d6s15sc
Intr­o dezbatere televizata, doi tineri au emis ipoteza ca toti romanii sint vinovati pentru ceea ce s­a intimplat in tara noastra vreme de atitia ani, cit am trait sub dictatura. Octavian Paler a ripostat pe loc : „cind spui ca toti sint vinovati e ca si cum ai spune ca nimeni nu este vinovat !”. Nu vreau sa devin arbitrul acestei dispute, nici nu am caderea sa­mi arog o asemenea misiune, dar vreau sa­mi spun totusi parerea intr­o chestiune atit de delicata precum cea a vinovatiei romanilor. Eu inclin sa cred ca amindoua partile aveau dreptatea lor ; dreptatea absoluta era de partea tinerilor, dar dreptatea relativa era de partea lui Paler. Si nu stiu care dintre cele doua e mai importanta. Iata de ce.
Mi­am pus, de mai multe ori, problema asumarii „compromisurilor” atunci cind e in joc o cauza nobila. Sa ma explic. Inainte de 1989, daca nu erai membru de partid, nu te puteai inscrie la doctorat. Daca nu aveai doctoratul, nu puteai promova in invatamintul superior sau in cercetare. Daca nu aveai „tu” acces, venea un nechemat, care nenorocea generatii intregi de studenti. Acesta este un caz. Altul : daca in anii ’50 nu incepeai un articol stiintific cu un citat din Stalin sau, in anii ’80, cu unul din Ceausescu, nu prea puteai publica nimic in domeniul istoriei sau al filozofiei. Era, oare, mai bine sa taci si sa­i lasi liberi pe impostori sa­si faca damblaua sau era preferabil sa disimulezi ca accepti dogma si sa dai, de forma, un citat, doua, iar apoi, eliberat de rusinoasa obligatie, sa­ti onorezi corect meseria ? Mai putea, oare, Marin Preda sa scrie Delirul sau Cel mai iubit dintre paminteni, daca n­ar fi produs, mai intii, Desfasurarea ? Ma tem ca nu !
Chiar dupa ’89 a fost, oare, mai intelept sa te retragi de la conducere cind ai vazut ca o ia razna (cum au procedat citeva constiinte adevarate) si sa­i lasi pe noii autocrati sa­si faca de cap sau era mai bine sa ramii in sfera puterii si, de acolo, sa te opui, cu o anumita sansa, nelegiuirilor ? Din punctul de vedere al moralei absolute raspunsul e unic : fara compromisuri, dar din punctul de vedere al randamentului social (iertati cliseul !) lucrurile stau putin altfel. Daca luam, asadar, in discutie cazurile ideale, raspunsul e unul, daca examinam cazurile reale, acesta e altul. Sa nu uitam apoi faptul ca nu toti oamenii au vocatia sacrificiului… Ba dimpotriva, cei care o detin sint foarte putini. Ceea ce m­a exasperat, dupa ’89, a fost faptul ca multi dintre cei care au ridicat piatra n­au fost, inainte, usi de biserica, in timp ce adevaratii eroi, cei care s­au opus fatis dictaturii, adica disidentii cunos-cuti, au fost mai discreti, mai intelegatori si chiar mai clementi.

Biserica ortodoxa — singura institutie indrituita sa­si spuna cuvintul asupra acestor dileme — nu s­a pro-nuntat, nici inainte si nici dupa ’89. Aflu insa, din cartea lui Adam Michnik, Scrisori din inchisoare, care era opinia Cardinalului Poloniei in aceasta privinta. Acesta considera ca intelectualii au doua indatoriri egal de importante : sa­si pastreze demnitatea, dar si sa pastreze legatura cu tineretul. Legatura cu tineretul nu putea fi insa mentinuta fara acele, minime, compromisuri. Si atunci, Primatul polonez decide : „alegerea ii revine fiecaruia — vocii constiintei si ratiunii sale : nimeni nu poate condamna decizia altcuiva”.
Din pacate, la noi s­a instaurat o stare de confuzie generala cind vine vorba despre un asemenea subiect delicat si atunci fiecare adopta o pozitie sau alta dupa imprejurari sau, vai, citeodata dupa interese. De cele mai multe ori insa subiectul e ignorat cu premeditare, caci politica strutului a fost intotdeauna profitabila.
Problema culpei s­a pus la germani — in termeni mult mai severi, desigur — dupa al doilea razboi. Karl Jaspers a facut distinctiile necesare in eseul filozofic Constiinta culpei. Aici el propune citeva adevaruri calme, de care era atita nevoie pentru ca natiunea germana sa renasca pe baze morale. Cred ca si noi, romanii, avem dreptul sa speram intr­o renastere intemeiata pe asemenea adevaruri…