f9b11bm

Definitii

1. Termenul discurs se refera mai mult la problematica vasta a unui camp de cercetare decat la un anumit mod de intelegere a limbajului. Deoarece termenul “discurs” presupune relatia limbajului cu parametri ai realitatii nonlingvistice face ca “discursul” sa fie un domeniul al cercetarii interdisciplinare (si nu doar al celei strict lingvistice).

In acest caz, termenul “discurs” nu are plural, el desemneaza un domeniu generic.

2. Discurs reprezinta un termen complex care poate fi definit ca ansamblu de enunturi ale unui emitator, care se refera la un subiect unic (topic, in terminologia anglo-saxona).

3. Dintr-o perspectiva pragmatica, discursul reprezinta "o enuntare ce presupune un locutor si un auditor, si intentia locutorului de a-l influenta pe celalalt." (Benveniste).

4. Alte interpretari ale discursului vizeaza echivalenta sa cu: a) textul (in cadrul caruia perspectiva comunicationala si cea tematica coincid in general, cum ar fi, de ex emplu, in cazul comunicarii scrise); b) un ansamblu de texte (conversatie) care ilustreaza o interactiune intre doua sau mai multe discursuri centrate in jurul unei singure teme si alcatuite fiecare din mai multe texte (deoarece fiecare replica a schimbului conversational constituie o unitate comunicationala, si deci un text, in sine).



Analiza conceptelor fundamentale este utila pentru definirea termenului discurs prin delimitari fata de acestea.

Astfel, termenul “discurs” intra intr-o serie de opozitii in care ia valori semantice precise:

1. Opozitia discurs/fraza

Fraza repr ezinta un “enunt in structura caruia se cuprind cel putin doua propozitii”2, avand caracteristica autonomiei sintactice si de comunicare.

Discursul reprezinta o unitate lingvistica constituita dintr-o succesiune de fraze.

Observatie. Din aceasta perspectiva a definitiei, studiul discursului va fi numit de Harris
(1952) “analiza discursului”, in timp ce alti cercetatori considera mai potrivita sintagma
“gramatica discursului”.
Acestei ramuri de cercetare a discursului si a obiectului sau de studiu ii sunt atribuite astazi conceptele lingvistica textuala- text.

2. Opozitia discurs/enunt

Dincolo de caracterul sau de unitate lingvistica (adica “enunt”), discursul reprezinta o unitate de comunicare legata de conditii de generar e strict determinate (cu alte cuvinte reprezentand un gen determinat de discurs; de exemplu, discursul mediatic, discursul romanesc, discursul publicitar, discursul stirilor etc.)
Din aceasta perspectiva, discurs si enunt au sensuri diferite: termenul enunt acopera sfera conceptuala a “textului ca structurare in cadrul “limbii”; in timp ce discurs va desemna
“studiul lingvistic al conditiilor de producere a acestui text”. 3

3. Opozitia discurs /limba

Limba definita ca sistem de valori virtuale se opune discursului, adica folosirii limbii intr-un context specific, care poate restrange aceste valori sau, la fel d e bine, poate genera noi valori.
Aceasta ultima distinctie este relevanta, in special, pentru domeniul lexicului. Astfel, neologia lexicala apartine domeniului discursului.

Pe de alta parte, limba definita ca sistem folosit de membrii unei comunitati lingvistice se opune discursului, considerat ca folosire a unei secvente a acestui sistem.

Aceasta utilizare secventiala a sistemului se poate referi la aspecte diverse cum ar fi:

- plasarea intr-un anumit camp discursiv (discurs comunist, discurs ecologist, discurs suprarealist, discurs postmodernist, discurs socialist4 etc.).

M. Foucault (1969:153) face urmatoarea precizare:”Se numeste discurs un ansamblu de enunturi care apartin aceluiasi mod de formare discursiva ”.

- apartenenta la o tipologie discursiva (discurs jurnalistic/publicistic, discurs pedagogic, discurs romanesc, discur s administrativ, discurs juridic etc.);
- apartenenta la o categorie specifica de locutori (discursul medicilor, discursul sociologilor, discursul mecanicilor etc.);
- privilegierea unei functii a limbajului (discurs polemic, discurs prescriptiv, discurs injonctiv etc.).

4. Opozitia discurs/text.

Discursul este adesea privit ca un ansamblu format dintr-un text si contextul sau .

Concluzii:

“Conceptul de discurs trimite deci la o entitate mai larga, aceea de formatiune discursiva activa in text, entitate care nu poate fi inteleasa decat tinand cont de parametri de natura sociala”. 5
Discursul ar fi un “…sistem de operatiuni subiacente, aplicate continutului si contextului, in cadrul unei formatiuni discursive determinate si conducand la un ansamblu organizat de unitati lingvistice care constituie un text; la acest nivel, orientat cu necesitate spre exterior, vorbim despre discurs”6.

“Limbajul este in primul rand si inainte de toate o activitate discursiva, legata strins de activitatea umana pentru care constituie in acelasi timp reflexul si instrumentul principal.

In mod fundamental diverse, prin istoria lor, prin insertia lor sociala si prin instrumentele pe care le folosesc, activitatile umane definesc si delimiteaza contexte diferite, la care se articuleaza discursuri sau texte.
Categoriilor de contex te le corespund tipuri de texte (sau genuri de discurs), care se caracterizeaza printr-o organizare specifica de unitati lingvistice.
Relatiile de interdependenta dintre domeniul textual si domeniul contextual trebuie sa fie analizate in termeni de operatii de limbaj, acestea din urma constituind -; de drept- un subansamblu de operatii psihologice construite de Umanitate ” J-P.Bronckart et al. (1985:8):


Activitatea de limbaj este “o superactivitate motivata de nevoile de comunicare-reprezentare si articulata la alte forme de activitate (non verbala) in care isi au originea aceste motive.”7
Activitatea de limbaj se desfasoara in zone de cooperare sociala determinate (“loc social”) si ia forma de actiuni de limbaj, adica de ansambluri de conduite verbale orientate spre scopuri comunicative determinate/specifice.
Fiecare actiune de limbaj se realizeaza sub forma unuia sau mai multor discursuri definite prin modul lor de ancorare socio-enuntiativ8.
Astfel, aceeasi actiune definita prin scopul sau poate sa se traduca in formatiuni discursive diferite: ele constituie produsul socio-istoric-cultural al unui grup dar constituie si obiecte verbale concrete, adica texte.

Dupa ce am trecut in revista principalele valori semantice ale termenului discurs, vom incerca sa propunem cateva definitii pentru disciplina ce are ca obiect de studiu discursul.


ANALIZA DISCURSULUI

Ca si termenul discurs, “analiza discursului ” cunoaste mai multe sensuri, nu intotdeauna precise sau delimitate clar.

1. Acceptiunea cea mai larga priveste “analiza discursului drept “analiza a uzului limbii9”
(Brown si Yule 1983:1) sau
“Studiul uzajului real al limbajului de catre locutori reali in situatii reale” (Van Dijk 1985: t. IV, cap.2).

2. Dintr-o perspectiva larg impartasita in spatiul anglo-saxon, analiza discursului este echivalenta cu analiza conversationala, iar discursul este considerat ca activitate interactionala prin excelenta.
Aceste definitii vagi fac dificila precizarea trasaturilor prin care analiza discursului se deosebeste de alte discipline care au ca obiect de studiu discursul.

3.Analiza discursului privita ca ” …disciplina care, in loc sa procedeze la o analiza lingvistica a textului sau la o analiza sociologica ori psihologica a “contextului” sau, vizeaza articularea enuntarii sale (a textului, n.n.) la un anumit loc social” incearca sa rezolve problematica genurilor discursului, fie ca este vorba de apartenenta acestora la anumite campuri discursive
(politic, stiintific etc.), fie de relatia functionala in spatiul social (institutii, organizatii etc.).10
Acest tip de analiza armonizeaza perpectivele mai multor discipline incercand sa ofere o imagine integratoare asupra discursului. Aceasta imagine se formeaza dintr-un ansamblu de fatete care corespund punctelor de vedere specifice fiecarei discipline fara insa a se identifica cu acestea.

In functie de perspectiva adoptata se poate aprecia caracterul multi-, inter-, si, mai ales transdisciplinar al analizei discursului.
Astfel analiza discursului integreaza fatete diverse, de la retorica (argumentare, figuri etc.) la analiza conversationala (dialog, strategii etc.), de la sociolingvistica (diversitati si comunitati lingvistice) la psiholingvistica (utilizarea codului lingvistic).

Orice disciplina, pentru a-si sustine statutul legitim, trebuie sa-si afirme identitatea, trasaturile care o disting de alte discipline. Circumscrierea delimitarii in triada obiect de studiu-metode de studiu- terminologie specifica este completata de probleme legate de filiatie si de ceea ce se poate numi optiune strategica sau (cautarea unui) ideal11.

Se poate considera ca analiza discursului, asa cum se prezinta ea astazi, a fost pregatita de trei tendinte importante ale anilor 60:
- lingvistica textuala
- etnografia comunicarii
- scoala franceza de analiza a discursului.

Idealul analizei discursului poate fi rezumat la:
- studierea productiei verbale in ansamblul ei,
- analiza tuturor enunturilor in situatii de comunicare specifice (spre deosebire de studiul limbii in afara contextului).

Acceptand ca discursul reprezinta o unitate transfrastica, orientata, (inter)activa. atunci corpusul pe care se face analiza discursului este o notiune deschisa care poate ingloba unitati diverse de la conversatii amicale pana la tratate stiintifice, inclusiv lucrari de analiza a analizei discursului.

In fata dificultatii imense de delimitare cantitativa a acestui camp de investigatie se pune in primul rand problema definirii conceptului analiza de discurs.

Cercetatorii au propus mai multe formule metalingvistice, car e ar putea fi circumscrise tipologiei urmatoare:

1. Definitii explicite extrem de cuprinzatoare, vagi, Dijk (1985):
“studiul enunturilor efective in situatii efective”.
2.Definitii exclusive, cum ar fi cele date de scoala americana pentru care discursul este in relatie de sinonimie cu interactiunea orala (ceea ce conduce inevitabil la echivalarea analizei discursului cu analiza conversationala)12.
3. Discursul este un obiect de studiu pe care si-l disputa un ansamblu de discipline cu identitate puternica, precum analiza conversationala, sociolingvistica, retorica argumentativa, analiza lingvistica etc. Aceste discipline constituie fatete de abordare specifica a discursului.
4.Refuzul definitiei poate repr ezenta o reactie de aparare la imposibilitatea circumscrierii notionale a imensitatii si diversitatii faptelor de analizat.
Refuzul unei definitii poate fi suplinit insa si de o explicatie: analiza discursului este suma tuturor practicilor analitice care prezinta interes intr-un anumit spatiu si la un anumit moment.13

D. Maingueneau (1996) propune urmatoarea definitie: “analiza discursului reprezinta analiza articularii textului si a locului social in care acesta se produce.”
Textul reprezinta obiectul de studiu al lingvisticii textuale; in timp ce discipline ca sociologia sau etnologia studiaza locul social.
Analiza discursului se va situa deci intr-o pozitie transdisciplinara in care va incerca sa armonizeze diverse perspective.
Textul si locul social sunt precum partile recto si verso ale unei foi de hartie: discursul va reprezenta deci un text, un loc social si un mod de enuntare care le articuleaza14. Aceasta definitie se opune definitiei analizei discursului in cadrul sociolingvisticii care se intereseaza,
in primul rand, de varietatea lingvistica prezenta in cadrul unei societati.
Definitia este diferita si de perspectiva analizei conversationale care studiaza modul de cooperare si regulile de conversatie determinate de norme culturale chiar in interiorul aceleiasi limbi15.

Sociolingvistica si analiza conversationala au privilegiat anumite accente antropologice si psihologice pentru a sublinia astfel faptul ca discursul nu poate fi redus la statutul de obiect de studiu in proprietatea exclusiva a unei discipline.

Analiza discursului este studiul acestui “de ce”; limbajul este utilizat “intr-un anume mod”,
intr-o anumita situatie de comunicare. Genul de discurs va depinde deci de institutia discursiva, iar dimensiunea institutionala a “vorbirii” va defini scopul sau.

Concluzii:

Analiza discursului nu reprezinta o disciplina omogena.
Privind discursul, analiza discursului este ea insasi un discurs prin definitie, determinata de parametri spatiali si temporali. Acesti parametri explica diversitatea cur entelor care traverseaza campul de cunoastere a discursului. In acest vast camp problematic se intersecteaza traditii culturale si stiintifice diferite: traditia europeana marcata de tendinte puternic rationaliste si cea americana mai empirica si mozaicata.

ANALIZA DISCURSULUI -; DOMENIU MULTI- SI INTERDISCIPLINAR

Analiza discursului este o intersectie a disciplinelor umaniste: psihanaliza, antropologie, sociologie, istorie, psihologie sociala si cognitiva etc. Aceste discipline isi produc propriul discurs, ele au simultan o functie critica si auxiliara in analiza discursului.

Se remarca, de asemenea, manifestarea unor tendinte clare care atesta:
- preferinte, materializate in existenta unor scoli specializate, pentru studierea anumitor corpusuri, cum ar fi discursul politic, discursul mass media etc. Acest fenomen nu este fara consecinte: studierea aceluiasi corpus imprima tendinta spre dezechilibru: discursul publicitar este mult mai atractiv decat cel filozofic (din perspectiva vizibilitatii institutionale si a mobilizarii resurselor materiale si umane).
- formularea explicita a un or aplicatii care pot fi extrem de diverse, de la creatia publicitara la rezolvarea unor patologii (surzenia) sau la discursul feminist. Se remarca, de asemenea, dezvoltarea unei analize critice a discursului (en g. Critical Discourse Analysis), cum ar fi, de ex., discursul antirasist, antisexist etc.
- revendicarea institutionala din partea sociolo gilor, psihologilor etc. care face sa apese asupra textului o amenintare de dizolvare pe seama stiintelor limbajului. Astfel analiza de continut si analiza discursului au scopuri diferite:
- analiza de continut (practicata de sociologi pentru care discursul este inainte de toate o sursa de informatie iar din orice text trebuie extrase informatii)
- analiza discursului isi propune sa inteleaga functionarea discursului, ca institutie discursiva
Pe de alta parte, nici disciplinele limbajului, lingvistica enuntarii, analiza discursului etc. nu sunt scutite de rivalitate in ceea ce priveste afirmarea importantei in cadrul studiului analizei discursului.

SCOALA FRANCEZA DE ANALIZA A DISCURSULUI

O importanta deosebita in promovarea studiilor despre analiza discursului o are Scoala franceza ale carei caracteristici ar putea fi sintetizate astfel:

- Scoala franceza16 apare in anii ‘60 si se caracterizeaza printr-un discurs critic17. Astfel, afirmatia potrivit careia “ideologia si inconstientul locuiesc incognito in limbaj si ca trebuie sa fie inlaturate (de acolo,n.n.)“ era un reflex al alienarii intr-o epoca dominata de ideologia burgheza.

Maniera de abordare a Scolii franceze se poate caracteriza prin:

1. Un interes mai mare pentru discursurile marcate de “constrangeri” din partea unor norme, fata de interactiunile orale spontane.
Acest interes pentru “rutine” cum ar fi, d e ex ., cursul universitar, jurn alul tv etc. reprezinta fix area ca obiect de studiu a unui corpus de discursuri care au in comun realizarea dupa modele. Aceste modele18 se caracterizeaza printr-un grad mare de stabilitate si se supun unor constrangeri puternice chiar daca au o dinamica proprie, o tendinta spre schimbare, spre evolutie etc.19

2. Insistenta pe materialitatea lingvistica
Analiza discursului nu poate sa nu se sprijine pe lingvistica. Daca analiza discursului se intereseaza de functionarea unui semn o face mai ales pentru a cauta o legatura cu substanta sa lingvistica.20

3.Interesul pentru teoriile de enuntare lingvistica.
Teoriile care privesc enuntarea lingvistica r eprezinta un curent pragmatic, dar o pr agmatica mai putin fondata pe teoriile lingvistice. De fapt, este vorba despre trecerea de la analiza lingvistica la folosirea propriu-zisa a limbii21.

4. Introducerea unor termeni-martor in analiza, cum ar fi arhiva: a) termen-martor al conceptiei lui M. Foucault (1969: 171) care d esemneaza prin arhiva un tip de “analiza arheologica” al carei domeniu de interes s-ar plasa “intre limba, care defineste sistemul de constructie al frazelor posibile si corpus, care primeste pasiv vorbele pronuntate” . Astfel, “arhiva” defineste un nivel p articular: cel al unei practici care face sa apara o multitudine de enunturi ca tot atatea evenimente regulate, ca tot atatea lucruri oferite prelucrarii si manipularii”. b) Pentru Pêcheux (1975) termenul marcheaza opozitia dintre corpusurile experimentale
(care sunt produse de locutori in situatii experimentale, de test) si corpusul de arhiva (care cuprinde enunturile pastrate, cele care fac obiectul analizei istoricilor). c) Pentru D.Maingueneau (1975)22 arhiva este termenul care poate inlocui sintagma
“formatiune discursiva”. Aceasta inlocuire ar avea ca obiectiv:
-a delimita tipurile de corpusuri, adica enunturi apartinand unei aceleiasi pozitionari socio istorice;
- a sublinia prin etimologie23 ca aceste corpusuri sunt inseparabile de o memorie si de institutiile care le confera autoritate in acelasi timp afirmandu-si legitimitatea prin ele.

Tendinta franceza in analiza discursului nu este legata de un spatiu geografic delimitat -
Franta; ea este un mozaic, un conglomerat si reprezinta nu o doctrina, ci, mai ales, un anume
“aer de f amilie”24 specific cercetarilor.


Cele mai importante directii de cercetare care se intersecteaza in cadrul analizei discursului vor fi prezentate dintr-o perspectiva tipologica si istorica.

RETORICA

Retorica rediviva ocupa un loc central in studiul procesului de comunicare.
Retorica generala se va axa pe studiul discursivitatii in contexte si situatii diverse: “De la prietenie la dragoste, de la politica la economie, relatiile se fac si se desfac prin exces sau lipsa retoricii”25.

Unii autori26 considera p erformanta in activitatea discursiva ca:
1) intentionalitate, directionare spre act;
2) analiza a mecanismelor performantei cognitive pentru optimizarea comunicarii27.

Performanta in activitatea discursiva ar presupune deci, intersectarea, integrarea intr-un ansamblu echilibrat al fatetelor urmatoare:
- retorica argumentativa
- retorica metafizica28: “influentarea interlocutorului se realizeaza prin intermediul fascinatiei ideii…”
- retorica textualista: “modalitatea constructiei discursive”
- retorica poetica cu accent pe studiul mijloacelor stilistice
- retorica aplicata la diferite domenii ale cunoasterii umane (filozofie, politica, educatie, religie, ecologie, justitie etc.)
- retorici speciale pe genuri discursive: retorica discursului politic, retorica propagandei, retorica demagogica etc

Analiza discursului se va sprijini, de asemenea, pe disciplina al carei obiect de studiu il constituie limba, privita nu ca ansamblu de semne, ci ca (inter)actiune comunicativa -; pragmatica.

PRAGMATICA

Pragmatica este o lingvistica a uzului si reprezinta un termen cu multiple sensuri intedisciplinare.

1. Pragmatica se ref era la o parte componenta a limbii, alaturi de componenta semantica si de componenta sintactica. Aceasta componenta pragmatica apartine schemei tripartite propuse de filozoful american Ch. Morris29 in 1938, care distingea trei domenii in intelegerea oricarui limbaj, formal sau natural:
- sintaxa care priveste relatiile semnelor cu alte semne;
- semantica care se refera la relatiile semnelor cu realitatea;
- pragmatica care se intereseaza de relatiile semnelor cu utilizatorii acestora, de folosirea lor si de efectele produse.
In aceasta acceptiune restransa, pragmatica desemneaza disciplina sau disciplinele care se ocupa cu studiul componentei pragmatice a limbajului.30

2. Pragmatica este specifica si unei anumite conceptii asupra limbajului, si, mai general, asupra comunicarii, care se opune celei structuraliste.In aceasta calitate, pragmatica se regaseste in ansamblul stiintelor umane; ea desemneaza mai putin o teorie particulara cat o intersectie a diverselor curente care isi impart un anumit numar de idei-forta. Acestea ar fi:
- Semiotica lui C.S. Peirce;
- Teoria actelor de vorbire, initiata de filozoful englez Austin, dezvoltata de
J.R.Searle pe dimensiunea “ilocutionara” a limbajului, asupra a ceea ce se face prin vorbire;
- Studiul inferentelor pe care le realizeaza participantii la o interactiune verbala
(Grice 1979), Sperber si Wilson (1989);
- Studiile asupra enuntarii lingvistice, care s-au dezvoltat in Europa prin contributiile lui Bally, Jakobson, Benvensite, Culioli s.a.
- Studiile asupra argumentarii;
- Cercetarile asupra interactiunii verbale;
- Anumite teorii asupra comunicarii, cum ar fi cele ale Scolii de la Palo Alto etc.


Concluzii:

Aceste conceptii asupra limbajului subordonate pragmaticii incearca, intr- un anume sens, sa
inlocuiasca retorica traditionala si sa rafineze anumite directii ale acesteia cum ar fi:
- evidentierea caracterului activ al limbajului, a reflexivitatii sale fundamentale
(faptul ca acesta se refera la lume aratandu-si propria activitate enuntiativa);
- punerea in prim plan a fortei semnelor, a caracterului interactiv al limbajului, raportul sau continuu cu un cadru care permite interpretarea enunturilor;
- dimensiunea normata a limbajului (activitatea de vorbire este dirijata de o structura de adancime de drepturi si obligatii)


ANALIZA CONVERSATIONALA31

Motto:
“Am observat putine subiecte atat de la indemana oricui, care sa fie atat de rar, sau, cel putin, atat de superficial analizate cum este conversatia; si, intr-adevar, cunosc putine subiecte care sa fie atat de dificil de tratat cum ar trebui, sau asupra carora sa fie atatea de spus.”

Conversatia reprezinta un prototip al interactiunii verbale ale carei forme sunt foarte diferite
in functie de loc, timp, parteneri sau scop. De unde si polisemia termenului “conversatie”.
Conversatia prin caracterul sau imediat, familiar face dificila abordarea sa stiintifica de la distanta, in conditii de laborator.
Conversatia devine obiect de studiu32 in anii ‘60 in SUA printr-o abordare descriptiva din perspectiva etno-sociologica33.

J.J.Gumperz considera ca “a vorbi inseamna a inter-actiona”; ne aflam intodeauna in fata unui numar de participanti legati intr-o retea34 de influente reciproce; in conversatie ii schimbi pe altii si te schimbi pe tine insuti sub actiunea celorlalti. Aceasta abordare se opune conceptiei
“monologale” a comunicarii si celei a analizei discursului35, deosebindu-se in acelasi timp de lingvistica enuntarii36, de teoria actelor de limbaj 37.

Evidentierea relatiei de determinare reciproca in care se unesc fazele de emitere si receptare. Abordarea interactionala se opune viziunii unilaterale sau lineare a comunicarii avand ca izvor de inspiratie comunicarea telegrafica. Ea da prioritate studiului formelor dialogale ale productiei discursive.
Competenta comunicativa, concept elabor at de D. H. Hymes, vede codul lingvistic drept un ansamblu de virtualitati atat de “decorporalizate” incat nu prind viata decat in interactiune.Resursele comunicative nu se reduc la un corpus lingvistic; ele cuprind: unitati verbale si nonverbale, gestionarea si construirea conversatiei (randul la cuvant, reluari, punctari, deschidere, inchidere, marcatori, modalizatori etc.) si, ceea ce este cel mai important, realizarea unor relatii interpersonale.
Dimensiunea relationala este esentiala in analiza conversatiei, dupa cum o dovedeste si importanta politetii. Conceptia informationala asupra conversatiei este restrictiva conversatia este un loc unde se construiesc atat relatiile interpersonale, cat si identitatea sociala, care modeleaza conflictele si consensul, egalitatea sau ierarhiile etc.

Analiza conversationala reprezinta un domeniu de mare interes pentru analiza discursului.
Domeniul de studiu al analizei conversationale depaseste adesea conversatia in sens strict.
Unii cer cetatori38 considera ca ar fi mai potrivit sa se vorbeasca despre analiza interactiunilor verbale.

Cele doua directii principale de cercetare ale analizei conversationale sunt:

1. Studiul relatiilor dintre constituentii lingvistici ai interactiunii care se afla la diferite niveluri intr-o organizare ierarhica39:
- unitati elementare: acte de limbaj
- interventie
- schimb
- ansamblul interactiunilor.
2. Studiul relatiilor care se stabilesc intre participanti in cursul interactiunii (incluzand aspecte ca agresivitatea, gradul de intimitate etc.). Problemele de interes sunt cele care tin de
inscrierea la cuvant, problematica imaginii /eng. face colocutorilor etc.

In sens larg, analiza con versationala studiaza interactiunile comunicationale la nivel verbal, paraverbal si chiar non verbal40 .

Studiu prin excelenta multi- si interdisciplinar, analiza conversationala incearca o sinteza intre:
- lingvistica
- sociologie (etnometodologia41 -; Garfink el 1967)
- abordari preponderent psihologice (Scoala de la Palo Alto- Watzlawick 42 1972).

SCOALA DE LA PAL O ALTO43

Este reprezentata de grupul de cercetatori44 care in anii 1950-1960 au dezvoltat in SUA
“pragmatica (in domeniu l) comunicarii umane” si au influentat semnificativ evolutia analizei discursului.
Prin analiza unor paradoxuri care insotesc comunicarea, studiul lor s-a concentrat pe “cum indivizii pot sa ajunga sa intretina raporturi delirante, precum si diferitele viziuni asupra lumii care rezulta din acestea” (Watzlawick 1978:7).45 Pe langa Bateson, Watzlawick si Jackson,
“noua comunicare” include cercetatori ca Goffman sau Birdwhistell (interesat in special de studiul gestualitatii-kines/tica) si Hall (p reocupat de proxemica -; studiul perceptiei si al folosirii spatiului de catre om).
Watzlawick introduce notiunea de “noua comunicare” care schimba perspectiva clasica asupra comunicarii. Comunicarea nu mai este o alternanta de emitere-receptie ci: “un sistem cu multiple canale la care actorul social participa in fiecare secunda, fie ca vrea, fie ca nu; prin gesturile sale, prin privirea sa, prin tacerea sa, si chiar si prin absenta sa…In calitatea sa de membru al unei anumite culturi, el face parte din comunicare, asa cum muzicianul face parte din orchestra. Dar in aceasta mare orchestra culturala, nu este nici dirijor, nici partitura.
Fiecare canta “acordandu-se” cu celalalt ”. 46

ETNOGRAFIA COMUNICARII

Reprezinta un curent47 aparut in cadrul cercetarii antropologice americane, care a avut o mare influenta asupra analizei discursului.

Etnografia comunicarii a pus accent pe eterogenitatea comunitatilor lingvistice, pe diversitatea ex trema a codurilor care modeleaza identitatea partenerilor in interactiunile verbale.
Gumperz si Hymes (1964)48 ab andoneaza calea traditionala de studiere a structurii limbii si isi
indreapta cercetarile spre observarea si descrierea cu precizie a multimii de “evenimente de comunicare” surprinse in contextul lor natural.
“Vorbirea” este considerata un sistem cultural, o activitate determinata de norme implicite in cadrul careia nu se pot separa de o maniera neta socialul si verbalul.
Hymes49 (1972) a propus un model practic numit “speaking” in cadrul caruia sa se studieze functiile limbajului in acte concrete de comunicare la nivelul componentelor: participanti, scopuri, norme etc.
Chiar daca nu si-a atins idealul de realizare a unei comparatii sistematice a functionarii vorbirii in cadrul unei diversitati de comunitati, marele merit al etnografiei comunicarii a fost orientarea spre aplicatii in domeniul pedagogiei si, mai ales, al comunicarii interetnice.

ETNOMETODOLOGIA

Acest curent sociologic a avut o contrib utie importanta la dezvoltarea analizei conversationale50. Etnometodologia a aparut in SUA ca directie de cercetare care are ca obiect implicitul social (dobandit) (Garfinkel 1967)51.
Scopul cercetarii il constituie metodele care permit actorilor sociali sa stapaneasca actele de comunicare in viata de zi cu zi.
Etnometodologia se bazeaza pe “interactionismul simbolic” (Universitatea din Chicago, 1920 1930) al carui reprezentant stralucit a fost G.H. Mead52.
In perspectiva lui Mead (1963)53 schimburile verbale cu celalalt sunt locul unde se formeaza simultan subiectul si ordinea sociala. Conceptiile comune ale societatii nu trebuie considerate ca idei false ci trebuie tratate ca moduri de organizare a ex perientei sociale, drept cunostinte.
Pentru a intelege comportamentele actorilor sociali si reprezentarile lor despre lume trebuie ca perspectiva sa-i plaseze in interiorul situatiilor in care sunt angajati si sa ia in calcul proiectele lor de faurire a universului cotidian.

Si cercetarile lui Goffman au contribuit la dezvoltarea etnometodologiei. Conceptia sa se bazeaza pe faptul ca partenerii unei interactiuni verbale sunt prinsi intr-un fel de dramaturgie, ca viata de zi cu zi este o permanenta punere in scena aflata intr-un echilibru determinat de raporturile intre forte instabile.

Modelul54 este structurat astfel:
- fiecare individ este preocupat in mod constant sa-si defineasca identitatea astfel incat sa se faca recunoscut ca membru legitm al societatii;
- normele care determina comportamentele sunt incontinuu reactualizate de catre chiar aceste comportamente, astfel incat asistam la o reconstructie interactiva neintrerupta a oridinii sociale.

LEXICOMETRIA55

Disciplina auxiliara a analizei discursului56 lexicometria isi propune sa caracterizeze o formatiune discursiva prin raportare la alte formatiuni discursive care apartin aceluiasi camp discursiv prin realizarea unei retele57 cuantificabile (informatizate) de relatii semnificative
intre unitatile sale.
Abordarea este comparativa iar rezultatul calculului este destinat sa faca obiectul unei interpretari58 care plaseaza ideologic locutorii unui enunt.
Acest tip de cercetare59 a fost sistematizat pentru spatiul francez de Laboratorul de lexicologie politica de la Scoala Normala Superioara de la Saint-Cloud, devenita mai tarziu echipa
“Lexicometrie si tex te politice”, car e, dupa 1960, a dezvoltat programe (software) complexe: pe langa traditionala statistica lexicala “in afara co ntextului” se studiaza cuvintele in contexte, prin intermediul co-ocurentelor unui termen ales ca reper, ceea ce cond uce la un studiu al frazeolo giei60. Frazeologia reprezinta un termen-u mbrela sub care se plaseaza un ansamblu vast de combinatii mai mult sau mai putin fixe. Principala caracteristica a acestor unitati61 este tendinta de pierdere a independentei lexicale, si, ca o consecinta, capacitatea lor de a fi memorizate in bloc62.
Aceste combinatii pot fi:
1) integrate in limba: proverbe, sintagme63: putere de cumparare, linie de aparare, masina de spalat etc.
2) specifice unui individ, unui tip de discurs, unei formatiuni discursive (revolutie nationala, lupta de clasa etc.)
Acest fenomen este accentuat in mod special de mass media: atentat la drepturile omului, a aduce o lovitura dura procesului de pace in…

Lexicometria este pregatita sa repereze unitatile frazeologice, adica acele “segmente repetate”, asocierile de cuvinte cele mai frecv ente intr-o formatiune discursiva64.
Fixarea/inghetarea permite dezghetarea care “isi propune sa faca sa tasneasca, partial sau integral, sensul de origine al elementelor”65.
Lexicometria se poate sprijini si pe analizatori sintactici pentru a pune in evidenta relatiile dintre vocabular, sintaxa si enuntare.

METODA TERMENILOR-CHEIE66

Metoda de analiza a corpusului, impusa de lucrarile Scolii franceze de analiza a discursului, s a inspirat din cercetarile lingvistului american Harris (1952)67.
Metoda consta in a selectiona a priori cateva cuvinte-cheie, considerate a fi reprezentative pentru o formatiune discursiva, iar apoi a construi un corpus cu toate unitatile lingvistice in care apar aceste cuvinte.
Metoda se bazeaza pe o serie de procedee destinate reducerii diversitatii sintactice68.
Confruntarea termenilor-cheie cu vecinatatile se face comparativ, de ex., se studiaza aceleasi cuvinte in discursuri de acelasi tip69.
Aceasta metoda se bazeaza pe postulatul potrivit caruia cuvintele isi schimba valoarea in functie de formatiunile discursive in care apar si ca se poate condensa ideologia unei formatiuni discursive in enunturile (= fraze de baza) in care se afla termenii-cheie.
Aceasta metoda, desi utila, este adesea criticata deoarece subestimeaza dimensiunea intrinseca de natura textuala si enuntiativa a discursivitatii si reduce sensul la continuturi doctrinale. De altfel, termenii-cheie sunt selectati in functie de o cunoastere care este exterioara discursului, ceea ce pune problema unei circularitati imposibil de evitat70.