h5r14re
Oricit de bine am cunoaste celelalte culturi, nu putem determina ceasul lor de nastere. Ele nu par a se fi ivit sub o ruptura, de vreme ce s au desprins lent de natura, ca o prelungire a ei.
In schimb, cultura europeana se naste printr o categorica ruptura: fata de natura in primul rind, fata de ratiunea obisnuit cunoscatoare, in al doilea rind, si in ultimul rind fata de antichitate. Se naste anume in anul 325 al erei noastre, la Niceea.
Daca vom putea intemeia cum trebuie, in cele ce urmeaza, o asemenea afirmatie, atunci teza lui Spengler privitoare la inceputul culturii noastre pretins „faustice“, in jurul lui 900-;1000, isi va arata intreaga ei inanitate. Totul s ar ivi in nebulozitatea Nordului, dupa Spengler, o data cu nibelungii cei stapiniti de ceata. Dar cine merge astazi in locul unde s ar fi nascut atunci Siegfried, anume la Xanten (de la ad Sanctos) in nord vestul Germaniei, nu afla nici o urma a eroului nibelungic; gaseste in schimb o arena romana datind cu 1000 de ani inainte. Iar la fel de vag si nebulos va fi si conceptul de „faustic“ aplicat culturii europene, cu un tip de om reprezentat, dupa acelasi Spengler, de eroi ca: Parsifal, Tristan, Hamlet, Don Quijote, Don Juan, Faust, Werther si eroul romanului urban modern (v. Untergang des Abendlandes, München, 1923, vol. I, p. l8, nota). O asemenea cultura, cu indragostiti nefericiti si cu pseudostiutori exaltati, nu putea incepe decit in ceturi.
Ca nordicii au dinamizat Europa, in jurul anului 1000, si ca apoi, dupa secole intregi, i au dat prin englezi civilizatia specifica astazi si prin germani arta de a gindi, specifica si ea, este adevarat numai in masura in care se accepta ca Europa exista dinainte. Ea exista in tipare latine (nordicii nu au avut teologii constituite si nu au reusit sa faca nici state si istorie decit dupa ce i au modelat latinii, cum este cazul Angliei, careia i au trebuit 300 de ani de dinastie franceza ca sa iasa din pastorit) si exista dinainte, in primele secole ale culturii celei noi, in tipare bizantine. Din nefericire, a lipsit pina acum carturarul care sa glorifice sau macar sa contureze Bizantul, asa cum a conturat Jacob Burckhardt Renasterea. Si tot din nefericire, trufia latinilor din Vest — care a dus, in confruntare cu trufia grecilor, la o incredibila schisma religioasa — a obnubilat pe marii istorici ai Apusului, si ii intuneca inca, facindu i sa minimalizeze rolul european al Bizantului si sa ignore pina si aleasa gindire, esentiala pentru credinta lor, a marilor Parinti din Rasarit. Lipsita de traditia bizantina, cultura europeana isi cauta inceputurile, dupa filozofii occidentali ai istoriei, in haosul germanic initial — sau cel mult in ecourile culturii antice prin minastirile din Irlanda. Golul culturii europene de aproape un mileniu, la care se ajungea astfel, ramine sa fie umplut de ceva, iar Spengler s a vazut silit sa transforme in cultura veritabila o configuratie culturala dintre cele mai precare, cea araba, una care doar a vehiculat idei si valori (din Orient si Orientul Apropiat, elenizat) mai degraba decit sa fi creat valori proprii. Insa cine trece peste primul mileniu european si merge pe linia Nordului in cautarea obirsiei incepe cu barbaria si sfirseste cu schizofrenia faustica sau, daca se prefera, cu spaima de bomba atomica, anticipata de Goethe in actul IV din Faust II.

La aceasta se ajunge nu numai pentru ca se ignora Sud Estul, dar si datorita prea des unei nepotrivite conceptii filozofice, pur si simplu. Este ceva oricui evident, in cazul lui Spengler, de pilda, ca impleteste o extraordinara informatie si putere de a face asociatii neasteptate in materie de istorie cu o lamentabila viziune filozofica. Cinismul sau sfirsind in provocare si iactanta — din pacate prea des si al lui Nietzsche, insa la cu totul alt nivel — tine de insuficienta si anemia viziunii sale, de parca ar fi si el „un bolnav cu instincte de om sanatos“, cum s a spus despre Nietzsche. Caci, saracie de idei este in a vedea culturile „ca niste plante si animale“ din sinul naturii (p. 29), sau in a sustine ca marile culturi nu sint decit niste organisme (p. 141) si ca nici o cultura nu poate „alege“, totul stind sub un determinism natural.
Este drept ca organicismul era si viziunea filozofica a lui Goethe, pe care filozoful culturii, ca si Nietzsche, il citeaza cu devotiune. Dar cita deosebire intre gratia lui Goethe si agresivitatea, pretins lucida, a celor din urma; intre divinizarea naturii la Goethe si reducerea ei la instinct si animalitate; intre vasta demonie goetheana si oarba „vointa de putere“; intre nevinovatia devenirii asezate angelic dincolo de bine si de rau, si acel „dincolo de bine si de rau“ implintat in nepasarea cruda fata de tot ce e bine si rau; ce deosebire intre „sensul vietii este viata“ in versiunea lui Goethe si convingerea ca sensul vietii este strivirea altor vieti!
Iar daca la Nietzsche incape rascumparare pentru saracia viziunii sale filozofice, prin extraordinarele sale intuitii si formulari de moralist, de psiholog, de critic, de filozof al artelor si de profet, in schimb cita schimonosire si stridenta in paginile filozofice ale lui Spengler, mai ales in Der Mensch und die Technik, aparuta in 193l ca un fel de dezvaluire a gindului subiacent, care era inca retinut de o decenta culturala in Declinul Occidentului. Citesti acolo cu uimire ca tehnica este pur si simplu „o tactica de viata“, in masura in care omul insusi nu e mai mult decit „un animal de prada“. Iar acest animal — denumit gratios „bestia om“ de catre Spengler, in timp ce Nietzsche vorbise ceva mai subtil despre „bestia blonda“ — savirseste firesc ucideri, ca in restul junglei naturale, unde mincatorii plantelor celor fara de aparare, ni se spune, sint prosti (calul, cerbul), in timp ce mincatorii de alte animale dau tipul superior, cel al fiintei de prada (p. l5). Fata de ele, bestia om a dat in plus doar cultura, pare se, care si ea s ar fi nascut prin aceea ca lumea inseamna prada posibila (p. 26).
Asa se face ca, pentru Spengler, cultura europeana incepe in Nord, sub semnul unor mituri si legende unde femeile se luau la trinta cu barbatii, si zeii se spinteca fara sa se si ucida. Ca o asemenea cultura a putut da miracole de ordinul catedralelor, al muzicii sau al calculului infinitezimal, cum aratase cu atita maestrie tot Spengler in Declinul Occidentului, tine pentru el numai de „nazuinta faustica a spatialitatii infinite“. In fapt, indaratul lucrurilor ar sta natura inexorabila a bestiei, de asta data creatoare si sortita sa ajunga la inventia masinii, „cea mai vicleana dintre toate armele impotriva naturii (p. 73), precum si sortita sa intre, cu om cu tot, in neantul istoriei.
*
Cu totul altfel arata inceputul culturii europene din perspectiva Sud Estului bizantin. Vor fi fost si acolo, la sfirsitul antichitatii, animale de prada sau cetati si state care sa se sfisie intre ele. Dar era lumina, nu ceata si noapte, ca in Nord, asa cum era ordinea sau un rest din ordinea, nu intotdeauna animalica, pe care o instituise Roma peste lumea cunoscuta. Acolo, in Roma cea mica intemeiata de primul imparat crestin, avea sa se intimple ceva fara precedent in antichitate si de necomparat cu oarbele incrincenari nordice: timp de 450 de ani, intregi mase de oameni anonimi (si nu numai spiritele conducatoare) aveau sa se bata pentru idei. Disputele medievale de mai tirziu, de la Sorbona, aveau sa ramina, pe linga luptele Bizantului, un simplu spectacol, ca turnirurile cavaleresti. Aici, in Bizant, era pasiune si curgea singe in numele ideilor.Este probabil ca nici o explicatie sociologica nu poate da socoteala pina la capat de o asemenea frenezie colectiva, prelungita peste veacuri, daca ea nesocoteste fervoarea pentru idee.
Totul a inceput in 325, la conciliul de la Niceea, convocat de imparat, continuind cu alte sase reuniuni, pina in 787. Sa lasam la o parte faptul material si de civilizatie ca secole intregi s au putut organiza — in marginea unei Europe aflate in plin haos si a unei lumi arabe de nomazi — asemenea reuniuni ce intruneau conducatori spirituali pina si din Spania ori Franta, ceea ce dovedea existenta unui sistem sigur de contacte si comunicari, controlul drumurilor, buna administratie si birocratie, intr un cuvint civilizatia de care avea sa faca mai tirziu atita caz Vestul. Sa intirziem insa o clipa asupra dezbaterilor de idei, care in acel ceas au avut, cum era firesc, un caracter pur religios, dar ale caror reverberatii, la inceput filozofice, s au transmis intregii culturi europene, chiar daca in chip nestiut, pina si sistemelor de valori profane si antireligioase, autorizindu ne astfel sa sustinem ca in anul 325 incepe in chip hotarit o cultura noua.
Hegel a declarat intr un rind ca nu exista fragment din Heraclit pe care sa nu l poata prelua in opera sa. Cu inca mai multa indreptatire ar fi putut afirma ca nu exista hotarire finala a celor sapte reuniuni pe care sa nu si o poata insusi. Numai ca el nu adincise, probabil, speculatia Rasaritului, iar nici de atunci incoace nu stim despre vreun ginditor de seama care sa fi citit filozofic in speculatia aceea cu un atit de ascutit simt dialectic al punerii contradictiei si al depasirii ei. Antinomiile lui Kant sau paradoxele logicii matematice de astazi sint anemice si sint inocenta speculativa insasi, fata de „paradoxele“ care s au pus in joc atunci. De altfel primele ramin inghetate in contradictiile lor, in timp ce paradoxele de atunci au impus drept adevar contradictia vie, tensiunea aceea spirituala care, desacralizata pina la urma, avea sa faca posibila si sa dea sens culturii noastre.
Cultura noastra este una a intruparii legii in caz; ca atare, cu manifestarile ce decurg din intrupare, ea proclama peste tot ceva intreit. Impotriva oricarui gnosticism, incapabil a intelege cum pot trei sa fie una, s a decretat ca trei sint efectiv una. In termeni filozofici, fiinta este si ea trinitara, neinsemnind numai legea, nici realitatea individuala numai, ci laolalta legea, realitatea individuala si determinatiile sau procesele lor.
O putem spune de pe acum: tocmai ca fiind o cultura a intruparii legii in caz, cea europeana era sortita sa ajunga la stiinta in genere si la stiinte, mai multe, dupa domenii distincte, asa cum nu ajung celelalte culturi, in care legea ramine difuza, fara intrupare bine determinata. Daca, acum, adincim filozofic cele concepute atunci — in pregatirea unei mai bune intelegeri a culturii noastre —, vedem in ele afirmarea noua, surprinzatoare pentru tot ce era pina atunci „ratiune“, a unitatii sintetice. Lumea veche admitea si ea o unitate, dar era o „unitate de sinteza“, cea care armonizeaza un divers. Acum apare — spre a fi reluata in tot felul de versiuni laice de a lungul culturii noastre — unitatea care isi da ea un divers. Unitatea aceasta ce se diversifica, intrind in expansiune in loc sa concentreze si armonizeze diversul, va reaparea deocamdata ca unitate a doua vointe, a doua naturi si asa mai departe, pina la unitatea a doua imagini, cea interioara si cea exterioara, icoana. Asa incepe, dupa cite ni se pare, cultura europeana, reamintind de fiecare data parca de hotarirea finala despre icoane:
„Este permis — suna hotarirea — si chiar util si bineplacut a face icoane (veacurile au adaugat: a face arta, stiinta, bunuri iscusite de tot felul, ca tehnica) si a le venera: dar aceasta venerare sa fie numai cinstire, iar nu adorare.“
Poate ca eroarea culturii europene a fost sa adore in chip faustic aceea ce (ca tehnica astazi) trebuia doar sa cinsteasca. Altminteri, ea e sarea pamintului.