u3x1xr
A. I. Gherten ocupa un loc de frunte in istoria literaturii si a miscarii de eliberare din Rusia. Activitatea clocotitoare si multilaterala a lui Gherten — scriitor, ginditor si militant politic — a lasat urme adinci in dezvoltarea gindirii sociale din Rusia.
„Comemorind pe Gherten — scria V. I. Lenin — proletariatul invata din exemplul lui marea insemnatate a teoriei revolutionare; invata sa inteleaga ca devotamentul fara rezerve pentru revolutie si propaganda revolutionara facuta in rindurile poporului nu s-au irosit in zadar, nici chiar atunci cind decenii intregi despart semanatul de culesul recoltei..." )
Deceniile care ne despart de Gherten si de epoca lui nu numai ca nu au facut sa se stinga in rindurile poporului sovietic amintirea plina de recunostinta fata de marele democrat-revolutionar, ci dimpotriva, pentru oamenii maretei epoci socialiste, figura lui Gherten este astazi mai vie decit oricind.
Cultura sovietica pastreaza cu grija in tezaurul sau nemuritoarea mostenire a scriitorului care ,,a jucat un mare rol in pregatirea revolutiei ruse"). In U.R.S.S., operele lui Gherten sint raspindite pe scara larga, in numeroase editii. Poporul sovietic le studiaza cu dragoste si se mindreste cu ele.
Alexandr Ivanovici Gherten s-a nascut la Moscova, in ziua de 6 aprilie 1812 (stil nou), in ajunul marilor si rascolitoarelor evenimente din Razboiul pentru Apararea Patriei, pe care poporul rus L-a purtat impotriva lui Napoleon. «Povestirile despre incendiul Moscovei, despre lupta de la Borodino, despre trecerea Berezinei, despre cucerirea Parisului — scria Gherten — au fost cintecele mele de leagan, basmele mele, „Uiada" si „Odiseea" mea».
Primele impresii din copilaria viitorului scriitor, au fost luminate de stralucirea eroicei lupte a poporului. Mult timp inca, el avea sa-si aminteasca, ca prin vis, scenele incendiului: „...case mari pirjolite. fara ferestre si fara acoperisuri, ziduri prabusite, locuri virane, inconjurate de garduri, cite o soba si un cos ramase intregi in mijlocul ruinelor..." Cu multi ani mai tirziu, Gherten avea sa-si inceapa lucrarea „Amintiri si cugetari" cu povestirile batrinei sale dadace, Vera Artamonovna, despre zilele pline de neliniste din timpul cotropirii Moscovei de catre „armata cea mare" a lui Napoleon.

In ciocnirile cu asprul adevar al vietii, mintea iscoditoare a baiatului s-a maturizat si s-a calit. Apropierea si contactul nemijlocit cu taranii si cu slugile care nu erau primite dincolo de „anticamera", impresionantele scene din viata iobagilor, la care i-a fost dat sa asiste, au trezit de timpuriu in sufletul lui Gherten o ura de neinfrint impotriva oricarei robii si samavolnicii. „Am vazut prea bine — scria Gherten despre anii copilariei sale in „Amintiri si cugetari — cum constiinta infricosatoarei lor situatii de iobagi, ucide, otraveste existenta slugilor, cum ii apasa pe oameni si ii abrutizeaza".
In dezvoltarea spirituala a lui Gherten, primele impresii literare au jucat un rol insemnat. In casa tatalui sau, Ivan Alexeevici Iakovlev, mosier instarit de vita nobila, exista o biblioteca mare si baiatul a avut prilejul sa cunoasca de timpuriu cele mai bune opere ale literaturii ruse si mondiale. Unul dintre preceptorii lui Gherten, studentul Protopopov, care ii preda literatura rusa, ii aducea pe furis caiete in care erau transcrise poeziile „patrunse de spiritul libertatii" ale lui Puskin si Rileev ; poezia cetateneasca a perioadei decembristilor il pasiona pe Gherten, ii intarea simpatia fata de cei asupriti si ura impotriva asupritorilor.
Vestile despre rascoala din 14 decembrie 1825, in
Piata Senatului din Petersburg, si despre crincenele represiuni impotriva decembristilor, l-au zguduit profund pe Gherten. „Executarea lui Pestei si a tovarasilor sai — scria el mai tirziu — mi-a trezit definitiv sufletul din reveriile copilariei". Gherten a sistat la incoronarea lui Nicolae I t „in fata altarului pingarit de rugaciunea singeroasa", hotarirea sa „de a-i razbuna pe cei executati" si de a se consacra luptei „impotriva acestui tron, impotriva acestui altar, impotriva acestor tunuri", a devenit mai ferma.
Caracterizind cele trei generatii, cele trei clase sociale, care au actionat in istoria revolutiei ruse, V. I. Lenin scria in genialul sau articol „In memoria lui Gherten" : „Mai intii — nobilii si mosierii, decembristii si Gherten. Cercul acestor revolutionari este restrins. Ei sint foarte departe de popor. Dar opera lor nu s-a irosit in zadar. Decembristii l-au trez.it pe Gherten, iar Gherten a desfasurat o agitatie revolutionara" ). Gherten a mostenit cele mai valoroase idei ale patriotismului si dragostei de libertate — care i-au insufletit pe revolutionarii din rindurile nobilimii, in deceniul al treilea din secolul trecut. «Rascoala decembristilor — a aratat V. I. Lenin — L-a trezit si L-a „purificat" )». Printre cei pe care, alaturi de Gherten, rascoala decembristilor i-a chemat la lupta impotriva autocratiei si iobagiei a fost si N. P. Oga-riov (1813-L877), mai tirziu remarcabilul poet democrat si revolutionar rus. Prietenia de nezdruncinat dintre Gherten si Ogariov, care a dainuit aproape o jumatate de secol, prietenie care a rezistat cu cinste tuturor incercarilor vietii lor indelungate si pline de framintari, a constituit un exemplu de profund devotament si intelegere reciproca, cimentate prin lupta revolutionara comuna. In „Amintiri si cugetari", Gherten descrie momentul profund emotionant cind, pe Colinele Vorobiov ), el si Ogariov au jurat sa-si consacre intreaga viata marei cauze a luptei pentru eliberarea poporului rus: „Apunea soarele, cupolele straluceau, din poalele colinei orasul se intindea cit vedeai cu ochii, adia un vint proaspat. Am stat, am stat, sprijiniti unul de celalalt si, deodata, imbrati-sindu-ne, am jurat in fata intregii Moscove sa ne jertfim viata pentru cauza pe care am ales-o".
In 1829, Gherten este admis ca student la Universitatea din Moscova, unde, ceva mai tirziu, se inscrie si Ogariov. In jurul celor doi prieteni s-a format un strins cerc tovarasesc de tineri cu vederi revolutionare, care sufereau profund din cauza infringerii rascoalei decembristilor si care urmareau cu atentie evenimentele revolutionare din Apus. Gherten a devenit conducatorul cercului. Unul dintre viitorii edi-itori ai revistei „Sovremenraik", scriitorul I. I. Pa-naev, scria mai tirziu: „Cu stralucitele-i aptitudini cu mintea sa iscoditoare, avida de cunostinte si care nu se oprea in fata niciunui fel de bariere ale traditiei... inflacaratul si spiritualul Iskander (pseudonimul literar al lui Gherten — n. aut.) a atras in scurt timp atentia asupra sa... Prietenii discutau intre ei cu inflacarare tot felul de probleme sociale, istorice si politice. Ei faceau parte din rindul celor putini pe atunci in Rusia, care urmareau in permanenta evenimentele politice".
„Am propovaduit pretutindeni si intotdeauna... - isi amintea Gherten cu multi ani mai tirziu. — Ce anume am propovaduit, e greu de spus. Ideile mele erau vagi. Propovaduiam ideile decembristilor si ale Revolutiei Franceze, apoi saint-simon-ismul si iarasi revolutia, lecturi politice si concentrarea fortelor intr-un singur cerc, dar, cel mai mult, propovaduiam ura impotriva oricarei violente si samavolnicii a ocirmuirii".
In perioada 1830—1850, in conditiile regimului au-tocrat-politienesc al lui Nicolae I, cercurile progresiste din Rusia au fost adevarate pepiniere ale ideilor de libertate, jucind un rol de cea mai mare insemnatate in dezvoltarea opiniei publice. In aulele Universitatii din Moscova s-a format constiinta multor oameni de seama din Rusia acelei perioade, printre care Ler-montov si Bielinski. „Eram convinsi — scria Gherten — ca din rindurile acestui auditoriu va iesi falanga care avea sa mearga pe urmele lui Pestei si Rileev si ca noi vom face parte din ea".
In vara anului 1833, dupa ce si-a dat examenele de absolvire, Gherten isi termina studiile universitare primind titlul de candidat. El si prietenii sai viseaza sa duca o vasta activitate sociala, pregatindu-se sa editeze pe cont propriu o revista enciclopedica, care sa raspindeasca teoriile sociale progresiste, in specia! ideile socialismului utopic, care au exercitat o puternica influenta asupra tinarului Gherten. Dar aceste planuri n-au putut fi infaptuite.
Dupa rascoala decembristilor, guvernul tarist n reprimat fara crutare orice manifestare a gindirii libere in rindurile intelectualitatii progresiste din Rusia. In noaptea de 21 iulie (2 august) 1834, Gherten a fost arestat. Dupa noua luni de intemnitare, in aprilie 1835, sub acuzatia ca este un „indraznet liber-cugetator, extrem de periculos pentru societate", Gherten a fost deportat la Perm, si apoi la Viatka, sub o riguroasa supraveghere politieneasca.
„Guvernul s-a straduit sa ne intareasca in tendintele noastre revolutionare" — aceasta ironie a lui Gherten cu privire la arestarea sa cuprindea mult adevar. Deportarea nu L-a dezarmat nicidecum pe tinarul Gherten. Dimpotriva, ea i-a ascutit ura impotriva orinduirii autocrate-iobagiste, L-a ajutat sa lichideze lipisa de maturitate a conceptiei sale politice. La Perm, la Viatka si, mai tirziu, in deportarea de la Vladimir si Novgorod, el a vazut cum pretutindeni in Rusia domneau bunul plac al functionarimii, salbaticia, teroarea politieneasca, el a vazut lipsa de drepturi a poporului, intreaga infioratoare orinduire a tarismului. Constiinta revolutionara a Iui Gherten se dezvolta repede. Deportarea L-a imbogatit pe viitorul editor al revistei „Kolokol" („Clopotul" — n. t.) cu o cunoastere desavirsita a vietii din Rusia, a apasatoarei realitati iobagiste. „Voi — scria atunci Gherten prietenilor sai din Moscova — ... traind in capitala ei, nu cunoasteti Rusia ; eu am aflat multe despre ea, fiind la Viatka".
Gherten a vazut cu propriii sai ochi si a descris apoi in povestirile sale, in articolele si in memoriile sale, ingrozitoarele chinuri la care proprietarii de iobagi isi supuneau sclavii, chinuri nu numai fizice, dar si morale, care calcau in picioare demnitatea omului. El a vazut cu propriii sai ochi cum patura functionareasca „atotstapinitoare in tribunale si politie", uriasul aparat birocratic al imperiului lui Ni-colae I, suge „prin mii de guri insetate si murdare singele poporului".
El a vazui fatarnicia clerului, samavolnicia mosierilor, desfriul, coruptia si desertaciunea morala a aristocratiei mondene.
„Contactul practic cu viata" a exercitat o puternica inriurire asupra tinarului Gherten. In deportare, scriitorul a cunoscut mai indeaproape poporul patriei sale. Mai tirziu, el va reda, in imagini vii, admirabile, talentul, farmecul spiritual, puritatea si onestitatea iobagului rus. Aceste figuri de oameni din popor, care apar in paginale operelor sale „Cotofana hoata", „Doctorul Krupov", „Cine-i de vina ?", „Amintiri si cugetari" constituie o marturie a sincerii simpatii si a increderii profunde a scriitorului fata de omul simplu din Rusia.
Dar Gherten a fost un revolutionar din rindurile nobilimii. El era entuziasmat de firea inzestrata a taranului rus, isi iubea cu pasiune poporul apasat de greaua povara a relatiilor feudale, dar nici in deceniul al patrulea si nici in deceniul al cincilea al secolului trecut el n-a vazut poporul revolutionar din Rusia, el n-a legat destinul revolutiei, ruse de lupta de eliberare a maselor taranesti. In ceea ce priveste transformarea revolutionara a Rusiei, Gherten isi punea pe atunci toate sperantele in cercurile progresiste ale nobilimii ruse.
Cu toate acestea, Gherten s-a intors din deportare cu o aversiune, am putea spune, organica, fata de speculatiunile si abstractiunile filozofice, ceea ce a determinat dintr-o data situatia lui deosebita in cercurile tinerei intelectualitati ruse din jurul anului 1840. In perioada pe care Gherten a numit-o de „delimitare generala" a intelectualitatii ruse, el si-a gasit locul alaturi de marele democrat Bielinski.
Perioada dintre 1840 si 1850 a intrat in istoria gin-dirii sociale din Rusia ca perioada neobisnuit de furtunoasa a formarii conceptiei materialiste despre lume a democratiei revolutionare. In lupta ideolo gica din aceasta perioada, manifestindu-se ca un demn continuator al traditiilor materialiste ale stiintei inaintate ruse, Gherten a devenit unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai filozofiei clasice ruse din secolul al XlX-lea. El a fost unul dintre primii ginditori care si-au dat seama de caracterul limitat al filozofiei idealiste germane, criticind cu asprime ideile ei reactionare. Criticind caracterul dogmatic, rupt de viata, al filozofiei idealiste germane, Gherten si Bielinski, si mai tirziu Cernisevski si Dobroliubov, au pus cercetarile lor filozofice in slujba luptei de eliberare a maselor populare.
Materialismul lui Gherten a avut un caracter combativ, activ, militant, fiind patruns de un democratism activ. „In Rusia iobaga din perioada 1840—1850 — scria V. I. Lenin — el a reusit sa se ridice atit de mult, ineit a atins nivelul celor mai mari ginditori ai timpului sau" ).
Lucrarile filozofice ale lui Gherten, celebrele sale cicluri de articole „Diletantismul in stiinta" si „Scrisori despre studiul naturii" au marcat o intreaga etapa in dezvoltarea filozofiei din Rusia. Ideile materialiste, dezvoltate in articolele lui Gherten, au exercitat o uriasa influenta asupra formarii conceptiei despre lume a democratilor revolutionari rusi din perioada 1860—1870. In acelasi timp, cautarile filozofice ale lui Gherten au avut o mare insemnatate internationala. Materialismul lui Bielinski si Gherten, Cernisevski si Dobroliubov a constituit culmea intregii gindiri filozofice din perioada premarxista.
In articolele din ciclul „Diletantismul in stiinta" (1842—1843), Gherten fundamenteaza principiile de baza ale filozofiei materialiste. El caracterizeaza istoria omenirii ca pe o continuare a istoriei naturii : spiritul, ideea — derronstreaza Gherten — apar ca un rezultat al dezvoltarii, materiei. Aparind teza dialectica a dezvoltarii, Gherten sustine ca baza progresului in natura si societate este lupta contrariilor.
Ciclul de articole „Diletantismul in stiinta" a fost intimpinat cu entuziasm de cercurile progresiste ale societatii ruse. Vorbind despre primul articol din acest ciclu, Bielinski scria : „Mai bine, nici nu se poate... M-am delectat cu el". In articolul „Privire asupra literaturii ruse din 1843", Bielinski a pus acest ciclu de articole ale lui Gherten in rindul „celor mai bune articole" aparute in acest an in revistele din Rusia. Marele critic vedea limpede nepretuita contributie a lui Gherten, ca filozof, la dezvoltarea gindirii progresiste din Rusia.
Cel de al doilea ciclu de articole filozofice ale lui Gherten, „Scrisori despre studiul naturii" (1844— 1846), a avut o si mai mare insemnatate. In articolul sau „In memoria lui Gherten", V. I. Lenin a subliniat ca prima dintre aceste „Scrisori" : — „Empirisrn si idealism" — „vadeste un ginditor chiar si astazi mult superior sumedeniei de naturalisti empiristi contemporani si roiului de iilozofi contemporani idealisti si semiidealisti ").
Pe linga faptul ca fundamentau in chip stralucit rezolvarea materialista a problemei fundamentale a filozofiei — problema raportului dintre gindire si existenta — articolele lui Gherten aparau teza dialectica a contradictiei ca baza a dezvoltarii in natura si societate, continind si o expunere polemica, exceptional de limpede, a istoriei doctrinelor filozofice, a luptei dintre materialism si idealism de-a lungul secolelor. Acest studiu de istoria filozofiei a fost completat mai tirziu de Gherten in lucrarile sale : „Despre dezvoltarea ideilor revolutionare in Rusia" (1851), „O noua faza a literaturii ruse" (1864), precum si in memoriile sale, cunoscute in intreaga lume, „Amintiri si cugetari" (1852—1868), in care analizeaza cu multa profunzime dezvoltarea filozofiei ruse si problema insemnatatii si a locului ei in istoria gindirii filozofice universale.
Gherten subliniaza originalitatea filozofiei ruse, aratind ca ginditorii rusi au privit in mod critic curentele filozofice progresiste din Occident. El a zugravit lupta materialismului rus impotriva conceptiilor idealiste, atit a celor imprumutate de catre cercurile reactionare rusesti, din arsenalul . reactiunii din Apusul Europei, cit si a celor care aparusera pe terenul regimului feudal din Rusia.
Este insa necesar sa mentionam ca in conditiile Rusiei iobagiste, inapoiate, Gherten n-a avut posibilitatea de a explica din punct de vedere materialist lupta dintre sistemele filozofice idealiste si cele materialiste, ca o manifestare a luptei de clasa in societate. Dupa geniala caracterizare a lui V. I. Lenin, „Gherten s-a apropiat nemijlocit de materiasmul dialectic, oprindu-se in fata materialismului istoric" )
In lupta social-politica din perioada 1840—1850, Gherten s-a aflat, impreuna cu Bielinski, in fruntea fortelor progresiste, inaintate, ale societatii ruse. Prin intreaga sa activitate, el a demascat pe ideologii lagarului reactionar al stapinilor de iobagi, al aparatorilor fatisi si camuflati ai monarhiei, feudalismului si religiei.
Alaturi de Bielinski, Gherten a luptat impotriva conceptiilor reactionare ale slavofililor, care idealizau inapoierea politica si economica a Rusiei iobagiste. Slavofilii pretindeau ca sint exponentii adevaratelor idealuri ale poporului rus, dar in realitate erau cu desavirsire straini de popor si, dupa cum spunea Gherten, nu aveau „nici un fel de radacini" in popor. Polemica dusa impotriva slavofililor in saloanele literare trebuia sa se transforme inevitabil intr-o lupta politica. Atunci cind s-a convins ca teoriile mistice si nationaliste ale slavofililor duc la o colaborare fatisa cu reactiunea, Gherten a rupt cu hotarire orice relatii personale cu cei mai de seama reprezentanti ai slavo-filismului.
In acelasi timp, Gherten si Bielinski au dispretuit profund si ironizat pe liberalii din rinduriie burgheziei si mosierimii din Rusia, care, prin frazeologia lor cosmopolita, isi camuflau fatarnic ploconirea in fata strainatatii. Ei subliniau ca ploconirea liberalilor in fata culturii capitaliste din strainatate este organic ostila poporului si reflecta dispretul ciocoiesc al cercurilor conducatoare din Rusia fata de tot ceea ce este popular, national, rusesc.
Lupta lui Gherten impotriva ideologiei liberale-burgheze a apologetilor orinduirii burgheze si ai culturii burgheze a culminat prin ruptura sa de ei, inca inainte de plecarea lui in emigratie. Caile lui Gherten si ale celor pe care, in lupta impotriva slavofililor, ii numea „ai nostri" s-au separat.
Gherten isi dadea seama cit se poate de limpede de insemnatatea revolutionara a articolelor sale filozofice si publicistice aparute in perioada 1840—1850, mai cu seama in revista „Otecestvennie zapiski". Dupa cel de al doilea articol din ciclul „Diletantismul in stiinta", el nota cu sinceritate in jurnalul sau intim ca acesta ii poate aduce „cea de a treia deportare", iar dupa al patrulea articol, el scria: „Pe zi ce trece, mi se pare tot mai posibil sa ne loveasca din nou trasnetul..." Mai tirziu, in perioada emigratiei lui Gherten, cenzura a depus multe stradanii pentru a scoate din circulatie colectiile revistei „Otecestvenniie zapiski" din anii in care fusesera publicate articolele „rebele" ale lui Iskander.
Activitatea sociala revolutionara, neobositele cautari ideologice si filozofice ale lui Gherten au exercitat o puternica si rodnica influenta asupra creatiei sale literare. Daca in incercarile sale literare din perioada 1830—1840 („Legenda", seria de schite „Intilniri", nuvela neterminata „Elena" etc), se vedea ca autorul priveste realitatea in chip romantic, in jurul lui 1840, Gherten creeaza o opera cu adevarat realista : „insemnarile unui tinar".
Bielinski, care, dupa cum marturisea el insusi, nu citise demult ceva „care sa-L fi incintat intr-atit", scria in articolul „Privire asupra literaturii ruse din 1841" ca „insemnarile", „stralucind de inteligenta, pline de simtire, originalitate si spirit... au atras atentia tuturor". Nuvela lui Gherten avea un pronuntat caracter autobiografic: ea descria dezvoltarea spirituala a scriitorului si felul in care fusese el influentat de evenimente, evident in masura in care cenzura permitea acest lucru. Ultimele capitole din „insemnari" zugraveau tablouri din viata meschina a mediului functionaresc si a celui mosieresc din provincie, in care „nu exista nici o crapatura prin care sa strabata revarsarea rasaritului de soare, prin care sa adie vinlul proaspat de dimineata... Drumul omenirii poate sa se schimbe spre mai bine sau spre mai rau, Lisabona poate sa se prabuseasca, sa se nasca state, poTI sa apara si sa dispara poemele lui Goethe si tablourile lui Briullov, dar cei din Malinov nu vor observa nimic". Gindirea satirica a scriitorului a smuls fara crutare, unul dupa celalalt, toate valurile care incercau sa acopere mizerabila existenta a oraselului „Malinov", a „celor din Malinov" si a intregii vieti din Rusia.
Prin vigurosul lor realism satiric, „insemnarile unui tinar" au marcat inceputul unei noi perioade in activitatea literara a lui Gherten. In demascarea plina de pasiune si minie a orinduirii iobagiste „malino-viste", nu se putea sa nu se intrevada viitorul democrat Gherten, din perioada de la „Kolokol" si „Polearnaia zvezda", din perioada cind a scris „Amintiri si cugetari". Mai tirziu, nuvela tina-rului Gherten a fost elogios apreciata de catre eminentul publicist revolutionar N. V. Selgunov, care a subliniat acele laturi din educatia lui Gherten care au contribuit la formarea caracterului sau revolutionar si iubitor de libertate.
«Succesul pe care l-am avut cu orasul „Malinov" (adica „insemnarile unui tinar" — n. aut.) — scria Gherten — m-a indemnat sa scriu ,,Cine-i de vina?"» Gherten a inceput sa lucreze la acest roman inca din 1841, in timp ce se afla deportat la Novgorod. In 1845, in revista „Otecestvennie zapiski" au aparut primele capitole din „Cine-i de vina ?". In intregime, romanul a aparut abia in anul 1847.
In articolul „La ce mostenire renuntam?" (1897), V. I. Lenin arata ca, in perioada 1850—1870, „toate problemele sociale se rezumau la lupta impotriva iobagiei si ramasitelor ei").
Patosul luptei impotriva iobagiei — racila fundamentala a realitatii tariste — constituie adevaratul continut al romanului lui Gherten. Toate celelalte pro bleme pe care le ridica in diferite feluri scriitorul — problema familiei si a casniciei, a situatiei femeii, problemele vietii intelectualitatii ruse, ideea drepturilor personalitatii omului etc. — au constituit doar forme particulare de oglindire a acestei teme fundamentale a operei.
Chiar primele pagini ale cartii, care descriu cu minie ririduielile de tip feudal din casa mosierului Negrov — situau romanul lui Gherten in fruntea operelor literare din acel timp care ridicau, in diferite feluri, problema iobagiei. Protestul vehement al lui Gherten impotriva orinduirii iobagiste dobindeste in aceasta lucrare o insemnatate cu adevarat revolutionara. Acest lucru se manifesta cu o forta deosebita in aluziile taioase si semnificative ale scriitorului cu privire la lipsa de drepturi a poporului in conditiile dependentei feudale. Desigur, aici s-au facut simtite in primul rind interventiile cenzurii. Cind Gherten a pomenit despre guvernatorul care prinsese ura pe Krutiferski, „pentru ca acesta refuzase sa elibereze un certificat constatind moartea naturala a unui vizitiu pe care boierul lui il omorise in batai" ), cenzura a inlocuit acest amanunt viu si veridic al felului de trai iobagist printr-o indicatie lipsita de sens despre „o afacere oarecare", fara sa observe ca cititorului ii raminea cu totul de neinteles fraza urmatoare, despre tinarul Mitea Krutiferski, ca „singurul pedepsit in afacerea nefericitului vizitiu". Fusese cenzurat si un fragment despre „vinzarea tinerilor pentru a fi trimisi in armata, fara sa se tina seama de ordinea legala'" etc. Cu toate acestea, tablou! vietii grele a poporului, si in primul rind a taranimii iobage, producea asupra cititorului o impresie puternica, apasatoare. Fie ca Gherten zugraveste soarta tragica a Duniei Barbas, fie calea grea, spinoasa, a intelectualei iobage Sofia, fie ca descrie felul inuman in care se poarta mosierii cu robii lor, fie ca infatiseaza viata saracimii de la orase, in fiecare pagina a romanului simtim pana demascatoare, plina de minie, a scriitorului democrat si umanist.
Atentia lui Gherten este atrasa de diferitele forme de manifestare a luptei maselor taranimii iobage din Rusia impotriva asupritorilor. In capitolul „Biografia excelentelor lor", scriitorul remarca : „Vataful si starostele erau... multumiti de boier ; despre tarani, n-as putea spune nimic — ei taceau". In aceasta tacere amenintatoare a iobagilor salasluia puternica forta a miniei si protestului taranimii. Din cauza cenzurii, Gherten nu putea prezenta orice episod care sa demonstreze indignarea poporului, dar cit de elocventa este, de pilda, comparatia pe care el o face intre mosierul Karp Kondratici si comandantul de osti, care „poarta razboi" „nu in casa" (adica nu cu ai sai), ci „in grajd si pe arie... dind dusmanului un numar cit se poate de mare de lovituri".
Zugravind in romanul sau imaginea poporului napastuit, Gherten continua cele mai bune traditii democratice ale literaturii ruse din secolul al XVIIl-lea si din prima jumatate a secolului al XlX-lea. Totodata, tema luptei impotriva iobagiei este ridicata, in creatia lui Gherten, pe o treapta noua, dobindeste un nou continut ideologic, corespunzator nivelului de dezvoltare a miscarii de eliberare din Rusia, in perioada dintre 1840 si 1850.
Ar fi gresit sa limitam forta demascatoare a romanului „Cine-i de vina ?" la aluziile asupra cruzimii si samavolniciei mosierilor, aluzii care se intilnesc in tot romanul si dintre care numai unele nu au avut d3 suferit de pe urma cenzurii O critica a samavolniciei mosieresti se intilnea in acea perioada si in operele liberalilor rusi. Dar, folosind cuvintele lui Dobro-liubov despre satira rusa din secolul al XVIII-lea, se poate spune ca critica liberala a feudalismului era indreptata „nu impotriva principiului, nu impotriva temeliei raului, ceea ce, dupa conceptia noastra, reprezinta insasi raul, ci numai impotriva abuzurilor?").
Prin intreaga desfasurare a actiunii sale, romanul lui Gherten da un aspru verdict de condamnare insesi bazelor orinduirii autocrate-iobagiste.
Tabloul vietii de fiecare zi si a! moravurilor lumii aristocratice, portretele „excelentelor lor" — Negrov si sotia lui — povestirea despre viata familiala a sefului nobilimii din judetul Dubasov, pe care Bie-linski a socotit-o printre cele mai bune pagini ale romanului, precum si figurile functionarilor din N.N. au dovedit forta talentului satiric al lui Gherten. Pre-luind traditiile risului biciuitor si ale ironiei sarcastice a lui Gogol, uneori urmindu-L pe autorul „Sufletelor moarte" pina si in construirea imaginii artistice, fapt pe care critica L-a mai subliniat in repetate rin-duri — Gherten a fost insa mult mai necrutator si . mai consecvent, mai categoric in atitudinea sa anti-iobagista. Nu ne referim aici la cuvintele pe care scriitorul le adreseaza la tot pasul cititorului, cu toate ca si ele sint caracteristice pentru felul in care autorul insusi percepe actiunea romanului. Atitudinea lui Gherten fata de personajele sale reiesea din insasi evolutia lor. Uneori, un amanunt in aparenta lipsit de insemnatate continea o aluzie satirica nimicitoare. Negrov, de pilda, „nu-si tulbura digestia prin eforturi intelectuale", si acest amanunt cu care Gherten incepe istoria vietii lui Negrov nu lasa nici o indoiala asupra felului cum va continua naratiunea. Comparatiile indraznete si taioase ale scriitorului contineau totodata aprecierea fenomenului. Pentru Gherten, negustorul „este un paianjen, care se intoarce in coltul sau intunecos dupa ce s-a infruptat din creierul mustei"; mosierul, „parintele bun si rotofei al familiei", este comparat cu un bostan, iar „tovarasa nedespartita a vietii lui" este comparata cu „o teaca de ardei, ascunsa intr-un fel de cort de tafta ce-i tine loc de palarie" etc. Sub ochii cititorului se perinda nenumarate personaje biografii si episoade, dar elementul satiric, demascator, uneste intreaga actiune a romanului intr-un vast tablou al realitatii iobagiste din Rusia.
Trebuie sa mentionam insistenta cu care Gherten dezvaluie semnificatia tipica a personajelor, precum si a diferitelor episoade din roman. Scriitorul zugraveste viata sub aspectul ei obisnuit, de fiecare zi. Tn acesti mosieri de alde Negrov, in acesti sefi ai nobilimii judetene, in intreaga galerie a functionarimii, nimic nu pare deosebit; ei ne sint prezentati insa prin trasaturile comune si esentiale intregii lor clase. Ei mutileaza fara crutare vietile oamenilor, le calca in picioare demnitatea, distrug cele mai valoroase aptitudini ale talentatului popor. Semion Ivanovici Krupov spune, parca in treacat, lui Krutiferski : „Casa lui Negrov, crede-ma, nu e mai rea... dar, trebuie sa recunosc, nici mai buna decit celelalte case de mosieri". In' capitolul urmator, Gherten spune din nou, „in treacat" : „Din cind in cind venea vreun vecin — tot un Negrov, numai cu alt nume..." In oraselul N.N. — subliniaza Gherten la inceputul celei de a doua parii a romanului — mosierii si functionarii „aveau preocuparile lor, certurile lor, partidele lor, propria lor opinie publica, obiceiurile lor, comune dealtfel mosierilor din toate guberniile si functionarilor din intregul imperiu". Legatura lui Beltov cu lumea functionareasca din N.N. se incheie printr-o generalizare simbolica si semnificativa: „Cind, putin cite putin, aceasta societate venerabila de indivizi a trecut pe planul al doilea in mintea lui Beltov si s-au contopit cu totii intr-o singura imagine, chipul fantastic al unui functionar urias, cu sprincenele incruntate, nu prea vorbaret, evaziv, dar care stie sa-si apere interesele, Beltov si-a dat seama ca el nu poate tine piept acestui Goliat".
Subliniind in chip constient caracterul tipic al imaginilor si personajelor sale, Gherten pune cu indrazneala problema cauzelor sociale care conditioneaza destinele tragice ale eroilor romanului. Ironia vadita a autorului apare chiar din motto-ul romanului : „Ne-descoperindu-se vinovatii, cazul de fata se va lasa in voia domnului..."
„Vinovatii" au fost indeajuns de limpede si dfc multilateral „descoperiti" si indicati in roman, iar cind in ultimele pagini, Gherten il lasa pe cititor sa hotarasca „cine-i de vina ?", se intelege ca acesta din urma nu trebuie sa faca un efort prea mare ca sa pronunte verdictul impotriva lumii celor de o seama cu Negrov, Karp Kondratici si a altora de teapa lor.
Raznocintii — familia Krutiferski — sint cei care o duc greu in aceasta societate. Negrovii stau in calea fericirii Liubonkai. In mediul lor, pina si oamenii cu adevarat inzestrati, plini de forte creatoare, devin „inutilitati inteligente". Un astfel de om a fost Vla-dimir Beltov, una dintre figurile cele mai luminoase pe care le-a creat Gherten ca scriitor.
In caracterizarea pe care i-o face Gherten, Beltov apare ca o victima a epocii sale intunecate, o victima a monstruoaselor conditii sociale, in a caror condamnare neputincioasa el cheltuieste zadarnic cele mai bune elanuri ale inimii sale si cele mai curate impulsuri ale mintii sale exceptional inzestrate.
Gherten priveste tragedia lui Beltov mai ales in lumina conflictului acestuia cu mediul inconjurator. Scriitorul are o deosebita simpatie pentru personajul sau. El il inzestreaza cu unele trasaturi autobiografice, cauta o justificare „inutilitatii lui" fata de societate in atmosfera apasatoare, ca de plumb, care coplesea pe cugetatorii Rusiei in timpul reactiunii lui Nicolae I.
Ar fi gresit sa vedem in Beltov un erou pozitiv, fata de care insusi scriitorul nu ar avea nici un iel de rezerve. Una dintre scrisorile lui Gherten catre Ogariov, scrisa la Paris in vara anului 1847, ne arata suiicient de clar ca, inca de pe atunci, el aprecia tipul lui Beltov din punctul de vedere al posibilitatii lor de dezvoltare ale acestuia. „Scopul nu este Beltov — scrie 'Gherten — ci necesitatea unei astfel de influente asupra unui om, nu din cale-afara de puternic, ci asupra unui om admirabil si capabil". Dupa cum gindea Gherten, oamenii de felul lui Beltov pot deveni, in anumite conditii, datorita anumitor „influente", oameni „practici" (dupa cum spune el in aceeasi scrisoare), utili si folositori societatii. „Ce om ar fi putut iesi din el..." spune, in acest roman Gherten, prin gura lui Joseph.
Gherten vede „scopul" sau intr-o astfel de „inriu-rire". Si nenorocirea, iar nu vina oamenilor de felul lui Beltov — afirma scriitorul — consta in faptul ca ei s-au revoltat in mod exclusiv teoretic impotriva societatii, nefiind in stare sa treaca la lupta activa impotriva ei. „Desigur, Beltov e vinovat de multe" — spune Gherten, ca o concluzie la care poate ajunge si cititorul, si adauga : „Sint in totul de acord cu dumneavoastra; altii insa sint de parere ca unele greseli ale oamenilor sint mai bune decit orice dreptate". Nu incape nici o indoiala ca Gherten se numara tocmai printre acesti „altii".
In ideea lui Gherten despre caracterul istoric progresist al oamenilor de tipul lui Beltov, exista mult adevar. Daca, in deceniile urmatoare, tineretul progresist si-a gasit un cimp mult mai vast de activitate sociala, iar mai tirziu si de lupta revolutionara fatisa, la vremea lui, protestul pasiv al oamenilor de felul lui Beltov continea in el, fara indoiala, un fond progresist. Totusi, Bielinski avea dreptate cind releva ca figura lui Beltov, are in oarecare masura, in ultima analiza, o spoiala de idealizare nejustificata istoriceste. Tinarul Scedrin, autorul operei „O afacere incurcata" (1848) — care avea o conceptie critica sanatoasa despre importanta si locul intelectualitatii nobiliare in lupta sociala dintre 1840 si 1850 — s-a ridicat, in aceasta privinta la un nivel mai inalt decit Gherten.
Forta lui Beltov s-a manifestat viu in conflictul lui cu mediul functionarilor si mosierilor. Dupa cum a aratat Gherten, Beltov reprezinta „un protest, o demascare a vietii lor, o obiectie impotriva intregii orin-duieli". Dar, la sfirsitul romanului, Gherten L-a pus pe Beltov mai presus de raznocinetul Krutiferski si, prin aceasta, se situeaza in contradictie cu mersul obiectiv al dezvoltarii sociale, in care intelectualitatea nobiliara incepuse sa fie inlocuita de raznocinti.
In conditiile din perioada 1840—1850, Gherten a subapreciat rolul si importanta istorica a intelectualitatii provenite din rindurile raznocintilor. Kruti-ferski este plin de „teama in fata viitorului", neputincios in lupta cu viata si, in comparatie cu Beltov, ne apare meschin si jalnic. Scriitorul isi priveste cu simpatie eroul raznocinet, dar aceasta simpatie e plina de ingaduinta ; Gherten nu vede in plebeul Krutiferski o forta sociala noua, activa: „Blind din fire, lui nici nu-i trecea prin minte sa porneasca lupta impotriva realitatii; el se dadea inapoi in fata presiunii ei, se ruga numai sa fie lasat in pace".
Abia cu romanul lui Cernisevski „Ce-i de facut?" s-a realizat in literatura rusa intruchiparea artistica „a oamenilor noi", a raznocintilor revolutionari, increzatori in fortele lor si constienti de faptul ca viitorul le apartine.
Nefiind in stare sa vada in raznocintii din perioada dintre 1840 si 1850 pe „tinerii cirmaci ai viitoarei furtuni", despre care va scrie cu insufletire abia catre sfirsitul vietii, intre 1870 si 1880, Gherten recunoaste totodata lipsa de perspectiva istorica a oamenilor de felul lui Beltov. De aici, sfirsitul pesimist al romanului.
In romanul „Cine-i de vina ?", figura Liubonkai Krutiferskaia apare ca o mare realizare artistica a lui Gherten. Dupa cum a spus Gorki, ea este „prima femeie din literatura rusa care actioneaza ca un om energic si independent"). Krutiferskaia piere in lupta inegala pentru fericirea sa, dar cititorul este zguduit de forta morala a acestei femei, de superioritatea ei, nu numai fata de sotul sau, ci chiar si fata de Beltov.
Dobroliubov a remarcat pe buna dreptate ca Kruti-ferskaia sta mai presus de Beltov. In complexul de idei al romanului, aceasta are o deosebita importanta, fiind o marturie a faptului ca Gherten cauta un erou cu adevarat pozitiv, cit mai apropiat de raznocintii revolutionari dintre 1860 si 1880.
Fiica de taranca iobaga, Liubonka este mai aproape de viata poporului decit oricare alt erou al romanului. Ea noteaza in jurnalul sau : „Nu pot sa inteleg nicidecum de ce taranii din satul nostru sint mai buni decit toti oaspetii care vin la noi din capitala guberniei si din vecinatate, si mult mai destepti decit ei, cu toate ca acestia au invatat carte si sint cu totii mosieri sau functionari si, totusi, atit de scirbosi..."
In perioada dintre 1840 si 1850, figura Liubonkai inca nu putea deveni, pentru Gherten, un izvor de optimism social, dar tocmai in acest personaj se vadea ca scriitorul a depasit conceptia pesimista asupra fortelor progresiste ale societatii ruse, trecind de la Beltov la Krutiferski si chiar la Krupov.
Bogatia de probleme si imagini din romanul lui Gherten, contrastele puternice, au determinat originalitatea artistica a acestei opere, originalitate cars s-a manifestat, printre altele, prin trecerile bruste de la un procedeu stilistic la altul. Paginile satirice despre cei de seama lui Negrov sint urmate de povestea familiei Krutiferski. Gherten, al carui sarcasm puternic si plin de minie biciuise cu putin inainte dusmanul, gaseste cuvinte calde, inspirate, pentru a vorbi cu seriozitate si reculegere despre viata oamenilor nevoiasi care trudesc din greu. Deseori, satira ti lirismul delicat se impletesc in roman chiar in cadrul aceluiasi capitol. Astfel e alcatuit, de pilda, capitolul „Viata de fiecare zi". „O, ura, pe tine te cint!" — exclama Gherten. Descrierea unei zile in familia Negrov este strabatuta de aceasta ura, ce se ascunde dincolo de aparenta ironie sau de sirul de glume subtile, sclipitoare. Dar Gherten trece la povestea dragostei lui Krutiferski si intregul ton al povestirii se schimba, devine meditativ, stapinit.
Limba folosita in roman vadeste cu deosebita claritate indraznetul spirit inovator al lui Gherten. El introduce in roman numeroase expresii populare, creeaza cuvinte noi, foloseste din plin citate literare, aluzii sau imagini din biblie intr-o semnificatie prozaica, neasteptat de paminteasca. O puternica impresie iti lasa folosirea unor cuvinte rar intilnite („stol de lacuste de copii desculti, aproape goi si flaminzi", ochii „de culoarea laturilor" etc.) sau comparatiile neasteptate, ca, de pilda : „lipsiti de virfurile lor, teii, cu ramurile inaltate spre cer, semanau cu ocnasii carora li se rade o jumatate de cap, pentru a-i impiedica sa evadeze". Critica reactionara L-a atacat cu inversunare pe Gherten pentru limba folosita in romanul sau, acuzindu-L ca a calcat toate normele literare. In realitate insa, Gherten a imbogatit limba literara rusa.
Bielinski a atras atentia printre cei dintii asupra romanului lui Gherten, pe care L-a apreciat ca o opera remarcabila, de o mare forta artistica, una din cele mai de seama realizari ale scolii realiste gogo-liene. In „Studii despre perioada gogoliana in literatura rusa", Cernisevski a definit cu mult discerna-raint romanul „Cine-i de vina ?" ca pe o opera „scrisa in spiritul care ii placea cel mai mult lui Bielinski"). „Cita uimitoare veridicitate in zugravirea realitatii — scria Bielinski in articolul sau „Literatura rusa din anul 1845" — ce gindire profunda, ce unitate de actiune, ce justa respectare a proportiilor! Nimic nu-i de prisos, nimic nu-i netermiaat. Cita originalitate in exprimare, cita inteligenta, umor, ingeniozitate, suflet si sensibilitate" !)
In articolul sau „Privire asupra literaturii ruse din anul 1847", Bielinski a consacrat un loc important caracterizarii multilaterale a romanului lui Gherten. Analiza principalelor personaje si a particularitatilor artistice ale romanului „Cine-i de vina ?" i-a permis marelui critic, care a patruns cu o inegalabila profunzime esenta si originalitatea talentului de scriitor al lui Gherten, sa defineasca principalele trasaturi si orientarea ideologica a intregii lui creatii. Aprecierile si consideratiile lui Bielinski asupra nuvelelor lui
Gherten din perioada 1840—1850 sint in intregime valabile si pentru operele de mai tirziu ale scriitorului. Articolele si scrisorile lui Bielinski despre Gherten au ramas pina in zilele noastre cele mai valoroase lucrari pe care critica literara le-a consacrat acestui insemnat scriitor.
Bielinski vedea „principala forta" a talentului lui Gherten in „vigoarea gindirii". „La Iskander — scria marele critic — Ideea are intotdeauna prioritate, al stie dinainte ce anume si pentru ce va scrie; el zugraveste cu o admirabila veridicitate tabloul realitatii, numai pentru ca in felul acesta sa-si poata spune cu-vintul despre ea, numai pentru ca in felul acesta sa-si pronunte verdictul asupra ei").
Criticul democrat L-a pretuit pe Gherten pentru faptul ca opera sa nu se limita la cercul ingust al problemelor de estetica, ci era strins legata de lupta societatii ruse progresiste impotriva orinduirii auto-crate-iobagiste, impotriva nedreptatii sociale si a moralei fariseice.
In ciuda piedicilor puse de cenzura, Bielinski analizeaza bogatul continut de idei care caracterizeaza creatia lui Gherten. El arata ca Gherten este prin excelenta „un poet al umanismului". „Ideea despre batjocorirea demnitatii omenesti de catre prejudecati si ignoranta... despre nedreptatea omului fata de aproapele sau" este caracterizata de Bielinski ca „ideea care-i este lui Iskander cea mai draga"). Bielinski aprecia in talentul lui Gherten „cunoasterea profunda a realitatii pe care o zugraveste". Nu in zadar, intr-una din scrisorile sale catre Gherten, marele critic i-a prezis ca el „va exercita o influenta puternica si rodnica asupra contemporanilor".
Orientarea democratica a creatiei lui Gherten a stirnit atacurile pline de venin ale revistelor reactionare din acel timp — „Moskvitianin", „Severnaia pcela" si „Sin otecestva". Dar cercurile progresiste ale cititorilor din Rusia intimpinau cu entuziasm fiecare noua opera a lui Gherten. „Ai devenit una dintre personalitatile literaturii noastre" — ii scria Bielinski lui Gherten, sub puternica impresie a ultimelor capitole aparute din „Cine-i de vina ?". Gra-novski spunea ca romanul este o opera „care vadeste multa inteligenta, agerime si spirit de observatie". Ogariov L-a felicitat pe prietenul sau pentru marele succes al romanului. „Cine-i de vina ?" este mentionat atit in jurnalul tinarului Cernisevski cit si in acela a lui Dobroliubov. Romanul lui Gherten a exercitat o puternica influenta asupra intregii literaturi ruse progresiste de mai tirziu.
Fara sa-si intrerupa munca laromanul „Cine-i de vina ?" Gherten scrie una dupa alta, la inceputul anului 1846, nuvelele „Cotofana hoata" si „Doctorul Kru-pov". La inceput, amindoua nuvelele au fost scrise pentru un mare almanah literar, pe care il proiecta Bieiinski. Dar, din diferite motive, almanahul nu a vazut lumina tiparului si nuvelele lui Gherten au fost publicate in „Sovremennik", cea mai progresista revista din acel timp (1847—1848).
Gherten a luat subiectul nuvelei „Cotofana hoata" din amintirile pe care i le povestise marele actor rus M. S. Scepkin. Acesta figureaza in nuvela in persoana unui „cunoscut actor", care istoriseste tragica poveste a talentatei actrite iobage. Pe baza acestui episod, Qherten a creat o opera impresionanta, in care zugraveste totala lipsa de drepturi a poporului in conditiile bunului plac al mosierimii, batjocura mirsava pe care taranimea iobaga si, rnai ales, intelectualitatea iobaga, trebuiau sa le indure din partea nobililor „luminati", de teapa printului Skalinski. Trebuie spus ca numeroase pasaje dintre cele mai importante din punct de vedere al continutului n-au aparut in textul tiparit al nuvelei, din cauza cenzurii. Nu in zadar, Bieiinski il prevenea pe Gherten inca din februarie 1846: „Ma tem ca vor interzice publicarea ei. Am sa starui, desi, in sinea mea, nutresc prea putine sperante". Manuscrisul nuvelei, care s-a pastrat, ne permite sa restabilim pasajele taiate de cenzorul revistei „Sovremennik" sau indepartate chiar de Gherten pentru a evita complicatiile. Asa, de pilda, in manuscrisul initial, printul ii striga eroinei : „Cu cine-ti permiti sa vorbesti in felul acesta ?" „Eu sint artista". „Nu, nu artista : tu esti iobaga mea !" Dupa cum spune Bieiinski, cu toate schimbarile si interventiile cenzurii, „Cotofana hoata" „s-a bucurat de un mare succes".
Gherten privea problema vietii intelectualitatii iobage in indisolubila legatura cu soarta intregii ta-ranimi iobage. Ca si „Dmitri Kalinin" al lui Bieiinski, „Cotofana hoata" a fost consacrata, in primul rind, problemei esentei iobagiei.
Tocmai in acest fel a apreciat-o si Gorki, in prelegerile sale de istorie a literaturii ruse. «In povestirea sa „Cotofana hoata", Gherten — spunea Gorki — a fost cel dintii care, in deceniul al cincilea s-a ridicat cu indrazneala impotriva iobagiei)». in „zguduitoarea poveste a unei actrite iobage, napastuita si chinuita de boier" ), Gorki a vazut, pe buna dreptate, tragedia. intregului popor rus, in conditiile orinduiirii autocrate-iobagiste.
In celebra sa scrisoare catre Gogol, Bieiinski a aratat necesitatea „de a trezi in popor simtamintele demnitatii omenesti" ). Nuvela lui Gherten era o confirmare a cresterii constiintei poporului, chemind fortele progresiste ale societatii ruse sa contribuie prin toate mijloacele la aceasta crestere.
In aceasta nuvela, Gherten apare ca un scriitor realist si democrat convins, care foloseste in mod consitiemt toate mijloacele artistice de care dispune, pentru rezolvarea marilor probleme ideologice pe care le ridica opera sa. In „Cotofana hoata", apare cit se poate de limpede originalitatea artistica a stilului lui Gherten. In operele sale literare, inca din perioada 1840—1850, Gherten nu se da inlaturi de la imbinarea publicisticii cu naratiunea artistica. Prin-tr-un procedeu indraznet el isi incepe nuvela cu o discutie care are un evident caracter publicistic. Este adevarat ca scriitorul nu reuseste sa realizeze chiar de la primele pagini unitatea artistica necesara : naratiunea apare uneori ca o ilustrare a tezelor expuse in introducere. Dar imbinarea stilului publicistic cu cel artistic va ramine unul dintre principiile de baza ale conceptiei estetice a lui Gherten.
„Cotofana hoata" zugraveste contraste sociale flagrante. De o parte se afla printul si lumea sa. Chiar de la primele aluzii ale lui Gherten la aceasta lume a stralucirii de suprafata si a putreziciunii launtrice, cititorul isi da limpede seama ca scriitorul o uraste. Si totusi, actorul nici nu banuieste inca samavolnicia si violenta care domnesc in culisele teatrului cu actori iobagi, adevaratul chip al aristocratului in a carui trupa intentioneaza sa intre. Treptat, de la un episod la altul, actorul, si odata cu el cititorul, isi da seama de adevarata semnificatie a evenimentelor. El se izbeste de salbaticele reguli pe care printul le stabilise pentru actorii care sint proprietatea lui. Din intimplare asista la o rafuiala a printului cu actorii iobagi „si dorinta de a intra in trupa printului incepu sa se raceasca." Demascarea printului atinge punctul culminant in povestirea actritei, care smulge definitiv masca mincinoasa a feudalului. Astfel, in scurta nuvela a lui Gherten, figura printului este construita deosebit de complex.
Pe acest fond, apare luminos si pur chipul eroinei povestirii — actrita iobaga. Cititorul o cunoaste mai imtii pe scena, in rolul Anetei din piesa „Cotofana hoata", apoi in viata, chiar din povestirea actritei despre ea insasi. Dar in amindoua cazurile, Gherten istoriseste viata marii actrite ruse intr-un ton emotionant si, in oarecare masura, solemn. Istoria actritei, care constituie o veriga importanta in caracterizarea printului, devine focarul de idei al intregii povestiri ; de aceea, nu e deloc surprinzator ca tocmai aceste pagini din „Cotofana hoata" au fost cel mai mult mutilate de catre cenzura.
Povestea actritei este impresionanta. Emotivitatea ei deosebit de puternica se rasfringe in insasi felul cum vorbeste : „Asadar, totul s-a sfirsit: si talentul, si viata... adio arta, adio bucurii ale scenei !" In numai citeva pagini, Gherten dezvaluie drama chinuitoare a unei femei inzestrate cu un mare talent, victima a orinduirii iobagiste.
In protestul ei, Gherten nu vede inca o forta activa, eficienta pe plan istoric. Spovedania amara a actritei trezeste numai reflectiile triste ale povestitorului : „Sarmana actrita !... Ce om smintit si criminai te-a tirit pe acest tarim, fara sa se t'i gindit la soarta ta ? De ce te-au trezit ? Numai pentru a-ti anunta vestea infricosatoare, nimicitoare ? Mai bine sufletul tau ar fi dormit mai departe in intuneric, iar marele talent, pe care nici nu ti-L cunos-teai, nu te-ar fi chinuit..." Dar chipul eroinei povestirii nu lasa o impresie de slabiciune ; ea are un caracter mindru si curajos, un suflet nesupus, razvratit.
Nuvela este strabatuta de nemarginita incredere a scriitorului in fortele creatoare inepuizabile si in talentul innascut al poporului rs. Prin nuvela despre „marea actrita rusa" provenita din rindurile taranimii iobage, Gherten dadea un raspuns atit cosmopolitilor, cit si slavofililor care, in disputele lor, contestau, de fapt, si unii si ceilalti, comorile spirituale, nazuinta spre independenta si constiinta demnitatii personalitatii omului care salasluiau in viata spi-rituaila a poporului rus.
„Cotofana hoata" este o nuvela de mare insemnatate sociala, o marturie a profunzimii cu care scriitorul revolutionar cunostea realitatea din Rusia, o remarcabila opera a realismului critic in literatura clasica rusa.
In nuvela „Doctorul Krupov", scrisa sub forma insemnarilor unui medic, Gherten zugraveste o serie de sugestive tablouri satirice din realitatea iobagista rusa.
Dintr-o indelungata experienta de medic intr-un orasel de provincie, din observatiile facute asupra vietii oamenilor, asupra istoriei societatii omenesti, Krupov trage concluzia ca omenirea sufera de alie-natie mintala, iar istoria ei este „biografia unui nebun".
De pilda, despre Levka, fiul paracliserului, oamenii cred ca nu e in toate mintile ; Krupov insa, se convinge treptat ca intreaga societate sufera de „alie-natie ereditara" si ca, in aceasta lume bolnava, Levka este poate omul cel mai normal.
Krupov arata pe rind semnele de „nebunie" din viata diferitelor paturi sociale. Cu acest prilej Gherten face aluzii destul de limpezi la faptul ca nebunia generala a oamenilor isi are cauzele in chiar orin-duirea sociala, in inegalitatea sociala. Dupa cum spunea Gorki, in „Krupov", Gherten a „zugravit iobagia cu o causticitate deosebita" ).
Krupov vede simptome de dementa nu numai in sistemul autocrat iobagist din Rusia, ci si in viata Occidentului burghez. In scepticismul lui Krupov s-au reflectat, fara indoiala, anumite laturi ale conceptiei despre lume a lui Gherten. Totodata, scriitorul era insa convins ca omenirea va pomi inevitabili pe calea progresului, ca, mai devreme sau mai tirziu, miscarea sociala progresista din Rusia, cit si cea din Occident, „va lecui" aceasta lume a silniciei si nedreptatii. Analiza psihologica profunda si subtila, generalizarile filozofice si sublinierea cauzelor sociale, fac din nuvela o adevarata capodopera a creatiei lui Gherten.
Structura artistica a nuvelei este variata. In ea se imbina satira si umorul blind, plin de caldura sufleteasca, publicistica si lirismul fin. Maturitatea maiestriei artistice a lui Gherten se vadeste in compozitia nuvelei. Daca, in „Cotofana hoata", el trece de la rationamente abstracte la naratiunea concreta, noua nuvela e construita pe cu totul alte baze: teoria filozofica a lui Krupov cuprinde observatiile lui desprinse din realitatea insasi. Figura lui Levka, cu a carui caracterizare incepe povestirea, este o izbutita creatie a lui Gherten. Ideea scriitorului era originala : el voia sa arate insusirile omenesti in evolutia lor fireasca, pornind de la exemplul unui baiat bolnav, al unui arierat mintal. In ciuda caracterului paradoxal al faptului ca autorul il opune pe Levka dementei „generale" („epidemice") scriitorul' a creat un chip cu adevarat atragator, veridic, luat din viata.
Tablourile din viata de provincie constituie fundalul real pe care incep sa se contureze conceptiile lui Krupov. Cu cit Krupov devine mai ferm in convingerea sa, cu atit insemnarile lui devin mai satirice, mai taioase, cu atit concluziile lui sint mai necrutatoare. Elementul liric al nuvelei, legat de Levka si de impresiile lui din copilarie, dispare, este inlocuit de protestul din ce in ce mai puternic impotriva relatiilor sociale monstruoase. Ultimele pagini ale povestirii reprezinta un pamflet publicistic combativ, pregatit din punct de vedere artistic de intreaga desfasurare a actiunii.
Bielinski a apreciat nuvela „Doctorul Krupov" ca pe o lucrare admirabila. „Prin conceptie si prin realizare — scria el in articolul „Privire asupra literaturii ruse din 1847" — aceasta este categoric cea mai valoroasa opera din anul care a trecut..." )
Temele si personajele luate din viata taranimii iobage din Rusia au continuat si in perioada 1850— 1860 sa ramina elementul fundamental al beletristicii lui Gherten. Nuvela neterminata „Datoria inainte de toate" (1847—1851), despre care Lev Tolstoi spunea ca „in literatura rusa nu exista nimic asemanator", continea tablouri sugestive din viata animalica a cona-curilor mosieresti, din descompunerea si decaderea morala a nobilimii ruse; ca si mai inainte, scriitorul este adinc tulburat de viata pe care o duce taranimea iobaga, napastuita si lipsita de drepturi. In fata cititorului se perinda un sir de figuri odioase, respingatoare, de mosieri proprietari de iobagi din diferite generatii ale familiei Solighinilor. De la Riadiscev, rareori intilnim in literatura rusa o demascare atit de puternica, plina de minie, a salbaticiei, bunului plac, depravarii si decaderii morale a mosierilor samavolnici, ca in nuvela lui Gherten.
in nuvela „Sinistratul" (la51), care oglindeste suferintele si lupta sufleteasca a lui Gherten din aceasta perioada, el se reintoarce la viata conacu-rilor mosieresti si zugraveste chipurile unor victime ale realitatii iobagiste din Rusia, care se intiparesc adinc in memoria cititorului.
Intr-una din scrisorile sale, Gherten arata: „cu cit artistul patrunde mai puternic, mai profund, in suferintele si problemele contemporaneitatii, cu atit mai viguros vor fi ele exprimate de pana sa".
„Suferintele si problemele contemporaneitatii", problemele actuale, arzatoare, ale realitatii ruse, ale vietii poporului rus, napastuit de proprietarii da iobagi, au stat in permanenta in centrul atentiei lui Gherten — ca artist si militant revolutionar. El iubea fierbinte marele popor din care facea parte, se mindrea cu el si lupta neobosit pentru eliberarea lui.
Patriotismul revolutionar al lui Gherten L-a indemnat sa paraseasca Rusia si, in emigratie, sa continue lupta pentru libertatea poporului sau.
Gherten a plecat din Rusia in ajunul revolutiei din 1848 in Europa. Primul sau contact cu reprezentantii diferitelor paturi ale societatii din apusul Europei si cu civilizatia burgheza a avut loc in zilele cresterii valului revolutionar din 1848.
In ciclul „Scrisori din Avenue Marigny", publicate in „Sovremennik" in cursul anului 1847, Gherten impartasea cititorilor sai impresiile apasatoare pe care i le-a prilejuit realitatea burgheza din Occident. In fiecare eveniment al carui martor este, in fiecare imtiilnire si in fiecare cunostinta noua, Gherten recunoaste conflictul dintre burghez si „omul in bluza de muncitor", flagrantele contradictii ale orinduirii capitaliste. Observator atent si serios, el nu putea sa nu vada, dincolo de infati sarea exterioara a „frumoasei Frante", chipul mirsav, respingator, al triumfatoarei platitudini a micii burghezii. Dupa cum avea sa spuna mai tirziu, Parisul i-a aparut ca „un tinut al depravarii morale, al istovirii sufletesti, al saraciei launtrice, al meschinariei".
Aspra demascare a regimului burghez, a rinduie-lilor sociale si a culturii burgheze din Europa, precum si simpatia fatisa a scriitorului democrat pentru proletariatul francez, — asa cum reies din „Scrisori" — i-a inspaimintat si indepartat pe liberalii rusi de Gherten.
Cu atit mai pretios i-a fost lui Gherten sprijinul prietenesc al lui Bielinski. Trebuie sa presupunem ca marele critic cunostea „Scrisorile" lui Gherten inainte inca de a le fi primit revista „Sovremennik" de la autor pentru ca el se afla la Paris tocmai in perioada cind Gherten lucra la ele. Bielinski a atacat cu minie revista „Moskvitianin" si grupul din jurul ei, care, contestind valoarea „Scrisorilor", se manifestau ca apologeti ai burgheziei. „Nu stiu, domnilor — se adresa el intregului grup de liberali de la „Moskvitianin" — poate ca aveti dreptate, dar eu sint prea prost ca sa pricep ceva din intelepciunea voastra". Scrisoarea lui Bielinski catre Botkin, in legatura cu ciclul de „Scrisori" ale lui Gherten, constituie una din culmile la care s-a ridicat gindirea progresista rusa din aceasta perioada in ceea ce priveste critica Occidentului burghez. „Domnia capitalistilor — scria Bielinski — a acoperit Franta de astazi cu o rusine care nu SI poate sterge... Acolo, lotul e mediocru, neinsemnat si contradictoriu. Nu exista simtul onoarei nationale, al mindriei nationale". Din cauza cenzurii, Bielinski a repetat parerea sa despre „Scrisorile" lui Gherten intr-o forma mai putin concreta in articolul sau „Privire asupra literaturii ruse din anul 1847".
Contactul lui Gherten cu Occidentul a prevestit o drama grea — prabusirea iluziilor, pierderea convingerii in caracterul revolutionar al democratiei burgheze.
Peste putin timp, Gherten a asistat la dezmatul salbatic al react-iunii franceze, care a inecat in singe rascoala proletariatului. El a fost adinc impresionat de infringerea revolutiei din 1848. Mai tirziu, Gherten recunostea ca a plins pe baricadele Parisului, calde inca de singe, cind „canibalii ordinei", calaii generalului Cavaignac, sarbatoreau oribila lor victorie impotriva poporului rasculat. „Sa sezi la tine in odaie cu bratele incrucisate; sa n-ai posibilitatea de a iesi dincolo de poarta si sa auzi alaturi in jur, in apropiere si in departare impuscaturi, canonada, tipete, tobe, si sa stii ca alaturi curge singe, sint injunghiati, mor oameni — iti vine sa mori, sa-ti iesi din minti! Eu n-am murit, dar am imba-trinit; dupa zilele din iunie, imi revin ca dupa o boala grea".
Paginile pline de durere din „Scrisori din Franta si Italia", precum si din cartea „De pe alte meleaguri", au inregistrat drama launtrica a marelui democrat rus, pe care democratia burgheza cu pretentiile ei revolutionare L-a dezamagit profund, si totodata neincrederea lui in fortele proletariatului revolutionar, faptul ca Gherten nu intelegea rolul istoric al proletariatului.
Caracterizind falimentul spiritual al lui Gherten, scepticismul profund si pesimismul lui dupa infringerea revolutiei din 1848, Lenin scria ca „drama spirituala a lui Gherten a fost generata de epoca istorica universala pe care a si oglindit-o si in care revolutionarismul democratiei burgheze era deja pe cale de a dispare (in Europa), in timp ce revolutionarismul proletariatului socialist inca nu ajunsese la maturitate" ).
Cu o geniala perspicacitate, Gherten a inteles contradictiile de neimpacat ale orinduirii capitaliste si a criticat cu asprime temeliile societatii burgheze, acest „imperiu al antropofagiei sociale", dupa cum spunea el.
Gherten a demascat cu deosebita vigoare orinduirea burgheza din Franta. „Formele de stat ale Frantei si ale altor puteri europene — scria el in cartea sa „De pe alte meleaguri" — nu sint compatibile, prin insasi esenta lor, nici cu libertatea, nici cu egalitatea, nici cu fraternitatea".
Pe baricadele inecate in singe ale anului 1848, Gherten a deslusit adevarata fizionomie a realitatii burgheze, puterea nelimitata a capitalului asupra muncii, si nu numai in „Europa mic-burgheza". Cu multa perspicacitate, el a descoperit-o si sub masca