r3v20vx
Pe parcursul anilor 80 si 90, saracia a revenit in forta pe scena europeana.
Integrarea rapida a economiilor nationale in competitia mondiala, restructurarile industriale de mare amploare si precarizarea mereu crescinda a conditiei salariale au fost insotite de cresterea ratei somajului structural care a afectat puternic si pe lunga durata anumite grupuri sociale (tinerii necalificati, femeile, muncitorii in virsta) si care a antrenat intr-o spirala a declinului sectoare de activitate, rezervoare de locuri de munca, regiuni intregi. Au aparut astfel, forme noi de saracie si de marginalizare cu darul de a mari riscurile slabirii coeziunii social-europene 1 si de a ameninta insasi constructia comunitatii.
Cu toate acestea, saracia nu este un fenomen nou aparut in Europa, ci a insemnat mereu degradarea conditiilor de viata si o pozitie sociala inferioara si aparte.
Abordarea sa a fost in permanenta marcata de o alternare a practicilor represive, a tentativelor de control si a grijii pline de atentie, intre spinzuratoare sau mila
(Geremek, 1978), si de dezbateri intre partizanii caritatii individuale si cei ai inter ventiei colective.
Insa, dupa cel de-al doilea razboi mondial, odata cu aparitia sistemelor de protectie sociala capabile sa asigure fie o retea universala de securitate pentru cei deposedati, fie o cortina generalizata impotriva riscurilor individuale si familiale, fondatorii Statului-providenta contemporan, in diferitele sale forme nationale, au putut sa se gindeasca in mod serios la eliminarea saraciei din perspectiva unei cresteri economice capabile mereu sa genereze suficiente locuri de munca.
Totusi, aceste mecanisme elaborate de protectie sociala deseori descrise drept caracteristice pentru modelul social european nu au impiedicat reaparitia acestei probleme seculare a saraciei; astazi, in Europa, ea este obiectul unei formulari noi, polisemantice si consensuale, cea a excluderii sociale.

Imprecizia acestei notiuni, prezenta sa in vocabularul politic pentru a desemna situatii sociale foarte diverse si procese multiple, necesita o examinare a validitatii sale conceptuale relativ la formele contemporane de saracie din tarile dezvoltate si a capacitatii sale de a furniza un cadru pentru actiunea publica.
Un proces sau o stare: ambiguitatea notiunii de excludere in cadrul discursului comun
Cu titlul de exemplu, putem atribui aceluiasi termen doua sensuri ce apar in discursul comun.
Primul sens prezinta avantajul de a nu reduce saracia doar la dimensiunea sa monetara. Termenul utilizat indica perceperea ei in primul rind ca proces sistematic de marginalizare, de respingere, capabil sa afecteze atit indivizi cit si grupuri sociale; iar polisemia discursului despre excluderea sociala indica, in sine, caracterul multi dimensional al acestui proces ce cuprinde aspecte economice, sociale, simbolice si politice. Folosita in acest sens, notiunea permite analiza relatiilor dintre saracie, numarul redus de locuri de munca, integrarea sociala si cetatenie; ea necesita exa minarea rolurilor pietei si, respectiv, protectiei sociale in geneza si evolutia procesului de excludere. Si, pentru ca lupta impotriva excluderii sociale sa fie eficienta, acest mod de abordare a ei provoaca la identificarea cauzelor excluderii si la desemnarea clara a celor care exclud.
Pe de alta parte, discursul despre excludere poate deveni restrictiv atunci cind reuneste situatiile si sfirseste prin impunerea unei imagini prea simple despre o societate duala, sau cu doua viteze, impartita intre cei care sint in si cei care sint out . Se intelege astfel mai ales in cazul Frantei ca, atunci cind figura sociala a celui exclus tinde sa substituie un ansamblu intreg de alte persoane, este vorba despre saraci sau indigenti, marginali sau asistati, proletari si sub-proletari, handicapati din punct de vedere social sau inadaptati, categorii inventate in epoci diferite pentru a desemna indivizi situati la baza ierarhiei sociale. Deci, succesul termenului excludere provine, fara indoiala, in parte din faptul ca suporta o glisare de sens eufemistic: daca initial a desemnat actiunea de respingere a unei persoane dintr-un grup, o institutie sau un spatiu social (sau de impiedicare a accesului acestei persoane in locurile indicate), termenul ajunge sa indice rezultatul acestui proces, situatia celor exclusi, fara a preciza de ce, cum sau de catre cine au fost acestia exclusi: A face (din excludere) o calitate proprie, o caracterizare subiectiva, inseamna intr-un fel alunecarea dinspre accident inspre esenta, anulind circumstantele care au facut posibil accidentul (Messu, 1993). In acest caz, a vorbi despre exclu dere devine modalitatea cea mai buna de a-i face pe saraci sa taca; iar a incetateni fenomenul, facind din el o stare, este un artificiu retoric vechi, folosit pentru acomodarea la aceasta situatie.
Pentru a scapa de efectele de bruiaj produse in discursul comun, de polisemia termenului de excludere, este util sa punem in perspectiva evolutiile care, in Europa, au afectat reprezentarile contemporane ale saraciei, incercind sa identificam para digmele care le caracterizeaza si modelarile faptelor sociale, implicite sau explicite, vehiculate de catre acestea.
Acest lucru poate fi facut in doua domenii care, desi distincte, se intrepatrund si se schimba in permanenta: domeniul politic si domeniul academic.
Evolutiile discursului politic european
Fara a putea urmari evolutiile discursului politic in fiecare din tarile Europei, ne vom concentra asupra schimbarii spectaculoase aparuta in ultimii 20 de ani in abordarea problemelor saraciei de catre institutii europene, schimbare ce, la prima vedere, condenseaza si uneste puncte de vedere nationale.
In mod semnificativ, in 1975, chiar in momentul cind economiile tarilor europene ieseau dintr-o faza exceptionala de crestere continua ce durase un sfert de secol si care nascuse speranta in venirea unei societati fara someri Comunitatea Europeana lansa primul program european de lupta impotriva saraciei. Datele statistice si anche tele disponibile in perioada respectiva indicau deja clar de exemplu, in cazul Frantei procesele nu doar economice, de indepartare a anumitor segmente ale populatiei, victime ale handicapului social, desemnate deja drept excluse din procesul de cres tere. Insa, datorita in parte traditiei anglo-saxone din acest domeniu si situarii inca sub influenta dinamicii perioadei de crestere anterioara, marcata de o marire continua a salariilor si, corelat, a protectiei sociale, conceptiile dominante privitoare la saracie au continuat sa se refere in principal la distributia veniturilor, legate de participarea indivizilor la activitatea economica. Astfel, in 1975, Consiliul ministrilor europeni oferea urmatoarea definitie: Persoane sarace: indivizi sau familii ale caror resurse sint atit de reduse incit acestia sint exclusi de la conditiile de trai minim acceptabile in statul membru in care traiesc 2 .
Dupa douazeci de ani, discursul politic s-a schimbat radical. In 1994, Consiliul
Europei definea exclusii ca grupuri intregi de persoane (care) se gasesc, partial sau total, in afara cimpului efectiv de aplicare a drepturilor omului 3 . Luind in consi derare aceasta definitie, devine evident faptul ca dimensiunea economica a saraciei dispare. Analizele propuse, in acelasi moment, de catre Observatorul politicilor natio nale de lupta impotriva excluderii, ce functioneaza pe linga Comisia Comunitatilor
Europene, se suprapun in mare parte celor precedente, completindu-le: Excluderea sociala poate fi analizata din punctul de vedere al negarii sau nerespectarii dreptu rilor sociale sadica dreptult fiecarui cetatean la o anumita calitate minimala a vietii precum si la participarea la principalele institutii sociale si profesionale (Room s.a.,
1992, pp. 14-15). Aceasta este viziunea marshalliana, revendicata in mod explicit de catre expertii Observatorului, potrivit careia cetatenia se bazeaza pe conjunctia si interactiunea drepturilor civile, politice si sociale (Marshall, 1950). In opozitie cu cetatenia, excluderea este, in special in aceasta abordare, rezultatul negarii drepturilor fundamentale si corespunde unei crize majore a societatilor democratice deoarece aceasta pune in evidenta neindeplinirea principiilor aflate la baza acestor societati.
Evident, dimensiunile economice ale saraciei nu sint negate in aceasta situatie; insa nerealizarea drepturilor apare ca o prima cauza: Cind cetatenii sint incapabili sa-si obtina drepturile sociale, tind sa sufere un proces general si persistent de privare de avantaje si sa-si vada participarea sociala si profesionala reducindu-se (Room s.a.,
1992, p. 16).
Observarea acestor doua tipuri de definitie, aflate la o distanta de 20 de ani unul de altul, duce cu gindul la faptul ca aceasta evolutie nu rezulta doar dintr-o adaptare la realitatile socio-economice, dar si dintr-o schimbare mai profunda aparuta in con ceptiile despre integrarea sociala, si, fara indoiala, despre rolul interventiei publice in coeziunea sociala.
In acest caz, mai ramin de analizat procesele prin care s-a putut trece de la o definitie la cealalta si consecintele teoretice, practice si simbolice ale acestui fapt.
De la saracie la excludere: panorama diferitelor moduri de abordare
Cercetarile si lucrarile specialistilor, conduse pe o perioada de 20 de ani, se inscriu, mai mult sau mai putin, in spatiul structurat de cele doua definitii succesive ale instantelor europene mentionate precedent. Ele se organizeaza in jurul altor citeva modalitati mai mari de abordare, ale caror ipoteze, implicite si explicite, forta si limite trebuie descrise.
In acest scop, ar putea fi util sa folosim schemele dezvoltate de Maclouf, pentru a descrie procesele de organizare a vietii sociale: Structura sistemului de interactiuni sociale poate fi examinata pornind de la tensiunea fundamentala dintre sistemele de asamblare si de diferentiere sociala (Maclouf, 94, p. 34).
Reunirea indivizilor si a grupurilor intr-o comunitate si apoi intr-o societate are loc pe doua planuri complementare: cel al socializarii (participarea in structuri inte gratoare si incorporarea normelor sociale) si cel al sociabilitatii (participare si schimb in cadrul unor grupuri restrinse). In acelasi timp, procesele de diferentiere, de consti tuire a pluralitatii sociale se desfasoara pe doua axe: cea a distributiei resurselor si bunurilor si cea a stratificarii, adica a repartizarii indivizilor si grupurilor pe o scara a pozitiilor sociale. Aici, locul central este ocupat de problema inegalitatii dintre indivizi si grupuri sau clase.
Insistind asupra rolului Statului-providenta in institutionalizarea si reglarea pro ceselor de asamblare si diferentiere, Maclouf precizeaza ca schema sa nu este suficienta pentru clasificarea diferitelor forme de excludere sociala: Persoane care se aseamana sau nu, grupuri asemanatoare sau diferite tind sa se uneasca. Insa inega litatea, caracterizata de un dinamism mereu reinnoit, a impartirii beneficiilor , resurselor si bunurilor da nastere unor diferentieri noi. (Aceasta dinamica) este afecta ta de procesele divergente tinzind spre integrare sau anomie, spre constituirea sociala a statului sau spre dezintegrarea sa (Maclouf, 1994, pp. 34-35).
Distinctiile operate de Maclouf ne ofera o grila de lectura destul de convingatoare in masura in care se pare ca fiecare din diferitele abordari actuale ale saraciei prefera un anume plan de analiza, neglijindu-le pe celelalte, sau, dimpotriva, actioneaza pe mai multe planuri, confundindu-le.
Saracie absoluta si subzistenta
Conceptiile de origine anglo-saxona privitoare la saracie absoluta si subzistenta sint deja in afara problemei. Ele au aparut odata cu lucrarile medicilor si nutritionistilor de la sfirsitul secolului XIX si inceputul secolului XX si trateaza nevoile, in special fiziologice, ale indivizilor, adica bunurile esentiale (hrana, locuinta, incalzire) care confera un minim pentru subzistenta. Din punct de vedere financiar, aceste bunuri vitale defineau atunci un prag al saraciei absolute. Insa, dupa cum remarca Townsend
(1933, p. 31) indivizii nu pot fi redusi la simple organisme consumatoare de energie: pina si nevoile fiziologice elementare sint determinate social. In aceasta ordine de idei, notiunea de nevoi de baza, aparuta in anii 70, reprezinta o continuare a celei de subzistenta, care include accesul la bunuri si servicii colective (apa, asanare, servicii medicale, de transport si educatie ) indispensabile vietii intr-o societate 4 .
Saracie relativa si privare
Urmeaza analizele in termeni de saracie relativa, care tin cont de criticile/argumentele precedente. Saracia nu poate fi definita la modul absolut, ci doar in raport cu condi tiile optime de viata ale unei societati date.
Coexista doua abordari (ale acestei probleme): prima se ocupa in exclusivitate de pozitia indivizilor sau a familiei in distributia veniturilor; sint considerati saraci cei aflati la baza acestei scari, sub un anumit prag, conventional sau calculat. Problema este stabilirea acestei granite monetare care risca sa fie arbitrara (de exemplu, atunci cind pragul este egal cu 50% dintr-un venit mijlociu sau mediu) mai ales atunci cind curba distributiei veniturilor nu este marcata de inflexiunile semnificative din zona veniturilor mici. Arbitrarul este reintarit prin faptul ca, de obicei, nu sint luati in calcul indivizii, ci familiile, ca unitati elementare de perceptie a veniturilor si de consum; ceea ce trece prin fixarea in parte arbitrara si variabila in functie de studii si de tara a scarii de echivalenta permitind compararea familiilor, de structuri si talii diferite.
In mod schematic, aceasta conceptie unidimensionala a saraciei avind in centru ratele de distributie a resurselor, este in concordanta cu un sistem de integrare sociala bazat pe munca (salariata), in care participarea tuturor indivizilor valizi la sfera productiva este considerata dobindita. Saracia depinde, in primul rind, de o retribuire insuficienta a celor a caror productivitate marginala este scazuta (ceea ce implica o interventie asupra distributiei veniturilor primare) si, in al doilea rind, de un ansamblu de handicapuri sociale , reziduale. Ideea de excludere, aparuta in Franta in anii 70, era relevanta pentru acest ultim caz: era vorba despre resorbtia anomaliilor unui sistem de retribuire tinzind, prin vocatie, spre inegalitate (Maclouf,
1994, p. 39).
Notiunea de saracie este, deci, relativa in raport cu standardul venitului si al consumului: astfel, problema saraciei este strict corelata cu cea a inegalitatii (condi tiilor). Sau, dupa cum remarca Townsend, asimilarea saraciei si a venitului mic poate conduce la imposibilitatea distinctiei conceptuale dintre inegalitate si saracie, si la distragerea atentiei intelectuale si stiintifice de la privarile suferite de catre saraci, atit timp cit este vorba despre o componenta necesara oricarui studiu si analiza
(Townsend, 1993, p. 35).
Mai mult, clasele sociale nu sint luate in considerare in aceasta abordare; in plus, grupurile sociale se definesc, in mod esential, in cadrul conflictului datorat impartirii inegale a resurselor si bunurilor; stratificarea este dedusa din distributie.
A doua abordare a problemei saraciei are ca pretext caracterul multidimensional al saraciei si incearca sa ia in calcul ansamblul conditiilor de existenta si sa carac terizeze saracia ca un cumul al dezavantajelor sau privarilor suferite si traite pe diferite planuri ale vietii cotidiene si sociale de catre indivizi sau familii. Refuzind sa considere saracia drept un atribut individual, aceasta abordare o concepe ca un atribut al situatiei in care traieste persoana (Dickes, 1994, p. 182). Se insista pe dimensiunea fundamental sociala a saraciei, deoarece conditiile de existenta nu se limiteaza doar la aspecte materiale (locuinta, hrana, venit ), ci includ si relatii sociale, accesul la munca, la ingrijiri etc.; si deoarece acestea trebuie situate in timp si spatiu, in raport cu o societate data. In acest sens, putem vorbi despre saracie sau privare relativa, opusa in acelasi timp notiunilor de sanatate absoluta si celor, unidimensionale, de sanatate momentana. Astfel, Townsend defineste drept saraci (sau mai precis relatively deprived) pe cei ce nu-si pot procura s...t conditiile de viata alimentatia, comoditati si servicii care sa le permita sa-si indeplineasca rolurile, sa participe in relatii sociale si sa respecte comportamentul cotidian asteptat din partea lor in cadrul societatii careia ii apartin. Daca insa ei nu detin sau li se refuza in mod frecvent resursele care le permit sa ajunga la aceste conditii de viata, si, in consecinta, sa participe in mod plenar la viata societatii, atunci pot fi considerati saraci
(Townsend, 1993, p. 36).
Townsend si ceilalti autori care subscriu la aceasta perspectiva insista asupra caracterului obiectiv al analizelor lor, in sensul ca ele se bazeaza pe folosirea indica torilor care se aplica tuturor familiilor si prin intermediul caruia fiecare poate fi clasat fara ambiguitate in functie de faptul ca este sau nu privat sau dezavantajat in domeniul respectiv, indiferent de reprezentarea pe care fiecare o poate avea despre dezavantaje si de modul in care resimte consecintele acestora (de exemplu, a avea sau nu un loc de munca, a poseda un frigider sau nu, posibilitatea de a fi petrecut concediul in afara domiciliului in timpul celor 12 luni imediat precedente ). Mai mult, indicatorii utilizati trebuie sa se aplice lipsurilor sau privarilor percepute de majoritate ca un dezavantaj; privarea intervine atunci cind cineva traieste sub standardul de existenta atins de majoritatea populatiei sau acceptat si institutionalizat social (Townsend,
1993, p. 79).
Acest curent de analiza a facut loc, incepind cu anii 70, unei multimi de studii si teste empirice si unei maturizari constante a metodologiilor. Exista numeroase dife rente intre diverse abordari si rezultate in functie de autori, de cadrele teoretice si metodologice implicate si de datele disponibile 5 . In particular, dezbaterile s-au axat pe alegerea domeniilor materiale si sociale de privare luate in considerare precum si pe definitivarea indicatorilor corespunzatori. Ne vom multumi sa insistam pe doua dintre dificultatile acestui proces: cea a agregarii si cea a pragurilor.
Prima dificultate apare atunci cind se incearca reunirea scalelor de masura utilizate, pentru definirea unui scor unic ce va permite clasarea familiilor pe o scala a saraciei si masurarea gradului lor de saracie. Cu siguranta, exista modele ce permit construirea in acest mod a unei scale optime, precum si clasarea totalitatii familiilor fara ambiguitate. Insa, dincolo de aceste optimizari tehnice, ramine indoiala asupra efectelor uniformizarii induse de aceste metode, in masura in care ele dau nastere, implicit, unei echivalente intre marimi ale caror puncte comune n-au fost demonstrate cu adevarat, si, pornind de la acest fapt, prin adaugare, concep saracia ca pe un cumul de handicapuri. Astfel, plecindu-se de la o ipoteza initiala a dimensiunilor multiple ale saraciei, se ajunge, in fine, la un clasament unidimensional. Ramin de analizat relatiile care apar intre scala de saracie a conditiilor de existenta astfel conceputa si cea a veniturilor sau a nivelelor de trai. Numeroase studii stabilesc o corelatie inversa intre scorurile de saracie obtinute prin aceste metode si venit.
Insa aceasta corelatie este nesemnificativa, ceea ce indica faptul ca aceste metode identifica alte forme de saracie decit cele descoperite doar pe baza distributiei veni turilor: saracia conditiilor de existenta nu se rezuma doar la inegalitatea veniturilor.
Cu toate acestea, apare o a doua dificultate atunci cind se pune problema deter minarii prin aceste metode a existentei unor praguri obiective de saracie. Intr-adevar, analiza profilului distributiei statistice a indicatorului de saracie a conditiilor de existenta da nastere unor puncte de inflexiune dincolo de care valorile indicatorilor se ridica foarte rapid (Dickes, 1994, p. 181). La rindul sau, Townsend, marind indica torul de saracie si venit, arata ca aceasta corelatie nu este uniforma si scoate in evidenta un nivel al venitului sub care saracia creste de o maniera exponentiala
(Townsend, 1979); ulterior, utilizind tehnici de analiza discriminatorie, el reuseste sa identifice nivele de venit care difera in functie de diverse tipuri de familii si care maresc la maximum distanta dintre conditiile de viata ale celor care se afla deasupra si cei ce se afla sub aceste praguri de venit. Dispunem, astfel, de citeva tehnici, mai mult sau mai putin sofisticate, care fara a-si atinge tinta incearca sa determine in mod obiectiv pragurile de saracie. Trebuie remarcat faptul ca prin aceste analize al caror obiectiv principal este sa dezvolte o analiza multivariata a saraciei nefondata doar pe examinarea distributiei veniturilor, pentru impartirea populatiei in saraci si nesaraci, se ajunge la utilizarea plafoanelor de venit, cu siguranta mai putin arbitrare decit plafoanele conventionale (de tip 50% din venitul mediu sau mijlociu) sau cele administrative (minime sociale)6 insa cu toate acestea unidimensionale.
Saracia subiectiva
Acestor definitii ale saraciei in termeni de conditii de viata, le pot fi adaugate analize din punct de vedere al bunastarii subiective. Doi indivizi sau doua familii, avind aceleasi resurse si conditii de existenta identice pot resimti in mod diferit situatia si pot evalua intr-o maniera contrastanta dificultatile pe care le intimpina in incercarea de a-si echilibra bugetul sau de a face fata problemelor vietii cotidiene. Raspunsurile familiilor la intrebarea cum isi percep propria situatie permit, astfel, o definire a indicatorilor si/sau a pragurilor de saracie subiectiva (Deleeck s.a., 1986).
Oricare ar fi limitarile acestor moduri de abordare, ele prezinta avantajul de a furniza o descriere fina si multivariata a saraciei intr-o anumita societate, la un moment dat. Este cu atit mai interesant cu cit analizele facute din punctul de vedere al conditiilor de existenta sint tot mai mult utilizate in asociere cu analize mai tradi tionale, care iau in considerare veniturile, si cu abordari facute din punctul de vedere al saraciei subiective; acest lucru iese la iveala de obicei, prin utilizarea metodelor tipologice odata cu identificarea diferitelor forme de saracie, cind cumulative
(familii caracterizate de saracie monetara, conditii de viata obiectiv defavorabile si de sentimentul acut al neputintei de a face fata dificultatilor existentei), cind selective, in sensul ca populatiile incluse in studii nu sint identificate drept sarace dupa toate planurile de analiza folosite (de exemplu, persoane in virsta, deseori izolate, cu con ditii de viata foarte defavorabile si un nivel de viata scazut, dar care se declara relativ satisfacute de conditiile lor de existenta (Dickes, 1994, p. 194)).
Multiplicarea scalelor posibile pune problema sistemelor de echivalenta intre acestea.
Intr-adevar, compararea empirica a persoanelor aflate sub diferite praguri (pla foane-legale, monetare, ale conditiilor de existenta, subiective), cu siguranta va provoca aparitia unui nucleu dur format din indivizi sau familii care se situeaza in mod sistematic dedesubtul tuturor pragurilor posibile si, deci, sarace (Ray s.a., 1991).
Insa, se face remarcata aparitia unor grupuri de populatie diferite, a caror identificare variaza, uneori foarte sensibil, in functie de metoda (plafonul/pragul) ulilizata, si care se situeaza la granita saraciei. Trebuie notat faptul ca aceste grupuri nu se contopesc
(cum s-ar putea intimpla daca plafoanele ar diferi prin nivelul lor de generozitate), dimpotriva, ele se diferentiaza in functie de situatia familiala, pozitia in ciclul de viata, conditiile socio-economice. Toti cei aflati la granita saraciei au totusi numeroase puncte comune cu cei clasati drept intr-o oarecare masura saraci , ceea ce indica faptul ca o proportie importanta a populatiei risca sa fie marginalizata 7 .
Aceste rezultate empirice scot in evidenta dificultatea utilizarii unor notiuni ce regrupeaza intr-o singura definitie obscura saracii sau exclusii. Din punct de vedere empiric sau operational, este interesanta distinctia intre diferite grupuri in functie de precaritatea economica si/sau sociala sau de riscurile uneia sau alteia din formele de saracie.
In sfirsit, accentul pus pe traiectoriile individuale implica aparitia unor analize dinamice: nu este semnificativa trecerea sub un anume prag de saracie la un moment dat, insa mentinerea de durata sub unul sau mai multe praguri este un semn major de excludere. Astfel, numeroase lucrari actuale incearca o mai buna cunoastere a acestor traiectorii prin anchete biografice sau prin utilizarea metodei panel.
Oricare ar fi aportul indispensabil si mereu actual al acestor moduri de abordare a privarii si in afara maleabilitatii lor teoretice relative, ele au aceleasi dezavantaje ca si abordarea din punctul de vedere al saraciei monetare. Accentul se pune, in principal, pe probleme de distribuire, chiar daca este analizata si privarea si, abia apoi, sint luate in considerare dificultatile de socializare si lipsa conditiilor ce permit o sociabilitate minima. Integrarea in societate este conceputa in termeni de proximitate sau distanta in raport cu normele sociale optime, standarduri unificatoare ale vietii in societate. Pentru majoritatea celor ce folosesc acest model 8 , clasele sociale nu exista, iar distinctiile sociale se rezuma la opozitia dintre cei ce sufera privari multiple si ceilalti.
Excluderea si ruperea legaturilor sociale
Dupa cum remarca Silver (1995), notiunea de excludere, aparuta initial in Franta in anii 70 si 80 pentru a desemna un ansamblu de procese caracterizate prin slabirea sau ruperea legaturilor sociale, s-a extins progresiv in Europa si in afara, incarcindu-se tot mai mult cu semnificatii noi si diversificate. Pentru a evita ca aceasta notiune acaparatoare sa devina o masca orbitoare de corectitudine politica , este important sa revenim asupra modalitatilor de abordare care incearca sa califice, sa distinga diferitele procese de excludere si sa analizeze interactiunile dintre ele
(Join-Lambert, 1995). Plecind de la o definitie foarte cuprinzatoare si relativ statica:
Excluderea poate fi definita ca esecul unui sau mai multor sisteme (de apartenenta) considerate drept fundamentale pentru functionarea societatii s...t sistemul democratic si juridic/piata locurilor de munca/protectia sociala/familia si comunitatea (Euvrard si Prelis, 1994, p. 115), putem incerca sa numim procesele ce afecteaza indivizi sau familii, care prezinta un numar de riscuri, dificultati sau handicapuri ce conduc la saracia economica, slabirea legaturilor familiale si sociale, discreditarea sociala, precum si la pierderea reperelor de identitate. In lucrari franceze recente, termenul de excludere este inlocuit intentionat cu alte notiuni mai adecvate: dezafiliere
(Castel, 1991), descalificare sociala (Paugam, 1991), dezinsertie (De Gaulejac si
Taboada Léonetti, 1994) 9 . Toate acestea au loc in cadrul traiectoriilor individuale in care se cumuleaza si se reintaresc diferite rupturi si pierderi sau privatiuni, dublate de mecanisme sociale care tind sa stigmatizeze, indeparteze sau respinga indivizii la care ne referim. Astfel, se pune accentul pe procesele pluridimensionale ce afecteaza individul in sine dar si ideea pe care mediul social o are despre el. Cu siguranta, majoritatea studiilor continua sa acorde un rol principal saraciei economice care depinde in primul rind de agravarea destabilizarii conditiilor salariale (Castel, 1992).
Insa ele insista la fel de mult si pe rupturile intilnite pe alte planuri: de exemplu, fragili tatea relatiilor, slabirea retelelor de sociabilitate familiale sau extra-familiale (Castel); sau rupturile familiale, uneori considerate drept consecinte ale rupturilor profesionale
(Paugam). Si in sfirsit, contributia cea mai caracteristica a acestei a treia modalitati de abordare mentionata mai sus, se pune accentul pe fenomenele simbolice si psihice legate de dovada declasarii (De Gaulejac si Taboada Léonetti). Cercetatorii iau in considerare efectele proceselor de stigmatizare si strategiile de aparare, de rezistenta
(sau de acceptare a propriului statut) pe care le prezinta victimele diferitelor rupturi.
Prelungind analizele descriptive si cumva statice ale privarii, aceste moduri de abordare prezinta avantajul de a pune in lumina si de a clasa traiectoriile individuale.
Distributia (veniturilor si a avutiilor), fara a fi neglijata, nu mai ocupa in aceste abordari diversificate o pozitie exclusiva; ea nu mai rezuma in sine planurile diferite ale proceselor de declasare si marginalizare. Dimpotriva, sint scoase in evidenta esecurile ( panele ) socializarii si retelelor de sociabilitate. Astfel, mentionind ca exista o corelatie strinsa intre locul ocupat in diviziunea sociala a muncii si participarea la retelele de sociabilitate si la sistemele de protectie care acopera un individ in fata caracterului aleatoriu al existentei , Castel este preocupat in primul rind de factorii care slabesc relatia cu munca vazuta ca suport privilegiat de inscriere in structura sociala si sociabilitatile de proximitate (Castel, 1995, p. 13). Daca dinamismul deconstructiei sau dezintegrarii sociale sint puse in valoare aici, problemele diferentierii sociale si ale stratificarii sint relativ minimalizate 10 , sau, in tot cazul, nu sint abordate decit prin intermediul experientelor sau, daca e cazul, al strategiilor de rezistenta individuala ale naufragiatilor societatii salariale (Castel,
1995, p. 460).
Saracii o categorie sociala
Toate abordarile precedente, fie pur descriptive fie analitice, prezinta doua limitari 11 : incapacitatea de a explica, pe de o parte, formele si procesele de constituire a grupurilor sociale (sau claselor sociale) si, pe de alta, interactiunile dintre acestea.
Autorii sint interesati, in primul rind, de situatia indivizilor sau de procesele de rupere a legaturilor sociale de care acestia sint afectati. Desigur, sint mentionate, in fine, grupuri sociale, insa intr-un sens indepartat al cuvintului: este vorba fie de un simplu agregat statistic format din indivizi avind caracteristici similare, fie de figuri sociale ideal-tipice utilizate pentru descrierea victimelor diferitelor procese macro sau microsociale de excludere.
In opozitie cu acestea, numeroase abordari de origine anglo-saxona, de inspiratie foarte diferita, chiar opuse (marxiste, structuraliste, ultraliberale) incearca sa descrie saracii ca pe o categorie, mai mult ca pe o clasa sociala, in sensul cel mai propriu al acestor termeni. Sub-proletariatul urban al ghetourilor americane ar constitui, astfel, o categorie separata de restul societatii din punct de vedere economic, social si cultural.
Acest tip de abordare trimite la citeva curente. Lucrarile lui Lewis (1969) au scos in evidenta forme de cultura a saraciei in mediile defavorizate, traduse prin conduite familiale de adaptare marcate de resemnare si fatalism. Transmise de la o generatie la urmatoarea, aceste atitudini specifice contribuie la distantarea de gru purile sociale lipsite de proprietati.
Pasind pe calea deschisa de Lewis, Wilson (1987, 1993) concepe, in contextul crizei acute a vechilor asezari industriale din nord-estul Statelor Unite si al degradarii corelate a centrelor urbane, notiunea de urban underclass: subproletarii din ghetou rile urbane afectati de disparitia locurilor de munca din industrie, de degradarea structurilor familiale, de izolarea lor sociala in cartierele parasite de clasa mijlocie.
Dezorganizarea si izolarea sociala sint intensificate de conditiile de viata bazate pe ocupatii ilegale si marcate de violenta, precum si de fenomenele de stigmatizare carora le cad victime ghetourile urbane si locuitorii lor. Persistenta somajului, nepu tinta celor din gheto de a-si incerca norocul in alta parte favorizeaza aparitia si repro ducerea unei culturi de supravietuire precum si respingerea de catre restul societatii a unor grupuri sociale, grupuri de apartenenta sau colectivitati rezidentiale. In acest sens, underclass constituie un grup social foarte omogen si prezinta multe din trasaturile unei clase sociale (Herpin, 1993, p. 421-439).
Tezele despre izolarea sociala si underclass au facut obiectul unor vii dezbateri in
Statele Unite si Marea Britanie. Numerosi autori au criticat ipotezele care afirma ca acestea se bazeaza pe persistenta si transmiterea saraciei, precum si pe constringerea de a ramine la domiciliu a locuitorilor ghetourilor, scotind in evidenta mentinerea unei mobilitati sociale si geografice a grupurilor mentionate; alti autori au aratat ca patronii manifesta un comportament dicriminatoriu la angajare, pe baze etnice sau geografice, ceea ce explica dificultatile specifice cu care se confrunta la reintoarcerea la locul de munca cei din ghetou sau din cartierele stigmatizate atunci cind perspectivele economice se amelioreaza (Herpin, 1993, p. 429). Majoritatea studiilor pe aceasta tema efectuate in Franta pun in evidenta asemanarea dintre procesele de desintegrare a ghetourilor americane si situatia cartierelor sarace de la periferia marilor orase franceze. Ele precizeaza ca, in cazul al doilea, exista forme de socia bilitate (posibil dislocate) inlocuite de multiple interventii publice, care mentin o oarecare integrare sociala, si ca procesele de excludere ale caror victime sint locui torii cartierelor sarace de periferie nu opereaza atit de radical ca in Statele Unite, pe baze rasiale sau de clasa (Wacquant, 1993, pp. 69-179). Teza excluderii este un subiect controversat in sine, deoarece atitia dintre exclusi sint de fapt inclusi in mod masiv in sistemele publice si asociative de ajutorare si integrare; fenomenele constructiei apartenentelor sociale sint la fel de mult dezbatute deoarece sint deseori foarte mobile, cu o durata scurta, punctuale si reversibile; in concluzie, insasi formarea de comunitati pe o baza etnica este controversata.
Insa, oricare ar fi criticile aduse acestor teze si relativei lor nepotriviri la situatia europeana, ele atrag atentia asupra a trei dimensiuni, neglijate atit de abordarea saraciei prin prisma lipsurilor, cit si prin cea a excluderii datorate ruperii legaturilor sociale. Este vorba, in primul rind, de fenomene specifice inscrierii spatiale a sara cilor in anumite zone, inner cities sau cartiere sarace. Rezulta faptul ca saracia nu este analizata doar prin prisma indepartarii indivizilor in raport cu standardul de consum si viata sociala, dar mai ales in aspectele sale colective si culturale.
Saracii nu sint doar privati de resurse, consumuri si relatii si legaturi sociale; ca o reactie la aceasta situatie si la formele de respingere cu care se confrunta, ei manifesta un comportament de supravietuire, forme de cultura adaptiva si reactionara, o socializare in excludere (Lagreé, 1994) si sisteme de valori care capata o dimensiune colectiva. Acest lucru nu produce neaparat proiecte comune, identitati si forme de organizare colective; cu toate acestea, modurile de abordare prezentate mai sus aduc pe prim plan problema stratificarii sociale grup sau clasa? Dezbaterea nu este incheiata in analiza contemporana a saraciei 1 2 .
Paradigme sociale si tipuri de stat-providenta
In aceasta rapida trecere in revista a diferitelor abordari recente si actuale ale feno menelor de saracie si ale proceselor de excludere, concepute in sfere academice si politice, trebuie sa analizam liniile de forta ale acestei panorame, contrastele sale, modelele sociopolitice concurente sau convergente la care fac referiri aceste abordari si evolutiile care au putut fi constatate de-a lungul timpului, in reprezentari dominante ale saraciei in Europa.
La o prima analiza, impreuna cu multi alti observatori, se poate remarca faptul ca, de-a lungul timpului, problema inegalitatii conditiilor, care s-a aflat in centrul dezbaterilor sociale (mai ales in Franta) in anii 60 si 70, a fost progresiv inlocuita cu o tematica mai liberala, cea a echitatii si egalitatii sanselor. Aceasta miscare a dus, pe de o parte, la focalizarea politicilor sociale pe problemele luptei impotriva exclu derii, abandonind obiectivul de reducere a inegalitatilor, si, pe de alta parte, la utili zarea unei notiuni din ce in ce mai cuprinzatoare si polisemantice, cea de excludere, devenita inoperanta din punct de vedere teoretic si practic (Elbaum, 1995;
Join-Lambert, 1995). Aceeasi miscare poate fi analizata si ca alunecare progresiva a unei problematici axate pe probleme de distributie spre o abordare mai relationala, centrata pe legaturile sociale si problemele de integrare (Room, 1994). In concluzie, vom remarca faptul ca notiunea de excludere a aparut in discursul politic francez in cursul anilor 60, dupa care s-a transformat progresiv intr-o perspectiva durkheimiana cu accentul pe fenomenele de ruptura a legaturilor dintre individ si societate in ansamblul sau; si ca, in anii 80, aceasta notiune s-a raspindit pe scara europeana, unindu-se cu problematica marshalliana: excluderea este o negare a drepturilor civile, politice si sociale, adica a cetateniei (Silver, 1995).
Aceasta redare schematica a traiectoriei ideilor privitoare la saracie aparute in ultimii douazeci de ani poate fi completata prin scoaterea in evidenta a paradigmelor sau a modelelor statului providenta care contin diferitele abordari disponibile. Doua contributii stralucitoare, avind mai multe puncte comune, incearca sa defineasca paradigmele fondatoare in care se inscriu conceptiile contemporane despre excludere.
Solidaritate, specializare, monopol
Silver (1995, pp. 57-80) stabileste o corelatie intre aceste conceptualizari si trei mari tipuri paradigmatice, cel al solidaritatii , cel al specializarii si cel al mono polului , fiecare dintre ele manifestindu-se prin abordari teoretice, ideologii politice si discursuri nationaliste, punind accentul pe diferitele cauzalitati ale proceselor de excludere si creind conceptii specifice despre cetatenie si integrare sociala.
Profund ancorata in gindirea republicana franceza, impregnata de o puternica traditie durkheimiana, paradigma solidaritatii concepe excluderea ca pe o ruptura a legaturii sociale dintre individ si societate. Solidaritatea si ordinea sociala care rezulta din aceasta sint concepte mai degraba normative care au ca scop construirea colecti vitatii (nationale), dincolo de interesele individuale sau de grup; aceasta presupune
(si este rolul institutiilor si proceselor de socializare) forme de consens si constiinta colectiva, o aderare la cultura dominanta care se impune totalitatii indivizilor, oricare ar fi diferentele dintre ei si interesele lor. Refuzind formele extreme ale conflictelor dintre clase, individualismul liberal si o conceptie pasiva despre cetatenie, fondata pe simpla posesie a drepturilor, acest model pune bazele unei interventii puternice a statului, adresindu-se tuturor cetatenilor: este vorba despre asigurarea printr-o socializare metodica (conform definitiei lui Durkheim privind educatia) sau, cum se spune acum, printr-o politica de insertie, a integrarii voluntare dar si constrinse, in acelasi timp, a indivizilor si cooperarii lor solidare. Acest model intretine legaturi strinse cu formele universale de protectie sociala, combinind impartirea riscurilor si a redistributiei. Putem adauga faptul ca acest model nu are nimic in comun cu dinamica unei comunitati, cel putin din momentul in care aceasta capata o dimensiune politica: modelul solidaritatii ia fiinta, din punct de vedere politic, in ideea de natiune, asa cum a conceput-o Schnapper: o comunitate de cetateni, natiunea este caracterizata de ambitia sa de a transcede prin intermediul cetateniei apartenentele individuale s...t de a defini cetateanul ca pe un individ abstract, fara identificare si fara calificative particulare s...t 1 2 (Schnapper, 1994, p. 49).
Paradigma specializarii este ancorata adinc in gindirea liberala: societatea este bazata pe o reuniune voluntara a indivizilor diferentiati, titulari ai unor drepturi si obligatii. Procesele de diviziune a muncii si de separare a sferelor vietii sociale induc si consolideaza specializarea; pe de alta parte, schimbul voluntar intre indivizi si grupuri, in numele intereselor lor respective, creeaza interdependente sociale, mobile si reversibile. Libertatile si drepturile fundamentale reprezinta in acest caz garantia oferita indivizilor de a se misca liber in sferele si grupurile sociale, de la un tip de activitate la altul, in functie de preferintele lor. Deci, excluderea provine dintr-o separare inadecvata a sferelor sociale, din aplicarea unor reguli in discordanta cu sfera determinata sau din obstacolele ce stau in calea liberei circulatii si a schimbului dintre sfere (Silver, 1995, p. 68).
Analizei propuse de Silver ii putem adauga faptul ca excluderea, in cadrul aceleiasi paradigme, poate fi analizata alternativ ca provenind din fenomene indivi duale de devianta (in sensul culturalistilor si al lui Parsons), (respectiv) din comportamente prin care indivizii aleg sa nu profite de oportunitatile ce se ivesc, ca de exemplu, in participarea la activitatea economica. In primul caz, excluderea este rezultatul oricarei forme de discriminare si statul trebuie sa intervina pentru a impiedica aceste discriminari si pentru a permite circulatia libera a indivizilor in cadrul ansamblului structurilor sociale; in cel de-al doilea, saracii sint in primul rind victimele propriilor lor decizii si, in unele conceptii extreme (foarte vechi, dar care persista), pot fi considerati drept o amenintare la adresa societatii. O indelungata traditie ultraliberala nu a incetat sa adere la critica mai mult sau mai putin incarcata de judecati de morala a comportamentului saracilor, la justificarea inegalitatilor si la lupta impotriva unei politici reformatoare.
Silver remarca, pe buna dreptate, congruenta acestei paradigme a specializarii cu individualismul metodologic si economia neoclasica care tinde, atunci cind abordeaza problemele saraciei si ale politicii sociale, sa se focalizeze pe efectele stimulatoare sau dezincitante ale ajutoarelor publice, inspirindu-se in acest caz din retorica efectului pervers, analizata magistral de Hirschman (1991): acestea nu creeaza oare, atacind discriminarea ale carei victime sint saracii, obstacole noi, ce ii impiedica sa participe in mod activ la viata sociala si economica?
O a treia paradigma, cea a monopolului, isi are originea intr-o conceptie weberi ana potrivit careia societatea nu este nici o constelatie de indivizi ce au incheiat un contract voluntar, nici o totalitate unificata, ci o constructie sociala problematica, asigurind socializarea comunitara (Vergemeinschaftung) si pe cea societala
(Vergesellschaftung) 1 3 , in care grupurile sociale interactioneaza in functie de interesele lor specifice, incercind sa foloseasca in avantajul lor fenomenele de putere si de monopolizare a resurselor. Deci, excluderea este rezultatul unui proces de formare a unor grupari, ordine, stari (stand) al caror scop este de a inchide intr-o masura mai mica sau mai mare accesul strainilor la sansele (sociale sau economice) care exista intr-un domeniu dat 1 3 (Weber, 1971, p. 356); aceste mecanisme de deli mitare sociala si de monopolizare a resurselor sint utilizate de cei care domina in scopul pastrarii propriilor privilegii si al perpetuarii inegalitatilor. Aceste fenomene sint evidente mai ales in cazul accesului la piata de munca si al segmentarii acesteia.
Atentia si interventia expertilor precum si politica, focalizate in principal pe aceste aspecte si pe problema inegalitatii, se inspira din acest model de gindire.
In sfirsit, Silver concepe o noua paradigma, datata istoric, care ar putea fi descrisa ca organicista sau corporatista. Aici, integrarea sociala se bazeaza pe un compromis stabilit intre grupuri functionale sau comunitare care asigura in cadrul lor un prim nivel de socializare; respingind individualismul si colectivismul, acest model scoate in evidenta principiile comunitare si notiunea de complementaritate. Trebuie remarcat faptul ca Silver trateaza aceasta ultima paradigma putin diferit de cele precedente, in primul rind ca pe o forma istorica de reglementare sociala si politica; se emite ipoteza ca e vorba despre o modalitate specifica de raspuns politic si institutional, vizind, in cadrul unui stat autoritar, stabilirea unei societati concepute pe baza para digmei monopolului weberian si reducerea luptelor de pozitie caracteristice cu ajutorul diverselor forme de integrare corporatista.
Diferite tipuri de stat-providenta
Urmind o traditie bine stabilita de analiza comparativa a sistemelor statului-provi denta, Maclouf (1994) intreprinde o prezentare ideal-tipica a politicii si institutiilor care apar in domeniul social.
El distinge doua tipuri de stat social : statul echilibrului social general , de inspiratie durkheimiana, vizeaza integrarea intr-o societate considerata un ansamblu organizat . Diferitele parti ale societatii sint considerate elemente ce trebuie asam blate pentru a obtine o armonie (Maclouf, 1994, p. 40). Organizarea bunastarii este ancorata in activitatea profesionala; ea permite o deconectare partiala intre statuturile sociale si piata (decommodification 1 4 ); in concluzie, interventiile statului au un scop compensator si redistributiv cu caracter universalist. Se regasesc aici trasaturile prin cipale ale paradigmei solidaritatii dezvoltata de Silver, dar si modele institutio nale ale statului-providenta enuntate de Titmuss (1974) si succesorii sai.
La polul opus, statul actiunilor sociale ia in considerare diferentierea sociala ca dat initial. Fondat pe o cetatenie esential politica si acordind un loc important contrastului si pietei, el incearca sa ajusteze in mod empiric diferitele componente ale societatii, indivizilor sau comunitatilor. In acest proces progresiv si fluctuant de asamblare, se pune accentul pe interdependenta si pe proximitate, pentru tratarea, in principal, a fenomenelor de saracie si marginalizare, cu ajutorul programelor sociale specifice si nu universale (Maclouf, 1994, pp. 33-40). Se regasesc aici, in mod clar, paradigma specializarii, propusa de Silver, si modelul statului-providenta numit rezidual de catre Titmuss si liberal de catre Esping-Andersen (1990, p. 26).
Insa trebuie evitata introducerea unei anumite politici sociale sau a unei abordari analitice intr-un ideal-tip al statului-providenta sau intr-o anume paradigma. Dimpo triva, fiecare abordare operationala sau analitica opereaza intr-o maniera proprie o tranzactie intre aceste paradigme sau ideal-tipuri. Asa cum demonstreaza Maclouf, este abuziv si periculos sa reducem politica sociala dusa in prezent in Franta la tipul de stat al echilibrului social general , la fel cum nici cazul american nu poate fi rezumat prin statul actiunilor sociale . Cele doua tipuri coexista de mult timp in sinul fiecareia dintre aceste tari; astfel, in Franta, introducerea venitului mediu de insertie sau ansamblul actiunilor multiforme incluse in termenul de politica a orasu lui 1 5 , corespund, dupa Maclouf, celui de-al doilea tip, in timp ce protectia sociala universalista (sanatate, batrinete, virsta) se inscrie in primul.
Acest lucru justifica dificultatea incercarii de a face paradigmele propuse de Silver sa corespunda exact tipurilor de stat-providenta pe care au incercat sa le conceapa diferiti autori. De exemplu, dupa Maclouf, statul echilibrului social general releva, din punctul de vedere al legaturii cu diviziunea muncii, un model industrial cladit pe realizarea individuala (industrial achievement performance model) si, din unghiul interventiilor, un model institutional-redistributiv (institutional redistributive model), conform tipologiei stabilite de Titmuss (1974). Acesta ar putea corespunde la fel de bine unui model social democrat precum si modelului corporatist conceput de Esping-Anderson (1990). El poate fi asemanat in primul rind cu paradigma solida rista a lui Silver, dar si cu paradigmele monopoliste si corporatiste.
In pofida caracterului lor abstract si a relativei lor imprecizii, aceste formalizari prezinta avantajul de a fi unit fiecare mod de abordare a saraciei sau a proceselor de excludere, fie politice, fie stiintifice, cu mari curente de gindire incercind sa explice ordinea sociala si cu institutionalizarea lor in modelele statului-providenta. Insa ele au de suferit datorita redusei lor istoricitati, cvasi-imposibilitatii de a fi verificate empiric si, mai ales, datorita capacitatii lor scazute de a justifica dinamicile specifice care dau forma politicii de lupta impotriva saraciei intr-o tara la un moment dat, sau de a gasi motivele pentru care un mod de abordare, pe moment dominind saracia, isi incepe declinul in favoarea unui alt sistem explicativ sau analitic. De aici apare necesitatea de a accentua mai bine contururile fiecarei abordari disponibile, supozitiile lor explicite sau implicite, ceea ce pun ele in lumina in mod preferential, si ceea ce lasa in umbra.
In aceste conditii, apare tendinta de a inlatura notiunea prea larga si, uneori, inutila, de excludere, si de a retine doar citeva dintre contributiile sale specifice. Este vorba, pe de o parte, de atentia acordata tuturor formelor de excludere a drepturilor sociale, cu atit mai nelinistitoare cu cit aceste drepturi se bazeaza inca, in mare masura, pe activitatea profesionala, chiar daca somajul se afla in crestere, iar munca devine tot mai precara. Pentru cei mai saraci, garantia sociala genereaza multe lipsuri iar accesul la drepturile sociale este presarat cu numeroase obstacole, ceea ce le face situatia si mai instabila inca. Este vorba, in aceeasi masura, despre accentul pus pe caracterul multidimensional al proceselor de pauperizare, de rupere a legaturilor sociale care nu se pot rezuma la dimensiunea lor monetara. In ultimul rind, este vorba despre atentia acordata faptului ca traiectoriile individuale si colective de excludere nu pot fi analizate ca o serie sau un cumul de rupturi si lipsuri suferite: apare un ansamblu de strategii de reactie in care colectivitatea poate gasi un punct de sprijin pentru interventii vizind o reintegrare a indivizilor si grupurilor sociale.
Trebuie scoase in evidenta citeva aspecte insuficient tratate de catre principalele abordari. Primul se refera la dimensiunile simbolice si la reprezentarile colective ale saraciei; al doilea, la functia de integrare sociala a muncii si a locului de munca si la transformarea progresiva a statului-providenta.
Reprezentari colective si violente simbolice
Conceptiile unidimensionale despre saracie, din punct de vedere al venitului sau al consumului, au avut avantajul de a focaliza dezbaterile (stiintifice si sociale) asupra unei singure scale, cea a distributiei resurselor si bunurilor. Eventualele frontiere dintre grupurile sau clasele sociale au fost definite in primul rind in raport cu aceasta scara. Desigur, insasi definitia acestor frontiere a constituit obiectul unor dezbateri contradictorii, insa pina la urma s-a stabilit un consens relativ, cel putin in privinta scalei retinute pentru a fi folosita.
In cadrul analizelor contemporane, pot fi folosite impreuna sau concomitent mai multe scale care nu se pot substitui una pe alta. Ele au rolul de a defini dimensiunile acestui fenomen, insa fara a fi o problema de marime. Trebuie insistat asupra a doua dimensiuni, uneori neglijate, ale dinamicii sociopolitice actuale in raport cu evolutia saraciei. Este vorba, pe de o parte, despre forme, uneori violente, de excludere simbolica rezultate din respingerea sau stigmatizarea unor grupuri sociale percepute ca diferite sau deviante de catre alte grupuri sociale sau de catre intreaga societate; pe de alta parte, despre procesele, institutionalizate sau nu, de privare de drepturi, care reprezinta tot atitea forme de delimitare a unei comunitati locale, profesionale sau nationale. Aceste doua dinamici de dezagregare sociala prin excluderea termenul isi are locul aici anumitor indivizi sau grupuri sociale se inscriu in controversele sociopolitice de mare amploare pentru ca se afla in joc, in acelasi timp, reprezentarile colective ale clasamentului social, ierarhiilor sociale si simbolice; conceptiile despre legaturile sociale, formele de reciprocitate sau de solidaritate intre grupuri sociale sau indivizi si despre frontierele inauntrul carora exista solidaritatea; conceptiile diferen tiate despre justitia distributiva si despre echitate.
Ne vom multumi aici sa ilustram acest ultim punct. Un drept social oarecare poseda in aparenta, o data inscris in lege, un caracter de obiectivitate absoluta, impusa tuturor cetatenilor, de care ei beneficiaza sau nu. Insa, in fapt, formele de redistributie care decurg de aici trebuie mereu justificate si argumentate concret, nu doar fata de solicitant, dar, mai ales, in fata tuturor cetatenilor, fie ca sint sau nu potentiali beneficiari.
Conceptiile pe care le are fiecare cetatean despre drepturile, datoriile sale si despre mecanismele solidaritatii se suprapun cadrului legal si dau nastere, in anumite cazuri, unor intrebari in legatura cu legitimitatea prestatiilor oferite unui grup sau altul de beneficiari ai sprijinului public. Astfel, in sinul populatiei ce primeste alocatie de venit minim de insertie, unii dintre beneficiari stabilesc o ierarhie intre ei insisi: cei ce vor sa se reinsereze si toti ceilalti, adica cei ce primesc asistenta si sint considerati deseori ca facind parte din rindul trindavilor sau al vagabonzilor s...t Ei fac distinctia clasica intre saracii buni si rai , ceea ce reprezinta un mijloc de a rezista, cel putin partial si simbolic, povarei de a fi discreditati din punct de vedere social (Paugam, 1993).
Astfel, luptele pentru cistigarea unui loc mai bun in ierarhia sociala se afla in centrul proceselor de definire a excluderii si a mijloacelor, in special publice, de remediere a acesteia. Punind intregii societati problema legaturilor sociale, a mijloa celor prin care societatea evita sa se dezintegreze, a asigurarii solidaritatii intre membrii sai, dezbaterea pe tema excluderii devine eminamente politica, sau, in orice caz, presupune o organizare politica.
Acest lucru este cu atit mai necesar cu cit se trece de la o dezbatere sociala pe tema inegalitatilor la o dezbatere pe tema diferentelor. Daca nu exista o scara unica care sa permita compararea contributiilor si a retributiilor, precum si pozitia fiecaruia in interiorul aceleiasi comunitati (nationala sau, in orice caz, o comunitate vasta), atunci sentimentul de apartenenta se poate obtine prin raportare la comunitati restrin se, bazate pe apropierea interna si diferentierea externa. In acest caz, diferenta nu mai reprezinta o conditie, ci se inscrie in cultura, modurile de viata, practicile locale.
Astfel, excluderea este in strinsa legatura cu formele contemporane de rasism ce au rolul de a diferentia si care se substituie unor forme mai vechi, inegalitare (Taguieff, 1988).
In aceste conditii, este extrem de importanta asocierea modurilor dominante de analiza a excluderii in principal economice sau sociologice cu lucrari sociopolitice sau chiar de filozofie politica axate pe procesele identitare de diferentiere sociala.
Acest lucru ar permite, de asemenea, punerea in evidenta a mecanismelor (demo cratice) de organizare sociala care, dincolo de reafirmarea principiilor universaliste abstracte, sint susceptibile de restabilirea legaturilor sociale acolo unde isi fac aparitia fenomene de alterare radicala. Afirmarea universalitatii drepturilor, refuzul negarii acestora nu este suficient, deoarece drepturile, si in particular, cele sociale, continua sa ridice si sa deplaseze barierele dintre cei ce au si ceilalti, si, in unele cazuri, intre conationali si straini 1 6 .
Viitorul muncii si al protectiei sociale
Abordarile contemporane ale saraciei pun din nou, presant, problema centralizarii muncii si locului de munca in societatile noastre contemporane. Pretutindeni se observa pierderea de durata a slujbelor unor importante paturi ale populatiei, precum si o slabire a rolului muncii (structurata de o maniera institutionala) ca vector privile giat al integrarii sociale. Trebuie insa, oare, sa ne resemnam fara acest integrator privilegiat si sa consideram ca indatorirea cea mai urgenta este construirea unor sisteme multiforme de integrare sociala trecind prin extinderea garantarii de drepturi politice si sociale, prin politicile educative si culturale, cele sociale si, in special, cele referitoare la venitul minim si o organizare democratica de ansamblu caracterizata de coeziune? Dar o astfel de societate a drepturilor omului este bazata pe un consens democratic extrem de instabil si precar si risca sa fie agasata in permanenta de dezbateri asupra frontierelor , fie ele simbolice, fie reale. Sau ar trebui mai intii, sa incercam cu orice pret sa restabilim accesul tuturor la locuri de munca, sa reparam societatea salariala care nu presupune doar o impartire a muncii, ci o reinventare a ei? In acest scop, de prima necesitate este analiza sistematica, prin contrast, a regi murilor de organizare sociala, economica si politica, ce decurg din una sau cealalta dintre optiuni, si consecintele lor (Castel, 1995).
In masura in care ceea ce se intimpla in sfera economica pastreaza un rol deter minant in procesele actuale de pauperizare si in care nu exista inca o alternativa credibila la societatea salariala (Castel, 1995, p. 460) se cere o reconsiderare a politicii publice privind locurile de munca si modalitatile de gestionare a miinii de lucru de catre intreprinderi si patroni publici. Ar fi interesant ca analizele sa urma reasca evolutiile relatiei salariale (ca forma de legatura sociala), natura si caracterul sau temporal. Ar trebui intelese pe deplin procesele de selectie aparute pe piata
(interna si externa) a muncii, contextul tertiarizarii si imaterializarii tot mai mari a activitatii productive care tinde sa favorizeze capacitatile de cooperare si aptitudinea de a detine roluri relationale in detrimentul competentei tehnico-productive.
Se impune, totodata, o reintoarcere la principiile care formeaza structura functiei providenta a statului. Peste tot este denuntata pierderea eficientei sistemelor noastre de protectie sociala; apare o contestare sporita a conceptiilor de securitate dominante pina nu de mult, in favoarea unor conceptii mai solidariste, insa cu mult mai dificil de instituit si legitimizat decit precedentele. Intr-adevar, ele cer in permanenta de la cei care nu beneficiaza decit de solidaritate cei mai saraci, din toate punctele de vedere sa dovedeasca temeinicia ajutoarelor pe care le primesc si buna intrebuintare a lor. Consensul care se produce la un moment dat in legatura cu legitimitatea redistri buirii catre saraci trebuie asigurat in permanenta, chiar daca destinatarii acestor aju toare nu-si pot face auzita vocea in corul de revendicari adresate statului-providenta.
Intr-o societate minata de descompunerea vechilor colective si cresterea individua lismului maselor (Castel, 1995, p. 474), reexaminarea principiilor si modalitatilor de interventie a statului-providenta reprezinta o provocare considerabila.