f2l4lh

Clasificarea discursurilor reprezinta o sarcina fundamentala in cadrul analizei discursului.
Se apreciaza ca membrii unei colectivitati au o anumita competenta in ceea ce priveste tipologia discursurilor, care le permite sa recunoasca tipul de activitate discursiva in care sunt angajati si, in consecinta, sa aiba un comportament lingvistic adecvat ain conformitate cu genul de discurs, cu indicele de contextualizarei.
Problema clasificarii discursurilor este dificila, mai ales datorita criteriilor multiple care pot fi luate in considerare si a imposibilitatii de a le cuprinde pe toate intr-o schema ideala.

Petitjean (1989)135 considera ca tipologiile discursului pot fi impartite in trei clase:
- tipologii enuntiative. 136
- tipologii comunicationale
- tipologii situationale.

Tipologia discursului se bazeaza adesea pe notiunea de formatiune discursiva.

Aceasta notiune este folosita in special de scoala franceza de analiza a discursului137.

Pêcheux 138 (1990: 102) impune aceasta notiune in analiza discursului.
El considera ca “orice formatiune sociala”, caracterizata prin existenta unui anumit raport
intre clasele sociale, implica existenta “pozitiilor politice si ideologice, care nu sunt fapte ale individului, ci se organizeaza in formatiuni care antreneaza raporturi antagoniste, de aliante sau de dominare”. Aceste formatiuni ideologice includ “una sau mai multe formatiuni discursive legate intre ele, care determina ceea ce poate sau trebuie sa fie spus (articulate sub forma unei certe, a unei rugaciuni, a unui pamflet, a unei expuneri, a unui program etc.)”
Aceasta teza are consecinte la nivelul semantic deoarece presupune “schimbarea sensului cuvintelor” la trecerea lor de la o formatiune discursiva la alta.


In analiza discursului, formatiune discursiva desemneaza orice sistem de reguli care stabilesc unitatea unui ansamblu de enunturi circumscrise intr-un cadrul social si istoric.
D. Maingueneau 139 considera ca vorbind despre formatiune discursiva spunem de fapt ca
“doar o parte din ceea ce se poate spune este accesibil, ceea ce se poate spune formeaza un sistem si delimiteaza o identitate” in cadrul unei societati, intr-un anumit context spatial si temporal.

Folosirea termenului este extrem de larga si se aplica:
- pentru conjuncturi istorice (discurs comunist, discurs al administratiei, discurs stiintific, discurs al patronatului, discursul sindicatelor etc.)
- pentru pozitionari “ideologice” marcate
- pentru discursuri “concurente” intr-un camp discursiv (discurs politic, religios)

Formatiunile discursive sunt intelese, in special, din doua perspective:
1. conceptia contrastiva, conform careia formatiunea discursiva este privita ca un spatiu independent care se afla in relatie cu altele
2. conceptia interdiscursiva, pentru care o formatiune discursiva nu se constituie si nu se mentine decat prin interdiscurs140.
Actul prin care o formatiune discursiva se plaseaza intr-un camp discursiv si isi marcheaza identitatea in raport cu alte formatiuni discursive se numeste pozitionare.
Formatiunea discursiva privita ca sistem de reguli se opune termenului suprafata discursiva
(enunturi atestate care apartin acestei formatiuni discursive).

LEGILE DISCURSULUI

Legile discursului reprezinta regulile, variabile din punct de vedere cultural, pe care fiecare dintre parteneri le respecta si, in acelasi timp, presupune ca sunt respectate de catre intelocutor
in cadrul “schimbului verbal”.
Incadrarea si definirea acestor “legi” fac obiectul unor ample dezbateri.

Unii cercetatori141 au propus distinctia teoretica intre “principiile discursive generale” si
“legile specifice ale discursului”.

Astfel, in principii generale s-ar putea incadra principiul cooperarii, al relevantei si al sinceritatii.

Clasificarea legilor specifice discursului pune in evidenta doua criterii importante: criteriul lingvistic si criteriul axat pe codurile de comporta ment.

Criteriul lingvistic isi subsumeaza urmatoarele legi: a) legea informativitatii (a nu vorbi pentru a nu spune nimic, a nu spune ceea ce interlocutorul stie deja etc.); b) legea exhaustivitatii (a furniza volumul maxim de informatie pertinenta susceptibila de a interesa pe interlocutor la un moment dat); c) legea modalitatii (a fi clar si concis142 in formulari).

Criteriul axat pe codurile de comportament reglate social releva faptul ca interactiunea verbala este supusa unui ansamblu de norme variabile in timp si spatiu.
Aceste norme sunt, in general, cele care r egleaza comportamentul agresiv f ata de imaginea/face pozitiva sau negativa a partenerului. a) Astfel, pe de o parte se claseaza aici reguli care guverneaza comportamentul locutorului fata de partenerul sau (a nu fi agresiv, ironic, a nu exagera cu lauda, a nu monopoliza discutia etc.). b) Pe de alta parte, regasim norme care regleaza imaginea proprie a locutorului (a nu fi ex agerat de respectuos sau, invers, extrem de pretentios etc.)

Aceste legi se circumscriu, in linii generale, domeniului numit de Grice “maxime conversationale”143 sau de alti cercetatori (O.Ducrot) - “legile discursului” sau “postulate conversationale”.

O trasatura caracteristica a acestor legi pare a fi extinderea, intre an umite limite, de la domeniul strict al conversatiei la toate discursurile. Desi domeniul de referinta este general, aceste legi capata un caracter specific in functie de genul de discurs analizat144.
GEN DE DISCURS

Analiza discursului pune in evidenta utilizarea cu sensuri diferite a termenilor gen de discurs si tip de discurs.
Tendinta generala pare a privilegia folosirea sintagmei gen de discurs pentru dispozitivele de comunicare definite socio-istoric: faptul divers, editorialul, consultatia medicala, interogatoriul, mica publicitate, conferinta universitara, raportul etc.

Diversitatea145 genurilor de discurs este foarte mare de la genu ri care ar putea fi caracterizate ca stabile (rugaciunea, conferinta, reteta etc.) la genuri foarte dinamice (jurnalul tv).

In conceptia traditionala, se considera genurile drept cadre in care se poate introduce un continut care ar fi independent de acestea. Sub influenta pragmaticii se considera genurile mai mult activitati146 care nu pot avea o dezvoltare legitima si “reusita147” decat daca sunt in conformitate cu regulile care le constituie.

Caracteristicile definitorii pentru un gen de discurs vizeaza:
- statutul colocutorilor
- circumstantele temporale si spatiale ale enuntarii
- suportul si modul de difuzare (suportul joaca un rol important in ap aritia si dezvoltarea unui gen: aparitia microfonului a modificat predica religioasa, telefonul a modificat definitia conversatiei, epopeea este inseparabila de recitare etc.) (vezi mediologie)
- temele care pot fi introduse
- lungimea, modul de organizare a discursului etc.

Genul de discurs are o importanta decisiva in interpretarea enunturilor deoarece acesta nu poate fi inteles fara a-l raporta la un gen discursiv.

“In fenomenul de intelegere a vorbelor celuilalt, noi stim de la inceput, de la primele cuvinte, presimtind genul, ghicind volumul (lungimea aproximativa a unui tot discursiv), structura compozitionala data, prevazand finalul, altfel spus, de la inceput, suntem sensibili intregului discursiv”148.

A. Tipologia discursurilor din perspectiva cronologica si constitutiva cuprinde:
- discursul fondator si discursul prim (initial)
- discursul raportat

Discurs initial/prim discurs

Termenul desemneaza in sens strict tex tul care reprezinta sursa pentru alte discursuri.

Prin extensie, se vorbeste de discurs initial
in cazurile in care exista un decalaj cronologic si/sau calitativ intre doua discursuri: intre o carte si recenzia sa, intre
Biblie si lucrari de interp retar e etc.

Discurs fondator (discurs constitutiv)149

Discurs care joaca un rol “fondator” in raport cu altele150.

Doar un discurs care se constituie prin tematizarea propriei constituiri este cel care joaca un rol fondator in relatia cu celelalte discurs. De exemplu, discursul crestin, poate pretinde ca este un discurs fondator
in raport cu altele prin instituirea unei legaturi cu revelatia.

Orice discurs constitutiv este prins intr-o retea de relatii conflictuale cu celelalte discursuri si mobilizeaza comunitati discursive151 specifice, care genereaza
inscrierea enunturilor sale intr-o memorie colectiva, intr-o memorie culturala.

Discursul raportat 152

Discursul rapo rtat reprezinta termenul atribuit conceptului de reprezentare intr-un discurs a unor elemente care apartin unor surse diferite de emitator.
Discursul raportat se refera atat la tipologia traditionala: discurs direct153, discurs indirect154 si discurs indirect liber155, cat si la fenomene ca: punerea intre ghilimele, italice etc., la modalizare prin trimitere la un alt discurs (“dupa spusele lui x …”), la diversele forme de aluzie la discurs anterioare.
Unii cercetatori156 structureaza campul conceptual al discursului raportat in conformitate cu ax a de opozitie - discurs raportat in sens strict / modalizare in discurs secu nd.
Discursul raportat in sen s strict se refera la cazul in care emitatorul are ca obiect al enuntului sau un alt act enuntiativ (“Ion povesteste ca esti bolnav”).

1) Modalizarea in discursul secund se refera la prezentarea propriului enunt ca secunda in raport cu un alt discurs.
Modalizarea poate privi:
- adevarul/validitatea/credibilitatea continutului din asertiune (“Este bolnav, daca ar fi sa ne luam dupa spusele lui Vasile”);
- folosirea unui cuvant sau termen (“Sunt tufa, cum se zice”)

2) Semn standard / semn autonim
Semnul standard (surprins in vorbire) si semnul autonim (luat in considerare, mentionat, atestat) .
Utilizarea unui semn lingvistic se poate face intr-o maniera “standard” -semnul
Standard pentru a se referi la o entitate extralingvistica (Am cumparat un CD-ROM.) sau pentru a se ref eri la semnul insusi (nu gasesc termenul CD-ROM in dictionar).
Autonimia reprezinta proprietatea limbajului de a vorbi despre el insusi.

Discursul direct pune in evidenta modul de functionare al autonimiei: se folosesc cuvintele citate ale emitatorului sau raportorul “reda” enuntul ca atare:

“D. Carp va spunea ca in chestiunea Dunarei ne-a aparat Germania sin gura.
Sa-mi dati voie sa-i spun ca se insala. Iata faptele! Cand s-a strans Conferinta de la Lond ra, prima chestiune care s-a ridicat a fost: R omania sa fie primita? Si atunci citesc: <<Anglia, si pana la un oarecare punct si Italia, au fost de parere ca Romania sa fie Dominique Maingueneauisa in conferinta de la
Londra>>. Ambasadorul Germaniei s-a opus <<pentru ca dandu-i dreptul la vot, zise excelenta sa, i s-ar crea o pozitie care n-ar fi de dorit…aceea de a putea zice veto dupa dorinta sa>>…” aTake Ionescu, Generatia sortita pentru fapta cea mare; Discurs rostit in sedintele de la 16 si 17 decembrie 1915 la
Camera Deputatilor, in Ioan Adam; Panteon regasit. O galerie ilustrata a oamenilor politici romani, Editura 100+1 Gramar, Bucuresti, 2000, p.166i
“Si atunci mi-au zis: <<Ai dreptate, un singur lucru nadajduim, ca si in ceasul cand s-ar ivi nevoia sa alegeti, sa fie astfel de imprejurari incat sa alegeti in libertate, si sa fiti si destul de tari ca sa va aduceti la indeplinire alegerea d voastra>> (Aplauze prelungite)” aTake Ionescu, Generatia sortita pentru fapta cea mare; Discurs rostit in sedintele de la 16 si 17 decembrie 1915 la
Camera Deputatilor, in Ioan Adam; Panteon regasit. O galerie ilustrata a oamenilor politici romani, Editura 100+1 Gramar, Bucuresti, 2000, p.168i

In discursul indirect, raportorul face apel la propriile cuvinte pentru a cita pe cineva, pentru a reformula:

“D. Carp va spunea ca in chestiunea Dunarei ne-a aparat Germania singura.”
aTake Ionescu, Generatia sortita pentru fapta cea mare; Discurs rostit in sedintele de la 16 si 17 decembrie 1915 la Camera Deputatilor, in Ioan Adam;
Panteon regasit. O galerie ilustrata a oamenilor politici romani, Editura
100+1 Gramar, Bucuresti, 2000, p.166i

Adesea discursul poate fi marcat de conotatie autonimica in care se amesteca folosirea standard si uzajul autonim. Marcarea conotatiei se face prin ghilimele, italice etc. pentru a arata comentarea expresiei lingvistice de care emitatorul se distanteaza. Marcarea grafica subliniaza raportarea la o alta sursa a enuntului.

“In trecut, Romania a fost aliata cu statele Triplei-Aliante si a stiut in acelasi timp sa sustina raporturi bune cu puterile Intelegerii. Astfel ea a beneficiat de avantajul imoralitatii antebelice a “echilibrului european”. Acest echilibru a fost o realitate pana la razboiul mondial si problema granitelo r Romaniei vechi nici ca se putea pune in discutie din vreo parte, far a riscul unui razboi general.”
aAlex andru Vaida-Voev od, Problema frontierelor romanesti, in Io an Adam;
Panteon regasit. O galerie ilustrata a oamenilor politici romani, Editura
100+1 Gramar, Bucuresti, 2000, p.168i

3. Opozitia reprezentari explicite ale discursului/reprezentari care presupun o analiza interpretativa a. forme explicite:
- discursul direct sau discursul indirect;
- formule ca “dupa (spusele lui) X ”; “pentru a-l cita pe Y” (vezi eterogenitate); b. forme marcate lingvistic dar care necesita totusi o analiza interpretativa; de ex., marcile conotatiei autonimice nu indica sursa enuntului raportat; ceea ce il poate face p e receptor sa caute atat sursa, cat si motivul pentru care emitatorul s-a plasat intr-o pozitie
“distantata” de enunt. c. formele interpretative propriu-zise (discursul indirect liber, aluziile, citatele ascunse etc.) care nu sunt semnalate prin marci. Este domeniul de predilectie al manifestarii rolului cotextului, a culturii receptorului, al cunoasterii partenerului in interactiune, al genurilor discursive, al incadrarii intr-un gen discursiv etc.

Se admite in general ca problematica discursului raportat este esentiala pentru intelegerea discursului, care, lucrand asupra altor discursuri reprezinta o negociere permanenta a propriei limite157.
B. Tipologia discursurilor in functie de raportul dintre emitatori si receptori cuprinde discursul inchis si discursul deschis158. discurs inchis discurs deschis pentru care exista o coincidenta calitativa si cantitativa intre ansamblul emitatorilor si cel al receptorilor 159 pentru care exista o diferenta mare calitativa si cantitativa intre ansamblul emitatorilor si cel al receptorilor 160


C. Discursurile se pot clasifica si dupa domeniul in care sunt folosite; distingem astfel discursuri nespecializate (care nu se pot atribui unui domeniu de specialitate) si discursuri specializate.

Termenul discurs specializat se refera la modul in care limba este utilizata intr-un domeniu de activitate. Astfel, exista discursul stiintific (in sociologie, matematica, fizica etc.), discursul tehnic (de ex., in telecomunicatii, petrochimie etc.), discursul profesional (in ramuri precum turismul, ceasornicaria, jurnalistica etc.).
Unii autori161 considera ca discursul specializat poate include si discursul politic.
Discursul specializat reprezinta obiectul de studiu al lingvisticii aplicate. Cercetarea in acest domeniu priveste in special lexicul, terminologiile, aspectele formalizate, “ritualizate” ale discurs.

D. Din perspectiva relatiilor ce se pot stabili in si intre discursuri se poate vorbi despre metadiscurs, intradiscurs si interdiscurs.
Aceste concepte caracterizeaza starea discursului care se afla intr-un continuu proces de negociere in cadrul unui spatiu saturat de cuvintele si enunturile celorlalti.

Metadiscursul este un fenomen caracteristic atat interactiunilor verbale spontane, cat si discursurilor elaborate fie orale, fie scrise.
Reprezentarea discursului ca un ansamblu format din doua universuri distincte, unul interior -; al intradiscursului si unul exterior -; al interdiscursului- poate fi facuta doar dintr-o perspectiva teoretica. In realitate, intradiscursul si metadiscursul se intersecteaza cu interdiscursul, asa cum se poate vedea in cadrul dialogismului sau al eterogenitatii constitutive.

Intradiscurs
Desemneaza conceptul opus interdiscursului si se refera la relatiile ce se stabilesc
intre elementele constitutive ale unui discurs.
Metadiscurs162
Interdiscurs164
Se refera la posibilitatea pe care o are locutorul de a-si comenta enuntul chiar in cadrul enuntarii sau poate avea ca obiect si discursul partenerului, pentru a-l confirma163 sau a-l reformula.
Desemneaza relatiile discursului cu ansamblul unitatilor discursive. In functie de tipul dominant de relatie interdiscursiva165 se pot delimita discursuri citate, discursuri anterioare
(de acelasi gen), discur suri contemporane apartinand unor genuri diferite etc.


Acest tabel trebuie completat cu urmatoarele precizari:

1) Principalele functii ale metadiscursului sunt:
- de corectare
- autocorectare (am vrut sa spun…mai exact…)
- de corectare a celuilalt participant al interactiunii verbale (vrei sa spui de fapt ca…)
- de marcare a inadecvarii anumitor cuvinte (daca se poate spune asa…intr-un anume fel…)
- de a elimina de la inceput (“din start”) o eroare de interpretare (in sensul propriu al termenului…metaforic vorbind…in toate sensurile cuvantului…)
- de a formula scuze (daca imi pot permite sa spun asta…nu-mi vine cuvantul…)
- de a reformula anumite enunturi (altfel spus…in alti termeni…)

2) Urmele interdiscursului in intradiscurs se regasesc la nivelul preconstructului (vezi mai jos). Preconstructul este astfel asociat unei teze esentiale a Scolii franceze, aceea a existentei unei “disimulari” a interdiscursului prin discurs.

Principala caracteristica a unui discurs pare a fi eterogenitatea sa.
Un discurs nu este aproape niciodata omogen; el amesteca diverse tipuri de secvente, lasa sa transpara sub nenumarate forme subiectivitatea emitatorului.
Metadiscursul este o forma de manifestare a eterogenitatii enuntiative. Aceasta imbraca doua forme: eterogenitate manifesta (sau reprezentata) si eterogenitatea constitutiva166:



Eterogenitate manifesta
Eterogenitate constitutiva

Discursul este dominat de interdiscurs168.
Problematica eterogenitatii constitutive este privita diferit de diversi cercetatori169:


Corespunde unei prezente detectabile a unui discurs in altul de-a lungul textului


1. formele marcate ale etero genitatii
1. Bahtin considera ca este manifestarea unui
(explicite) sunt semnalate de o maniera univoca: discurs direct, discurs indirect, ghilimele, glose167 si indica un dezacord intre emitator si spusele sale dialogism generalizat (cuvintele sunt
intotdeauna cuvintele altuia, discursul este tesut prin discursul altuia)
2. Pêcheux (1975: 146)170 se refera la
2. formele n emarcate ale etero genitatii psihanaliza si la conceptia lui Althusser171 a ideologiei bazate pe primatul interdiscursului asupra oricarei formatiuni discursive care sunt identificabile pe baza indicilor textuali diversi sau gratie culturii interlocutorului (discurs indirect liber, aluzii, ironie, pastisa etc.)
3. Authier-Revuz (1982) face referire la psihanaliza lui Lacan172: subiectul este in mod ireductibil “sfasiat” de inconstient, dar el traieste in cadrul iluziei necesar e a autonomiei constiintei si a discursului sau.
4. D.Maingueneau (1984: 30-34) considera ca identitatea unei formatiuni discursive este una si aceeasi cu relatia sa cu formatiunile discursive prin care isi construieste identitatea173.