h4b11by
Sint popoare si lumi ce se sting in cite o parte de cuvint. Egiptul pare a se fi stins in hieratismul substantivului (ca si Bizantul, mai tirziu). China a vegetat in eticismul adverbului. Noi, astazi, facem declamatii pe tema sfirsitului catastrofic al lumii, cind de fapt atingem, probabil, doar sfirsitul perioadei care a prilejuit asemenea spaime: perioada de dominatie a conjunctiei; sau cind efectiv am sfirsi in sterilitate, poate chiar in catastrofa, daca trecutul nu ar arata ca se infring in chip firesc asemenea dominatii provizorii, trecindu se intr o alta ipostaza a logosului. Dar, asa cum tinerii de astazi nu stiu ca ei traiesc intr o lume de relatii doar exterioare, aduse de primatul conjunctiilor „si“, „sau“, „daca... atunci“, si ca ei nu au un adevarat liant care sa i solidarizeze, ci doar „conective“, ceea ce ii face sa alcatuiasca de fiecare data o masa informa si nu un colectiv uman — asadar ca de aceea se tutuiesc fara sa se cunoasca, poarta blue jeans mergind pina la nudism, caci n au identitate, devin hippies, caci n au salas, comunica prin invaluirea muzicii mai degraba decit a cuvintului si se lasa in cele din urma integrati in cite o secta, de vreme ce le trebuie totusi o comunitate —, la fel nu stim indeajuns, poate, ca nihilismele la care am ajuns sint capatul de drum al perioadei conjunctiei si ca ele sint sortite infringerii, in curgerea si desfasurarea de sine a culturii europene.
Morfologia culturii, adica reflexul morfologiei gramaticale, cu formele ei variate pentru logos, arata limpede cum pot trece culturile prin toate ipostazele acestuia, nu fireste in puritatea si exclusivitatea cite unei ipostaze, dar cu precumpanirea ei. In perioada de dominatie a conjunctiei vor aparea desigur resturi din perioada cind precumpaneau adjectivul, adverbul si pronumele personal de pilda, sau, de alta parte, se vor ivi anticipatii ale unei perioade cind ar putea precumpani prepozitia. Totusi ramine caracteristic, pentru morfologia ce sugeram, cursul ei, care este si cursul sau desfasurarea in curgere a culturilor. Daca nu se poate determina in chip hotarit ca orice cultura incepe in modalitatea substantivului (care este si una a substantei, sau a realitatii date si numite), sfirsind in modalitatea intimitatii cu lucrurile si cu ceilalti, careia ii da expresie prepozitia, in schimb se va putea afirma ca treptele spiritului creator de culturi sint de fiecare data variate morfologic, in timp ce morfologia culturilor pe baza de simbol spatial (grota la Frobenius, sageata spre infinit a lui Spengler) reda o lume stationara, ca orice intiparire in spatiu.

Si totusi s ar putea ca substantivul si ipostaza in care asaza el spiritul sa deschida efectiv cite o cultura, in masura in care el creeaza o verticalitate in haos (ca virtejul lui Descartes), adica instituie, numeste si populeaza lumea cu realitatile, despre care sau in jurul carora tot restul nu e decit comentariu. Fara sa identifici realitatile, e greu de crezut ca le poti manevra si ca poti ajunge la o forma de civilizatie; fara a le denumi, nu se ajunge la cultura. La inceput a fost numele, poate, intocmai ca in Upanisade. „La inceput lumea aceasta era singur Brahma, sub chipul unui om. El privi in jurul sau si nu vazu nimic altceva in afara de sine. Atunci a exclamat dintru inceput: Aceasta mi e sinele! Si de aici s a nascut numele de Sine.“ — Cu numele incep lucrarile zeilor si ale oamenilor.
In lucrarile culturii europene, care n a asteptat navalirile barbare si potolirea lor spre a se naste, ci a crescut in Bizant aparent firesc din cultura greaca, in realitate insa printr o ruptura categorica fata de ea, numele cel nou a venit sa schimbe nu numai cugetele, ci si lumea toata, pina la urma. Dar „nume“ vine de la ónoma, care inseamna la inceput, pina la alexandrini, simplu substantiv si poarta tot timpul amintirea lui. Ca o lume a substantivelor, atunci, asadar ca una a substantei, a entitatilor, a quidditatilor (quid est), dar si ca una a persoanelor ideale, se instituia peste un colt de Terra un inceput de rinduiala, intii in spirit si apoi in societate. In Rasaritul bizantin, substantivitatea consascra si sanctifica, ducind pina la acel hieratism care avea sa paralizeze atit gindirea, cit si arta, in ciuda marilor reusite ale inceputului, poate ale artei inca multa vreme si dupa inceputuri. In schimb, in Apusul „lumesc“ — uneori prea lumesc, dar tocmai de aceea innoitor si croind drumul catre alte ipostaze ale spiritului si modalitati ale culturii — substantivitatea depasea de timpuriu riscul de a cadea, sub semnul exclusiv al substantivului, in hieratic.
Caci sub semnul substantivului s a desfasurat atunci viata gindului si a societatii, in Apus. Entitatile acelea ale gindirii medievale, asupra carora apusenii erau condamnati sa speculeze, in lipsa unui corp de cunostinte mai sigure, macar traditionale, aluneca degraba in cearta Universaliilor. Ens, Verum, Bonum, Pulchrum fiinteaza oare in ele insele? sau doar in lucruri? sau nici macar in lucruri, ci ele ar fi doar nume? s au intrebat medievalii. Calificarea de nominalism a doctrinei ce sustinea ca era vorba de simple nume, in cazul entitatilor, ar putea sa arate ca intreaga disputa se purta asupra numelor, in speta asupra substantivelor. Iar disputa privea nu numai substantivele supreme, ci tendinta, respectiv nevoia caracteristica intr un asemenea ceas al substantivitatii, de a ridica la esenta fiecare lucru, spre a gasi ceva sub stans in el. Stejarul trebuia sa tina de stejaritate, asa cum somnul tinea de dormitivitate. Cind apare, pina la urma, un ginditor medieval care sa declare ca nu trebuie sa multiplicam fara rost entitatile, exclamind : „Entia non sunt multiplicanda“, el declara in realitate ca nu este cazul sa dam in gol nume noi, asadar ca numarul substantivelor trebuie sa pastreze masura realitatilor pe care le denumesc.
Daca asa se intimpla, sub semnul substantivului, in viata de gindire, nu altfel aveau sa stea lucrurile in descrierea vietii de societate sau in aceea a aspiratiilor inimii catre un ideal lumesc. O intreaga opera pe linia acestui ideal, anume Le roman de la rose, care era si o enciclopedie a lumii medievale, transpune pe planul experientei de viata procedeele folosite de medievali in ce priveste experienta de gindire. Totul devine persoana, si cu ea substantiv, in Le roman de la rose. Iar caracteristic pentru o asemenea tendinta de personificare nu este atit faptul ca se da statut de persoana demersurilor si comportarilor obisnuite ale omului ca fiinta sociala: Courtoisie, Convoitise, Envie, Contrainte, Honte, Peur, cit faptul ca primesc nume si devin adevarate persoane simple atitudini, demersuri si nuante sufletesti de o clipa, ce nu figureaza, ca primele, sub un substantiv comun in limba obisnuita, ci se substantivizeaza acum, printr o frumoasa libertate poetica, in genul: Buna Intimpinare (Bel Accueil), Vorbire de rau (Male Bouche), Dulce Privire (Dous Regars, alteori Dous Regart), Risipa Nebuna (Fole Largesse), Prefacere de sine sau Falsa Aparenta (Faux Semblant), Aparenta Frumoasa (Biau Semblant) si, mai ales, acea Dulce Gindire (Dous Penser) „qui point ne m’aide“ (vers 4117), spune autorul. Cum sa fie de ajutor, daca totul s a populat cu substantive, care vin ca niste persoane reale sa asalteze, sa prinda in virtej si pina la urma sa se indure de bietul erou intrat in hatisul lor?
Chiar Dante, spiritul deschis inca de pe atunci catre o ipostaza noua a spiritului, intirzie in ipostaza caracteristica Evului Mediu. Totul este alegoric, in uimitoarea sa opera principala (ce frumoasa este versiunea romaneasca a Etei Boeriu, cu atit de invatatele note si comentarii ale lui Al. Balaci), astfel incit pacatele omului devin o „padure intunecoasa“, Purgatoriul care duce la paradisul pamintesc si nu e decit un loc „de osinda trecatoare“ are in el un Munte al Purificarii mai degraba decit mijloace si probe de purificare, in timp ce Beatrice, ramasa multa vreme fiinta ca si reala, care l cearta pe Dante pentru neimplinirile lui lumesti, sfirseste prin a fi „simbolul ratiunii de sine si al teologiei“. Ne aflam inca in era substantivului, a carui precumpanire poate da miracole de la inceput.
In aceeasi era vor fi si mijloacele de cunoastere ale omului medieval ori ceea ce au fost mijloacele gindirii teoretice, cum au fost cele care au redat viata societatii si vicisitudinile sufletului. De rindul acesta, pentru cunoastere, pe prim plan va sta alchimia, preferata atunci poate tocmai — spre deosebire de aristotelism — pentru ca putea prin firea ei invoca substante, dadea nume lucrurilor si fabrica in mai mica masura aur decit un univers de nobile substantive. In realitate, s a putut arata ca nu fabricarea de aur ca atare, cautat chiar ca mijloc de a abate atentia teologilor, alcatuia principala preocupare a alchimiei, ci „relatia dintre ordinea naturala si sufletul omenesc“, urmarita sub chipul unei stiinte deopotriva teoretica si practica, care tindea sa duca la renasterea si desavirsirea sufletului. Aurul nu insemna decit „lumina solidificata“ sau „soare pamintesc“, un complement al sufletului care — s a spus — putea prin alchimie sa se ridice, devenind suflet subtil, la adevarata sa luminozitate. Ceea ce prevala erau substantele si relatia cu macrocosmosul, soarele fiind aur, luna argint si celelalte planete, fiecare, cite o substanta esentiala. Si de aici, cascada de substante si realitati invocate de alchimie, pregatind ivirea aurului: in primul rind sulf, mercur, sare, apoi asa zisele simboluri hermetice, ca piatra, apa, ou, plumb, arbore, femeie, saminta — pina la treptele de obtinere a pietrei filozofale, substantivizate ca toate si ele, Nigredo, Albedo, Rubedo. Am revenit astfel la ceva de ordinul entitatilor de la care se plecase. Sau, ca in Le roman de la rose, lumea a fost populata cu substantive, simboluri, entitati care, de asta data in loc sa infrunte alte realitati personificate, trebuie sa intre toate in cuptorul alchimistilor, in Athenor, spre a se dizolva in materie prima, neprelucrata, in Atramentum, coagulind in Spiritul Unu, care nu mai incape in nici o forma.
In aceasta lume halucinanta a chintesentelor sau entitatilor, ca si pe planul vietii, al realitatilor si al demersurilor umane personificate, morfologia culturii poate incerca sa stringa lucrurile sub un nume. Daca insa in cultura europeana ipostaza substantivului a luat acest chip, este de la sine inteles ca in alte culturi chipul nu va fi neaparat cel de substante, simboluri, entitati, alegorii si personificari. Nu intereseaza decit forma. Iar in Evul Mediu forma coboara — cum se intimpla in vremea noastra cu forma conjunctie — pina pe strazi, la inalte curti, si pe cimpurile de batalie.
*
* *
Pe cimpul de batalie de la Azincourt, in nordul Frantei, ia sfirsit era substantivului. Acesta din urma, devenit subiect in fraza si in contextul istoriei, luase chipul cavalerului si al seniorului, cel dintii incercind sa si asume singur — cind nu se integra intr un ordin cavaleresc — raspunderea ultima, intocmai cavalerului ratacitor pe care l incorpora mai tirziu, cu delirul sau, Don Quijote; cel de al doilea, seniorul, ca subiect al manunchiului sau de vasali. Dar, spre a infrunta lumea, le trebuia o armura. Asa deci, in zale, cu armura de subiecte suficiente lor insele, calare pe cai inzauati si ei, avea sa apara floarea nobilimii franceze pe cimpul de batalie de la Azincourt. Asa, iarasi, aveau sa se afunde nobilii, cu cai cu tot, in noroaiele de pe cimpul de batalie, unde feciorii de pastori britanici, in picioarele goale, ii afundau cu sagetile lor si mai adinc, pina la moartea cea fara de glorie.
Iar o data cu ei intra in noapte o ipostaza a spiritului, lasind loc altei zile, in trecerea, in petrecerea culturii europene.