u9v24vt
Disputa lingvistica dintre imparatul Sigismund I de Luxemburg si arhiepiscopul Placentius, pe care am istorisit­o saptamina trecuta, imi venea mereu in minte, inainte de 1989, ori de cite ori auzeam in discursurile prezidentiale rostiri precum : nu ezista, muncipiu, pogres, prevèderi, realizarilii, tutulor si inca multe altele de acest soi, ca sa nu mai amintesc de erori mai subtile, de semantica si de sintaxa. Fara indoiala, nu era un secret pentru nimeni ca presedintele de atunci al Romaniei n­a fost instruit, la vreme, in scoli ; interesant era insa ca, in ciuda titlurilor academice si a distinctiilor universitare, in pofida laudelor fara masura care i se aduceau pe toate cararile, in ciuda puzderiei de carti ce ii purtau semnatura si zaceau in vitrinele librariilor, nemilostiva, limba pe care o folosea ii trada gravul deficit cultural. Iar acest lucru il intelegea o tara intreaga. La vremea aceea, mi se parea ciudat ca multi „tovarasi” din preajma sa, chiar unii membri ai familiei — intrecindu­i cu mult nivelul cultural, dar lipsindu­le curajul lui Placentius —, nu­i atrageau totusi atentia atunci cind gresea. Motivele erau destule si felurite ; pe de o parte, teama care bintuia intreaga societate romi-neasca, dar mai cu seama pe cei din stricta apropiere a puterii. Cum se vede, frica din „epoca de aur” o surclasa pe cea din Evul Mediu. Se prea poate insa ca, pe de alta parte, discreditarea prin limbaj in fata intregii populatii romanesti sa fi semnificat pentru cei foarte apropiati lui — in sinea lor potentiali concurenti la functia suprema in stat — un factor de erodare a prestigiului personal al conducatorului insusi. Si atunci, infailibilul secretar general trebuia lasat sa se compromita si sa devina, astfel, vulnerabil… Nu exclud cu totul nici posibilitatea ca „secretarului” sa nu­i fi pasat, pur si simplu, de opinia altora. Si chiar ca, in cinismul sau primitiv — cultivat cu asiduitate si cu slugarnicie de cei din jur —, el sa se fi crezut : „supra grammaticos”. Iar, in megalomania­i ignara, chiar : „supra grammaticam”.

Nu de putine ori, s­au petrecut fapte perverse si incredibile, cind, dintr­un penibil spirit ancilar, combinat cu unul profitor, cei ce cunosteau pronuntiile corecte adoptau ei insisi variantele stilcite de conducator. Pentru a nu contraria cumva litania fredonata de primul solist al tarii, dar si pentru a­i face acestuia placere. Asa s­a intimplat cu substantivul prevedere, rostit incorect mai ales la plural : prevèderi. Nu trebuie sa fii lingvist ca sa observi ca, dupa cum din a vedea s­a format vedère, si nu vèdere, din a revedea, revedère, si nu revèdere, tot astfel, din a prevedea, infinitivul lung adevarat este prevedère, fiindca si cel scurt este a prevedea, nu a prevede. (Nimeni nu zice la revèdere, nici macar : la revèdere, tovarasi, cum scria, cu litere de-o schioapa, pe un afis electoral.) Rau stilcita, aceasta vocabula, facind parte din fondul lexical preferat al „limbii de lemn”, a fost repetata pina la obsesie in circumstante oficiale, ajungind sa se generalizeze in forma sa inco-recta : prevèdere, varianta pe care, din pacate, o mai auzim si astazi, destul de des, la radio si la televiziune, ba chiar in Parlament…