h8g5gk

A. Principalele elemente care alcatuiesc universul discursului sunt cimpul discursiv, practica discursiva si memoria discursiva.

CAMP DISCURSIV

Universul discursului poate fi vazut ca un ansamblu de discursuri care interactioneaza la un moment dat.
Acest univers poate fi decupat in campuri discursive distincte cum ar fi diferite scoli filozofice sau curente politice care se confrunta, explicit sau nu, intr-o anumita conjunctura174.
Campul nu este o structura statica, delimitata ci un ansamblu dinamic care-si poate schimba configuratia. Un camp n u are o organizare omogena: exista intotdeauna elemente dominante si elemente subordonate, pozitii centrale si periferice175.
Campul poate include subcampuri, de ex emplu, in interiorul unui curent politic se poate
inregistra o confruntare intre diferite discursuri care urmaresc sa detina monopolul legitimitatii enuntiative sau controlul comunicarii.
Deoarece este dificil de realizat o investigare exhaustiva a unui camp discursiv, analiza discursului urmareste cel mai adesea studiul subcampurilor/spatiilor discursive176.

PRACTICA DISCURSIVA

Termenul “practica discursiva” este folosit pentru a sublinia faptul ca discursul este o forma de actiune sociala177.
Pentru Foucault178 practica discursiva reprezinta “…un ansamblu de reguli anonime, istorice,
intotdeauna determinate in timpul si in spatiul care au definit, pentru o arie soicala, economica, geografica sau lingvistica data, conditiile de exercitare a functiei enuntiative”179.
Unii autori180 atribuie simultan acestui termen sensul de continut, mod de organizare umana si retea specifica de circulatie a enunturilor181.

MEMORIE DISCURSIVA

Faptul ca o interactiune verbala se desfasoara in timp determina construirea progresiva a unei memorii intertextuale: in fiecare moment discursul poate trimite la un enunt precedent.

Aceasta reprezinta o proprietate intrinseca a anumitor tipuri de discursuri (matematic, filozofic etc.). Cossuta (1989: 218) arata ca, pentru domeniul filozofiei, de exemplu, lectorul trebuie in mod constant sa reconstituie “lanturile” care trimit la alte texte si/sau sa reia continuu definitiile pentru a putea intelege semnificatia unui pasaj. In acelasi timp insa, discursul este de asemenea “coplesit” de memoria altor discursuri182.
Analiza conversationala 183recurge la notiunea de istorie conversationala al carei sens s-ar putea reda astfel: fiecare interactiune nu este de fapt decat un episod dintr-un sistem mai vast, acela al suitei, sirului de interactiuni care au avut deja loc intre participantii la actul comunicational.

Maingueneau (1984: 131) precizeaza ca fiecare formatiune discursiva este prinsa intr-o
“memorie dubla”. Simultan sau in succesiune, o formatiune discursiva are o memorie externa prin plasar ea sa in sirul unor formatiuni discursive anterioare. De-a lungul timpului ea este investita cu o memorie interna care se realizeaza prin enunturile produse inainte in cadrul aceleiasi formatiuni discursive.

Altfel spus discursul se sprijina pe traditie dar isi creeaza in timp propria traditie.

Se poate considera ca anumite discursuri au o relatie privilegiata cu memoria. Astfel, discursurile literare, religioase, juridice…sunt harazite a suscita “cuvinte care le reiau, le transforma sau vorbesc despre ele”184.

CUNOASTERE ENCICLOPEDICA

Pentru a intelegerea unui enunt trebuie puse in actiune doua componente:
- competenta lingvistica
- cunoasterea enciclopedica (cunoasterea lumii extralingvistice).

In enuntul “Ion a vizitat America” cunoasterea enciclopedica ne permite sa determinam la ce se refera Ion si America si nu cunostintele de gramatica sau de vocabular av.script.i
Cunostintele enciclopedice v ariaza de la individ la individ si sunt deschise (ele se imbogatesc
in mod continuu).

SCRIPT185

Este un concept imprumutat din domeniul Inteligentei artificiale (AI) si introdus186 in analiza discursului pentru a structura cunoasterea enciclopedica.
Interpretarea celor mai multor enunturi presupune de fapt cunoasterea sirului de actiuni stereotipe verbale care se refera la un domeniu de activitate, care este inteles dintr-un anumit punct de vedere.
De exemplu, scriptul “a lua avionul”, din punctul de veder e al calatorului, presupune cumpararea biletului, deplasarea la aeroport, inregistrarea bagajelor etc. Pentru a intelege un enunt banal ca: “Am ramas la aeroport. Viza mea era expirata”187, trebuie sa stii ca inainte de a se urca in avion se trece prin filtre ca vama, check in, se arata pasaporul, se verifica viza, se aplica o stampila pe pasaport etc.
Stabilirea scriptului se loveste de o dificultate aparent insurmontabila: imposibilitatea limitarii cantitatii de informatie necesara.

Cunoasterea unui script permite intelegerea in cadrul unui text:
- a relatiilor temporale intre diverse actiuni
- definirea actorilor
- definirea obiectelor etc.
Cunoasterea unui script permite de asemenea anticiparea unor fenomene si/sau umplerea unor lacune ale textului.
Pentru aceasta sunt necesare urmatoarele operatii:
1) recunoasterea unui script relevant;
2) identificarea actiunilor indicate intr-un text prin raportare la acest script;
3) umplerea lacunelor (stabilirea etapelor lipsa).

SCENA/SCENOGRAFIE

In an aliza discursului din spatiul francofon188 notiunea de scena este folosita constant pentru a se referi la maniera in care discursul construieste o reprezentare din propria sa situatie de enuntare.

PARAVERBAL ( PARALINGVISTIC)

In cadrul fluxului de semne al unei interactiuni se disting atat materialul verbal (lingvistic), cat si materialul paraverbal (paralingvistic)189: inaltime a tonului, intensitate articulatorie, pauze, suspine etc.
Domeniul paraverbal si cel verbal alcatuiesc un ansamblu care se opune non verbalului
(aparitie fizica, atitudine, distanta, gesturi, priviri etc.)
Este dificil de realizat o separare neta intre verbal si paraverbal. Intonatia, de exemplu, are adesea un rol in organizarea sintactica si determina interpretarea (cum ar fi spre ilustrare, in cazul unui ordin sau a unei intrebari).
De altfel, pentru multe productii vocale (eh, mmh…) nu se poate spune cu certitudine daca avem de-a face cu verbal sau paraverbal. (Totul depinde de definitia domeniului verbal -; daca acceptam sensul acestuia ca “tot ce se poate transcrie in cuvinte”190).

MEDIOLOGIE/MEDIOLOGIC

Analiza discursului, urmand teoriile moderne ale comunicarii191, postuleaza imposibilitatea separarii “continutului” discursului de “canalul/medium-ul”lui192. Deb ray (1991:14)193 a propus constituirea unei discipline noi, mediologia, care sa studieze relatiile existente intre conditiile mediatice si difuzarea194 ideilor “medierile prin care o idee devine forta materiala”.
Chiar daca mediologia nu s-a constituit ca o disciplina autonoma, luarea in considerare a dimensiunii mediologice este esentiala in analiza discursului.
Modul de existenta materiala si modul de difuzare a unui discurs nu sunt “ingrediente” care se adauga discursului ci intervin in constituirea acestuia: nu se poate separa ceea ce este spus de conditiile materiale si institutionale ale enuntarii.

Comunicarea verbala prin canale multiple reprezinta un termen introdus in analiza discursului pent ru a sublini a faptul ca interactiunea verbala este un sistem multicanal195 la care subiectul participa in continuu, cu voia sau fara voia lui, prin cuvi nte, posturi, dist anta, vestimentatie etc.

Termenul se aplica si domeniului scris in care hartia, caracterele tipografice, ilustratiile etc. joaca un rol esential in interpretarea discursului. (vezi paratext).
Analiza discursului are de rezolvat doua probleme extrem de sensibile:pe de o parte, problema armonizarii rolurilor acestor canale diferite in cadrul unei interactiuni si, pe de alta parte, problema notarii/transcrierii fenomenelor simultane care apartin unor canale diferite in vederea evaluarii.

PARADIGMA DEFINITIONALA vs PARADIGMA DE DESEMNARE

Discursul care-si propune transmiter ea cunostintelor (mediatic, in special) poate fi studiat din perspectiva lui Mortureaux (1993) prin delimitarea in cadrul unui corpus determinat196 a doua tipuri de paradigme:
1)paradigma definitionala
- grupeaza definitiile, parafrazele, glosele
2)paradigma de desemnare
- rezulta din anaforalele lexicale in care o unui termen. unitate este reluata de alta considerata drept sinonima197
- Elementele acestei paradigme sunt semnalate prin elemente ca “a numi, a semnifica, cu alte cuvinte…adica etc.”;
- nu este clar delimitata;
- apare, mai ales, in discursul de vulgarizare
- studiul lor este interesant pentru analiza
- paradigma definitionala presupune o ex plicitare a echivalentei dintre termeni discursului mediatic, politic, publicitar etc.

RELEVANTA/PERTINENTA
Acest concept198 joaca un rol important in analiza discursului.
1. Un sens al termenului caracterizeaza relatia dintre un enunt si situatia in care acesta se
inscrie: pertinent este enuntul adecvat contextului sau (care este produs de un locutor adecvat care se adreseaza unui locutor care este adecvat intr-un moment si loc care sunt adecvate)199.
2. Sperber si Wilson (1989) au dezvoltat o teorie a comunicarii in cadrul careia conceptul de relevanta ocupa un loc central.
Pentru ei, a comunica presupune o intentie de schimbare a contextului de enuntare. Aceasta se realizeaza mai ales cu ajutorul inferentelor pe care le face coemitatorul punand in interactiune noile informatii aduse de enunt cu informatiile deja avute.
Cu cat informatiile pe care le aduce un enunt conduc la o modificare a contextului, cu atat acest enunt este mai relevant.
Pe de alta parte, un enunt care aduce o informatie legata de context dar detinuta deja de participantii la schimbul verbal nu va avea relevanta.
Un enunt nerelevant poate a se dovedi relevant daca este destinat realizarii unei inferente la nivelul subintelesului partenerului, de ex. faptul ca o conversatie a durat cam mult.
Principiul relevantei, conform caruia “o informatie comunicata este dotata cu o garantie de relevanta” aSperber si Wilson (1989:7)i regleaza ansamblul comunicarii. Ghidat de acest principiu, coemitatorul tinde sa trateze cat mai eficient posibil informatia cea mai relevanta dintre cele pe care le are la dispozitie: ”Cerand atentia celuilalt, orice comunicator lasa sa se
inteleaga ca mesajul sau este relevant. Sarcina destinatarului este atunci de a construi o interpretare a mesajului in stare/adecvata sa confirme acesata presupozitie a relevantei ”.

B. Universul interior al discursului se poate descrie pe baza notiunilor de preconstruct, implicit, presupozitie, subinteles, implicatura, inferenta.

PRECONSTRUCT200

Termenul preconstruct se refera la acea dimensiune a discursului pe care acesta se sprijina, pe care o prezinta ca fireasca si care se sustrage asertiunilor emitatorului Preconstructul are o deschidere mult mai larga decat cea a termenului presupozitie pe care il integreaza; de ex emplu, preconstructul priveste anumite enunturi anterioare din cadrul aceleiasi formatiuni discursive sau dintr-o formatiune adversa.
Preconstruct este deci notiunea care acopera “urmele elementelor discu rsive anterioare intr un discurs, urme(subl.ns.) de care emitatorul a uitat”201.

Acestor urme li se atribuie un efect de evidenta pentru subiect:
- grupuri nominale cu articole hotarate: patronatul, sindicatul, proletariatul etc.
- apozitii: SUA, care este tara drepturilor omului, trebuie sa…
- nominalizari: reducerea/scaderea somajului, cresterea economiei, cursa inarmarilor etc.

Intr-o perspectiva mai larga, preconstructul este ceea ce discursul pretinde a purta in el si ceea ce aduce la suprafata. Unitatea de semnificatie pe car e discursul o construieste plecand de la preconstruct se foloseste pentru a d esemna orice continut admis de catre o colectivitate, si, in acest caz, termenul interfereaza si/sau se suprapun e cu termeni precum: prejudecata, stereotip, topoi, script etc.

IMPLICIT (vezi presupozitie, inferenta, subinteles)
Domeniul implicitului se refera la continuturile care nu constituie in principiu obiectul enuntarii dar care apar prin continuturile explicite.

Se disting:
1. implicit semantic (atasate materialului lingvistic)
2. implicit pragmatic (interlocutorul pune in relatie enuntul si contextul sau facand apel la legile discursului)

Problematica implicitului se leaga de actele de limbaj indirecte si de figurile semantice (tropi).

1. Forta ilocutionara a unui enunt poate fi comunicata indirect prin intermediul implicitului. a) Implicitul poate fi codificat/inscris in limba (de ex., in enuntul Vrei sa inchizi usa?
Unde vrei determina automat interpretarea intrebarii ca o cerere); b) (implicitul poate rezulta din context, adica sa fie un subinteles (de ex. afirmatia este cald poate fi un mod de a cere permisiunea de a se dezbraca).
2. Retorica clasica vede in tropi figurile cu schimbare de sens (metafora, metonimia, sinecdoca, hiperbola, litota, ironia etc.). Implicitul apare acolo unde exista o opozitie intre sensul literal si cel figurat, la nivelul interlocutorului.

Unii cercetatori202 arata ca ceea ce este remarcabil la figurile semantice este faptul ca sub presiunea unui context specific se realizeaza “conversia unui continut derivat in continutul denotat”.
Sensul literal nu dispare, ci se plaseaza in plan secund.

PRESUPOZITIE

Presupozitia reprezinta una dintre cele doua mari forme ale implicitului, si anume cea care este inscrisa in structura lingvistica203.
In mod traditional, presupozitia se defineste cu ajutorul unui test de negatie: “O fraza p presupune o fraza q, daca q ramane adev arata atunci cand p este negata. Presupozitiile lui p reprezinta ansamblul de fraze Q al carui adevar nu poate fi pus in discutie prin negarea lui p”204.
Astfel, in enuntul “Ion a incetat sa bea” se spun e ca propozitia “Ion bea mai demult” este presupusa, deoarece se poate face o inferenta in egala masura asupra ei plecand de la “Ion nu a incetat sa bea”.
La fel, in “Ion a vazut Muzeul Brancusi la Hobita”, presupozitia existentala
“Exista un Muzeul Brancusi la Hobita” se sustrage negatiei.

Exista de asemenea presupozitii legate de organizarea tematica a enunturilor:
“Ion a facut turul Romaniei cu bicicleta” poate av ea doua teme: 1 presupozitia
Ion a facut turul Romaniei (tema pusa: cu bicicleta) sau 2 presupozitia Ion a facut ceva cu bicicleta (tema pusa: turul Romaniei)
Acest tip d e presupozitii nu este inscris in enunt, el depinde d e maniera in care se dezvolta textul.

Deoarece prin negarea enuntului nu sunt atinse presupozitiile, ne putem servi de presupozitii pentru a introduce prin zona continuturilor ceea ce se pretinde a se se sustrage contestarii
(vezi preconstruct). Astfel, in desfasurarea discursului, nu se poate atribui o inlantuire pe presupozitii, ci numai pe ceea ce este tema prezenta in discurs.205

Ducrot (1984:232) propune o interpretare polifonica a presupozitiilor, considerand ca responsabilitatea presupozitiilor nu este atribuita locutorului, care, in schimb isi asuma direct cele spuse, ci unei instante de enuntare anonima, la care s-ar putea “afilia” subiectul vorbitor.

Intrebarea legitima este ce statut se poate acorda enunturilor ale caror presupozitii sunt false: sunt intr-adevar false sau scapa controlului, evaluarii?
Si statutul presupozitiilor este discutabil, el depinde de continuturi si de conditiile de folosire a enuntului.

Ducrot (1972: 91) considera ca: ”a presupune un anumit continut inseamna a plasa acceptarea acestui continut drept conditie a unui dialog ulterior” (accentul este pus pe activitatea emitatorului, care, prin discursul sau, cauta sa-l “inchida” pe receptor, sa-l ingradeasca, sa-i reduca “gradele de libertate” ale interpretarii etc.)

Pe langa presupozitiile inscrise in enunt se poate vorbi si despr e presup ozitiile pragmatice, care sunt atasate enuntarii discursului. Aceasta inseamna ca un act de limbaj pe care enuntul pretinde a-l indeplini depinde de anumite conditii de realizare. De exemplu, simplu fapt de a pune o intrebare presupune, din punct de vedere pr agmatic, ca emitatorul nu cunoaste raspunsul, ca acesta prezinta interes pentru el, ca se gandeste ca partenerul la interactiunea verbala ar putea sa-l detina, ca acest partener poate sa se exprime etc. Si la acest nivel, partenerul poate contesta presupozitia, prin agresivitate (afisata prin intermediul unor forme diverse): “de ce intrebi asta? Parca nu ai sti deja!”

SUBINTELES

Subintelesul, spre deosebire de presupozitie, reprezinta un continut pragmatic implicit, adica inferente scoase din contex t de catre partener cu ajutorul rationamentului mai mult sau mai putin spontan care se sprijina pe principiile (legile discursului) care dirijeaza activitatea discursiva.

In schimbul verbal urmator:
A: Vii la discoteca?
B: Mama e bolnava.

Raspunsul B incalca legile discursului care prescriu ca raspunsul sa fie adecvat intrebarii.
Locutorul A va p resupun e de aici ca B respecta totusi aceasta regula si ca raspunsul sau este destinat a livra un continut implicit, de ex. ca B nu va merge la discoteca fiindca trebuie sa se ocupe de mama sa. Locutorul A face deci o inferenta, mobilizeaza un subinteles, in sensul etimologic al termenului. Aceasta se poate realiza deoarece fiecare dintre parteneri postuleaza faptul ca celalalt cunoaste (intuitiv) legile discursului si stie ca si partenerul sau le cunoaste.

Subintelesul are deci trei caracteristici:
1. existenta sa este legata de un context particular;
2. este descifrat gratie calculului procesarii partenerului
3. emitatorul poate oricand sa-l recuze, refugiindu-se in spatelele sensului literal.

Grice (1975) a teoretizat acest tip al implicitului, pe care l-a denumit conversational implicature (vezi implicatura).

Exista, de asemenea, si alte tipuri de subinteles:
Récanati (1981: 146) distinge trei forme:
1) a lasa sa se inteleaga,
2) a da sa se inteleaga,
3) a subintelege.

INFERENTA
Operatia logica de trecere de la un enunt la altul, in care ultimul enunt este dedus din primul, cunoaste in analiza discursului doua forme principale:


2. Inferenta legata doar de implicitul pragmatic, de cel care depinde de un context anumit de enuntare (vezi presupozitie, subinteles).


1. Inf erenta legata de implicitul semantic si pragmatic
Se desemneaza propozitiile implicite pe care interlocutorul le poate deduce dintr-un enunt, sprijinindu-se pe acest enunt sau pe alte informatii luate din contextul enuntarii.


IMPLICATURA
Concept introdus de H.P.Grice pentru a desemna un tip de deductie pragmatica.
Se disting:
Implicaturi conventionale
Implicaturi conversationale

- se bazeaza pe luarea in considerare a

Desemneaza un grup de presupozitii asociate, in cadrul unui comportament conventional, cu uzul anumitor forme lingvistice206 naturii cooperative a schimburilor verbale
- reprezinta strategii conversationale curente, folosite pentru a transmite mai mult sau chiar altceva decat exprima literal enunturile

Pot fi:
1. standard (se bazeaza pe capacitatea interlocutorului de a amplifica prin deductii cele spuse in interactiunea verbala si pe respectarea maximelor conversationale)
2. non-standard (figurile de stil, bazate pe
incalcarea intentionata a unor maxime conversationale207)