sociala, spre deosebire de grupurile de prestigiu, nu este o comunitate, in interiorul sau nu se produc atasamente subiective ori de valori. Clasele sunt mai degraba un construct statistic, cum spune Weber, sunt probabilitatea ca veniturile si ocupatiile unui individ sa se afle intr-o “anumita relatie cauzala cu sansele sale in viata" (Gerth & Mills, 1946, p. 180). Individul in cauza are anumite sanse sa ocupe o pozitie sau alta in ierarhia sociala, dar aceasta nu inseamna ca el si trebuie sa ocupe aceasta pozitie. Deoarece clasele nu sunt comunitati, ele nu creeaza identitati si nu isi modeleaza membrii dupa chipul si asemanarea lor, asa cum fac grupurile de prestigiu, aristocratice sau nu. Conceptul de clasa sociala nu este, de fapt, o unitate ontologica (esentiala), asa cum este grupul de prestigiu, ci doar una taxonomica. Este un nume conventional ce il dam unui grup de persoane. In societatea moderna, unitatea ontologica (esensiala) este individul, caracteristicile sale personale creeaza premisele actiunilor lui si, in ultima instanta, duc la actiuni sociale. Aceste actiuni nu sunt insa total voluntare, nimeni nu actioneaza dupa capul sau. Aici intervine piata. Indivizii actioneaza intr-o maniera mai mult sau mai putin probabila, in functie de pozitia lor pe piata, de ceea ce au de oferit si de ceea ce societatea, inteleasa aici ca un mecanism al cererii respectivului produs, hotaraste ca valoreaza ceea ce individul are de oferit. Aceasta nu elimina comportamentele aberante si actele de voluntarism, dar cei care le practica se vor izbi de legile pietei si vor fi eliminati.

Universitatea americana: puterea simbolica legiferata de piata

Exemplul american care urmeaza, pentru a portretiza o lume bazata pe clase si piata, nu vrea sa fie o generalizare a intregii vieti sociale a intelectualilor din America. Tara e prea mare si istoria sa, desi scurta, prea complicata de variatele straturi de sedimentare ale imigrantilor de tot felul, ca sa ne indreptateasca la asa ceva. Il folosesc, insa, pentru ca mi se pare mai aproape de tipul ideal al unei societati structurate in clase, pe care vreau sa-l folosesc in continuare.

Lumea universitara americana din domeniul stiintelor sociale (sociologie, comunicatii, studii culturale) in care traiesc si muncesc, m-a socat la prima vedere prin doua lucruri: accesibilitatea majoritatii profesorilor si uniformitatea ideilor, atit in interiorul facultatilor cit si al disciplinelor. Acestea se situeaza la polul opus fata de ceea ce intilnim in grupurile de prestigiu care domina lumea universitara romaneasca, ori european, din care prima se inspira partial. In Romania, profesorul, ca si intelectualul in general, este o persoana de care te apropii cu un respect religios, care pare sa poarte pe frunte mirul alegerii sale intelectuale. In Romania, secretul succesului intelectual este partizanatul politic extrem, chiar excentricitatea, care fac ca scena ideilor sa fie foarte variata. Ideologic, dupa zeci de ani de reprimare a opiniilor politice, universitatea romaneasca aduna din nou, sub acoperisul ei, cum se intimpla acum 50 de ani, cele mai diverse opinii politice, desi balanta puterii determina, la un moment dat, care dintre clici tine stindardul. Desi mai avem mult de inaintat catre diversitate, propria mea Alma Mater, Universitatea Bucuresti, a produs in ultimii ani un lider de sindicat studentesc fascist (Marian Munteanu), un presedinte al Senatului Romaniei din partea partidului de stinga-traditionalist (Oliviu Gherman, profesor de fizica), cit si pe primul presedinte al Romaniei prooccidental, Emil Constantinescu, profesor de geologie si fost rector.

Incetul cu incetul, mi-am dat seama ca efectele inverse pe care le-am intilnit in America de-a lungul celor doua dimensiuni
(accesibilitate si diversitate ideologica) erau efectul relatiei de piatain care este angrenat profesorul american din stiintele sociale. El se afla in pozitia unui furnizor, incercind sa-si creeze o clientela, in cel mai literal sens al cuvintului. Pentru ca universitatile isi bazeaza supravietuirea pe taxele scolare si pe donatiile fostilor studenti sau ale organizatiilor filantropice, scolile duc o continua campanie publicitara in care sunt prezentate cursurile si programele care raspund intereselor, uneori de o clipa, ale potentialilor studenti. Politica de angajare a profesorilor se face cu acest scop in minte, iar profesorii insis trebuie sa-si modeleze intreaga cariera in functie de cerintele pietei. Profesorii americani sunt accesibili pentru ca aceasta le este slujba, sa stea de vorba cu studentii.
Cel mai dramatic exemplu este insa faptul ca in America cu greu gasesti in aceeasi institutie personaje radical diferite politic - ori, daca inca mai gasesti, numarul lor e in descrestere. In domeniul stiintelor sociale (cu exceptia economiei politice) majoritatea inclina spre stinga. Aceasta pozitie este, in parte, explicata de traditia socialista din lumea academica americana, intarita acum 60 de ani, o data cu venirea valurilor de refugiati intelectuali din Europa, aflati in retragere din calea nazismului. Anii '60 si-au lasat si ei amprenta. Popularitatea marxismului, atunci in mare voga printre tinerii cu plete, nu a murit. El a supravietuit in anii 90, in inimile si mintile celor care acum sunt profesori si educatori cu parul alb (si uneori la fel de lung).
Cu toate acestea, piata este singura "vinovata" pentru uniformitatea intelectuala. Tinerii americani care intra pe portile colegiului traiesc inca in siajul asa-zisei contra-culturi a anilor ‘60, care vede in lumea afacerilor moartea spiritului, in valorile traditionale, lanturi de nesuportat pentru placerile individuale, si pune deasupra oricarei cunoasteri parerea individuala. America a devenit in ultimii 30 de ani inca si mai individualista, si mai non-conformista (a se citi radicala) decit erea pe vremea rebelilor pletosi de la Berkley. Aceste idei se potrivesc cu ideologia de stinga ca o manusa si cer intr-una teorii si intelectuali gata sa le satisfaca.
Cu un zimbet amar, Stuart Hall, un Marxist britanic care, la vremea lui, a cunoscut zile mai radicale decit cea de astazi, cind este considerat un respectabil membru al panteonului universitar american, constata ca teoriile pe care el le considera, in Anglia, subversive si periculoase, au devenit obiect de cult cvasi-religios in universitatile americane, fiindu-le dedicate facultati speciale. Daca nimeni nu i-a spus care este secretul acestui fenomen, e timpul sa o afle. Piata, pe care Stuart Hall si altii ca el nu ostenesc a le critica, este aceea care l-a facut, vrind-nevrind, o celebritate mondiala.

Mode, manastiri, ziare: grupurile de prestigiu in America

Cum spuneam, insa, America este o tara si o civilizatie mult prea diversa si complicata ca sa fie explicata numai pe baza unei analize de clasa. Tot Max Weber remarca, pe baza propriilor observatii facute in urma calatoriilor sale peste ocean, ca in Statele Unite exista o pofta imensa pentru apartenenta la grupurile de prestigiu (Gerth & Mills, 1946, p. 188). Egalitatea conditiilor, creata de egalitatea de sanse materiale, devine un handicap pentru cel care a reusit. Ajuns in virful piramidei sociale, singurul drum care ramine deschis este in jos. Pofta si ambitiile celor care vin din urma pot oricind sa uzurpe pe cei abia instalati in capul mesei. De aceea, sugereaza Weber, orice membru al elitei incearca sa-si stabilizeze pozitia in societate ridicind bariere ne-materiale in calea noilor veniti, cautind distinctii sociale prin apartenenta la un anume club, ducind un anume stil de trai, cumparind anumite bunuri, etc. (Gerth & Mills, 1946, p.188), ori, intre oamenii de idei, as adauga eu, schimbind moda intelectuala. Moda e, mai presus de toate, un mijloc "democratic" de a te distinge de ceilalti, observa Weber acum aproape o suta de ani, si observatia sa e mai actuala ca niciodata. Moda face ravagii mai mari intre americani, intelectuali sau nu, decit in tarile cu structuri ierarhice mai rigide. Forta modelor, intelectuale sau de alta natura, sesizata de Weber, dar si de Tocqueville, vine din faptul ca este un mijloc comod de a mima si de a forta intarea in grupurile de prestigiu. Chiar cind aceasta incercare este nereusita, ea are darul de a da macar senzatia iesirii din “anonimatul” la care americanii sunt supusi de piata si de egalitatea “conditiei” lor, pentru a folosi termenul favorit al lui Tocqueville (1995). In societatile radical democratice, cum este America, remarca scriitorul francez, "unde cetatenii nu se deosebesc mult intre ei, si se gasesc in mod firesc atit de aproape incit in fiecare clipa le se poate intimpla sa se topeasca intr-o masa comuna, se creeaza o multime de clasificari artificiale si arbitrare cu ajutorul carora fiecare cauta sa se desprinda, de teama de a nu se pierde in valul multimii" (Tocqueville, 1995, p. 234). Ar mai trebui adaugat ca omogenizarea intelectuala este ajutata de piata libera a bunurilor simbolice. Educatia si cartile sunt accesibile oricui are bani sa le cumpere. In mare masura, desi nu in intregime, accesul la resursele de calificare ca intelectual sunt un bun public, deci este necesar sa se creeze bariere private pentru creerea distinctiilor sociale.
Grupurile create de mode, desi importante, nu sunt cele mai puternice dintre grupurile de prestigiu din viata academica si sociala din Statele Unite. Universitatea americana insasi, o organizatie profund independenta, separata de stat chiar si atunci cind este finantata de acesta, are propriile ei grupuri de prestigiu. Cel mai cunoscut este cel al profesorilor titulari, “tenured professors”. Acestia sunt numiti pe viata, si nu pot fi demisi decit in cazuri extraordinare. Drepturile si privilegiile lor amintesc de stramosul direct al universitatii occidentale: minastirile. Universitatea americana, si mai ales elita profesorilor sai titulari, sunt cel mai aproape, dintre toate universitatile si grupurile intelectuale occidentale, de grupul de prestigiu care le-a dat nastere in evul mediu: ordinele medievale universitare. Ca si acestea, si spre deosebire de universitatile europene controlate de stat, universitatile americane ofera putere si prestigiu nemarginite profesorilor titulari, deciziile lor neputind fi chestionate de nimeni. Donatiile imense de care se bucura universitatile sunt administrate de aceste elite ca si daniile de mosii ale evului mediu. Donatorul trebuie sa fie multumit ca a facut o fapta buna, cei care au primit darul avind libertatea de dispune de el cum doresc.

In sinul acestei elite prestigiul este singurul tip de legatura sociala, si acest prestigiu este validat de egali, organizati in atotputernicele consilii profesorale care acorda titulatura.
Caracterul de grup de prestigiu se aplica si unor universitati intregi, cum sunt cele grupate sub titlul de Ivy League (Harvard, Princeton, Yale, etc.). Admiterea la aceste universitati se face inca si pe baza apartenentei la o familie notabila care a mai trimis si alti membri ai sai sa faca scoala acolo. Absolventii lor sunt uniti prin puternice legaturi informale, dominind marile ziare, lumea politica si cea juridica. Putem spune, deci, ca lumea universitara americana combina atit structuri de clasa si de piata, in special pentru profesori netitulari, cit si caracteristici tipice ale grupurilor de prestigiu, cind vorbim de profesorii titulari.

Celebritatile romanesti intre piata si grupurile de prestigiu

Cred ca am schitat in aceasta ultima parte a eseului meu nu numai diferenta conceptuala dintre o societate inchisa, bazata pe grupuri de prestigiu, si una deschisa, bazata pe relatii utilitare, regulate de cerere si oferta. Sper ca am reusit sa trec dincolo de prezentarea didactica a doua morfologii sociale. Cititorul atent va sesiza ca am incercat sa surprind atit avantajele, cit si dezavantajele, fiecareia. Prin aceasta, vreau sa spun ca nu sunt pentru sau impotriva grupurilor de prestigiu sau a clasei intelectuale moderne romanesti. Cred, insa, ca daca numai una dintre aceste forme domina o societate, echilibrul ei moral si inventivitatea ei insasi sunt puse la grea incercare.
Ideologice sau nu, bune sau rele, reale sau imaginare, grupurile de prestigiu din America incearca sa tina piept piept asaltului pietei. In Romania, desi exista semne ca piata nu mai este atit de slaba ca acum citiva ani, grupurile de prestigiu domina inca incontestabil cimpul cultural. Piata culturala, ca si cea economica romaneasca, se afla inca intr-o eufemistica stare de "tranzitie." In cel mai bun caz, aceasta inseamna o cacofonie de elemente specifice pietei, cum ar fi publicatii si institutii culturale independente, traind intr-o adeseori incomoda

fratietate cu puternice grupuri de inflenta culturala care le tin uneori in picioare prin puterea lor ne-economica.
Piata culturala romaneasca, si clasele care ar trebui sa o insoteasca, intirzie sa se maturizeze. Exista chiar semne ca, desi o anume piata a aparut, aceasta tinde sa fie una de schimburi intre grupurile de prestigiu existente, sau intre acestea si alte sectoare institutionale si sociale, interne sau internationale.
Mai mult, un fenomen ca Patapievici indica faptul ca piata poate fi manipulata de grupurile de prestigiu. Faima lui Patapievici, cum am vazut, a beneficiat de puternicul sprijin al lui Liiceanu care a pus la dispozitia lui Patapievici intregul instrumentar publicistic si de marketing al editurii Humanitas, care are poate cea mai buna retea de difuzare din Romania. Patapievici a devenit, deci, faimos nu numai pentru ca ar fi atins coardele imaginatiei populare, pe care a facut-o, in special prin coliziunea sa cu serviciile secrete, ci si pentru ca a fost imbratisat de cei care conteaza in cultura romana.
Patapievici mai este un fenomen demn de remarcat si pentru ca aparitia sa ca celebritate de piata ar fi trebuit sa puna capat epocii de impingere orbeasca a continutului cultural catre consumator. Ar mai fi trebuit sa arate ca producatorii autohtoni de cultura populara - in sensul american al cuvintului - au invatat sa manipuleze punctele slabe ale psihicului colectiv. Aceste abilitati, desi potential daunatoare, ajuta, pe de alta parte, la ajustarea productiei culturale catre gustul public mediu. Consumatorul de cultura de rind are de cistigat, educatia lui crescind prin accesbilitatea crescuta a mai multor idei si mode rezervate anterior elitelor, iar dialogul cultural devine mai dinamic.
Din pacate, nu a fost asa. Faima sa intelectuala nu s-a legat direct de intimplarea care l-a facut faimos. Desi unele din eseurile sale sunt virulent anticomuniste si anti-securitate, ele mizeaza si sunt recunoscute de cei care le apreciaza mai mult pentru tonul lor de cultura inalta, enciclopedica, decit prin forta lor polemica (In mod ironic, cind aspectul polemic este luat in considerare, cum a fost cazul “Omului recent,” acesta este vazut sub aspectul conflictului cu modernitatea decit cu comunismul, si reactia este, mai degraba, negativa). In opinia mea, dar si a altor critici, operele lui Patapievici sunt pline de pretiozitati, stilul este meandric, iar continutul, desi pare erudit, este superficial si presarat cu contradictii. Ideile sunt populare numai in masura in care publicul se forteaza sa creada, pentru ca autorul este atit de faimos, ca sunt. Este paradoxul etern al autorului de renume modern, nu numai roman, care chiar daca se spune ca este ancorat in mituri impartasite de cititorii sai
(valoarea eruditiei, puritatea morala, geniu etc.), este de multe ori produsul articolelor si cartilor destinate largului consum, produse de elita intelectuala despre el, mai degraba decit de el. Servite cu destula insistenta, aceste mituri sfirsesc prin a face parte din structura intelectuala a intregii societati.
In Romania, insa, declinul faimei si receptiei lui Patapievici par sa sugereze ca aceste teme sunt din ce in ce mai departe de subconstientul romanului mijlociu. Obsesiile oamenilor de rind, desi recesive in primii zece ani de comunism, pot reveni in prim plan oricind. Nationalismul este, poate cea mai importanta, si ne putem astepta la nasterea unei “media celebrity” in umbrele sale oricind. Din acest punct de vedere, un mostenitor mai inteligent si mai fotogenic al lui Adrian Paunescu se poate inalta meteoric oricind. Nationalismul si exploatarea nostalgiilor rurale au fost si probabil sunt mult mai bune materiale pentru fabricarea unei celebritati "de piata" decit ideile lui Kierkegaard. Tresarirea nationala de sentimentalism a cenaclului Flacara a fost reala. Ma tem ca "Lancea lui Horea," si "Ruga pentru parinti" (care acum pot fi chiar ascultate pe Internet) sunt retete mult mai sigure pentru inventarea unei celebritati de duzina, decit oricite meditatii filosofice.
Evolutia viitoare a culturii romane este, insa, greu de apreciat. Deocamdata putem numai constata ca multe grupuri intelectuale combina metodele vechi de consacrare a “valorii” cu cele noi. Mai ingrijorator trebuie sa fie, totusi, faptul ca o parte din sectorul economiei romanesti care negociaza valori culturale (edituri, librarii, ziare, reviste, “think tanks”) are o relatie ambigua cu economia de piata. Multi patroni (la propriu) ai culturii romanesti au practicat, pentru a-si consolida pozitia sociala, aceleasi metode economice de transferare a puterii de prestigiu in sfera economicului, folosite si de fostii activisti si functionari industriali, care s-au "auto-improprietarit" prin emiterea de actiuni la preturi deriziorii, cumparate de ei, de familiile si acolitii lor (2). Aceasta a fost o sursa care a alimentat mentalitati colectiviste, ne- economice, in lumea culturala. Multi—desi nu toti si poate in declin de putere—dintre cei care s-au ridicat de jos, “self-made men” cu acte in regula in jocul economico-cultural, au uneori o abordare ne-economica a afacerilor. In unele conditii ei practica un capitalism al consumului
(Thorstein Veblen, 1953), unde accentul nu cade pe folosirea mecanismelor economice pentru satisfacerea clientilor si pentru dezvoltarea afacerilor prin maximizarea profitului si reinvestirea lui. Scopul activitatii economice este cheltuirea cit mai evidenta si mai rapida a acestui profit, in scopul consolidarii unei situatii sociale. Prioritara este promovarea propriului grup cultural si nu, in cele din urma, prestigiul care devine un obiect de activitate sui generis. Aici cred ca poate fi incadrat si cazul Patapievici, care a fost promovat pentru crearea de prestigiu si nu neaparat de profit din vinzarea de carte (desi, cu cit mai mult carti vindute, cu atit mai mare prestigiul). Scopul lucrativ al economiei de piata, care le-ar impune in primul rind satisfacerea consumatorului, a celui care, pina la urma, scoate banul din buzunar pentru a cumpara productiile culturale ale noilor descoperiti, conteaza mai putin. Desi, trebuie spus, uneori clientul insusi cumpara un bun de prestigiu, o carte, de pilda, pentru a o “pune in galantar”. Imi aduc aminte de biblioteca personala a unui marunt activist de partid din Cluj, din anii ’80, care alaturi de grosul si scumpul volum “Omagiu”, dedicat lui Nicolae Ceausescu, expunea la vedere si cu mindrie, “Istoria religiilor” de Mircea Eliade si “Istoria literaturii romane” de George Calinescu. Pe scurt, consumatorul participa si el la acest joc, acceptind faptul ca prioritatile culturale sunt cele impuse de grupurile de prestigiu, pe care le emuleza, desi nu le intelege, reprimindu-si victorian propriile sale fantezii. Desigur, amestecul economiei de piata cu o economie dominata de grupurile de prestigiu nu poate rezista pe lunga durata.
Consumatorul, mai devreme sau mai tirziu, va realiza ca a fost supus prea multa vreme unui regim cultural "de dieta" si ca cu banii cu care cumpara carti de prestigiu ar putea, mai bine, sa-si cumpere un televizor mai bun sau sa isi faca abonament la cablu. Prin aceste mijloace va putea sa isi satisfaca mai bine propriile sale aspiratii, mari sau mici, nobile sau vulgare. Se pare ca destui antreprenori de vise si obsesii mediatice, nu putini cu fler pentru gustul public, au reusit sa puna cap la cap o strategie de vinzari si publicitate care tinteste exact acolo unde inima romanului doare. Daca calitatea acest deluviu nu este cu nimic mai buna decit efectele soporifice ale scrierilor grupurilor de prestigiu de ieri si de astazi, ele au macar scuza ca sunt naturale. Si poate ca atunci, covirsiti de torentul cultural care ameninta sa tisneasca din fortele neingradite ale pietei, intelectualii romani si grupurile lor de prestigiu vor intelege ca, daca vor sa contribuie la succesul societatii romane, ele trebuie sa faca din prestigiul lor mai mult decit un obiect de invidiat. El trebuie sa devina un adevarat criteriu de excelenta individuala, produsul unui merit intelectual dovedit si confirmat.

1)Analiza care urmeaza este foarte generala, referindu-se la grupurile centrale de prestigiu din Romania, in special din capitala. Cit priveste grupul de la Brasov, cel putin pentru mine conteza prea putin, si cred ca a "involuat," din fericire, ca si alte organizatii de acest fel din
Romania, de la nivelul de grup de prestigiu catre un grup de prieteni, alcatuit din individualitati bine conturate, cu propriile lor traiectorii sociale ori culturale.
2) Este interesant de remarcat ca insasi metoda de "apropriere" a mijloacelor de productie in cele doua sectoare este uluitor de asemanatoare. Modul in care angajatii-directori ai publicatiei "Romania Libera," si ai altor publicatii de stat, au privatizat propriile lor institutii, prin rascumpararea unor actiuni pe care ei insisi le-au emis la preturi de nimic, nu este cu nimic deosebit de asa-zisa metoda MEBO, practicata de birocratia industriala pentru a-si asigura pozitii strategice in economia "de piata" romaneasca.

Bibliografie:
Boorstin, D.J., (1992). The Image: A Guide to Pseudo-Events in America. New York: Vintage books. Durkheim, E., (1984). The Division of Labor in Society. (W.D. Halls, Trad.) New York: The Free Press.

Gerth, H.H., & Mills, C.W., (1946). From Max Weber: Essays in Sociology. New york: Oxford University Press.

Matei, S., (1992). Teoriile Modernizarii Romaniei: Romantism, Pozitivism, Marxism. Teza de licenta nepublicata, Universitatea

Bucuresti, Bucuresti.
Marx, K., (1977). Selected Writings. (D. Macllelan, Ed.). New York: Oxford University Press. Musina, A., (1996). Unde se Afla Poezia? Targu Mures: Arhipelag.
Weber, M., (1947). The Theory of Social and Economic Organization. (Henderson, A.M. & Talcott Parsons, Trad.). New York: Oxford University press.

Patapievici, H.R., (1996). Zbor in Bataia Sagetii. Eseu Asupra Formarii. (Ed. a 2-a). Bucuresti: Humanitas.
Tocqueville, A. de, (1958). Democracy in America: vol. 2.(Henry Reeve, Trans., P. Bradley, Ed.). New York: Vintage Books. Tocqueville, A. de, (1995). Despre Democratie in America: vol. 2. (Claudia Dumitriu, Trans.). Bucuresti: Humanitas.

Veblen, T., (1953). The Theory of the Leisure Class. New York: The New American Library.
Weber, M., (1947). The Theory of Social and Economic Organization. (Henderson, A.M. & Talcott Parsons, Trad.). New York: Oxford University press.