c7u4uy

“Stat de drept”, “interes national” , “democratie autentica” reprezinta sintagme des folosite ca argumente supreme ale deciziilor politice si elemente discursive cu rol de leit-motiv in discursurile oficiale.
aAceste sintagme reprezinta, intr-un anume sens, sinonime neologice pentru “tarisoara” diminutiv ironic cu actiune dubla (afectiune/bagatelizare)- care evoca discursul nationalist si populist al secolului trecut (si trimite la Caragiale.)i
Invocarea termenului “popor” in discursul politic reprezinta o strategie verbala susceptibila de a arun ca o lumina pozitiva asupra principiilor, optiunilor, valorilor politice 97aparate sau invocate de un actor politic.
Folosirea acestui termen, departe de a fi o selectie semantica inocenta, urmareste sa stearga identitatea emitatorului (pe care il proiecteaza astfel intr-un univers colectiv cu semnificatii puternic pozitive).
Exista modalitati diferite de a se face referire la “popor” in discursul politic, cele mai multe dintre ele facand parte din ceea ce se numeste in mod traditional “retorica populista”.
Silvia Kobi arata ca populismul ca retorica contine in sine o ingemanare a unui ”proiect autentic democratic si a unui element demagogic”.
”Proiectul autentic democratic” este o expresie a creditarii “poporului” cu virtuti, calitati si maturitate civica exemplare, simultan cu prezentarea (explicita sau implicita) a dezideratelor cetatenilor care ar fi in contradictie cu optiunile, programele, actiunile clasei politice. Aceasta tendinta denumita in literatura anglo-saxona “giving the government back to the people” nu se poate disocia de demagogie in discursul politic. Demagogia reprezinta un sistem complex de strategii si elemente lingvistice folosite in discursul politic pentru a “face placere” publicului.

Continutul ideatic vehiculat prin intermediul demagogiei politice acopera, fara deosebire, adevaruri, neadevaruri, himere, prejudecati ale mentalului colectiv. Unii autori 98 considera ca diferenta semnificativa care se poate stabili intre manipulare si demagogie consta in faptul ca cea din urma nu practica o dezinformare, ci doar amplifica ceea ce exista deja la nivelul opiniei publice. Din acesta perspectiva, demagogia poate fi caracterizata ca o abtinere deliberata de la actiuni ce ar putea determina modificarea unor con cepte, idei, prejudecati, credinte -care se manifesta activ sau latent in opinia publica- in scopul de a le exploata si directiona spre propriile scopuri politice.
Aceasta definitie de “laisser croire” se aplica demagogiei ca element al populismului si se opune pe plan conceptual “Aufklarung” -ului politic.
Retorica populista inregistreaza o diversitate de modalitati de expresie a caror manifestare este extrem de “agresiva” in contextul electoral.
Articulata in general pe tema “denuntarii promisiunilor neonorate”, retorica populista este un instrument eficace in mana opozitiei (critica indreptandu-se, in general, spre institutiile puterii). Aceasta tema principala poate contine subteme (somaj, saracie etc.) sau se poate combina cu teme “(inter)nationale”.
Actorii politici au la indemana strategii de constr uire a programului populist care merg de la sesizarea nemultumirilor din sanul populatiei, amplificarea acestora (prin strategii discursive mai mult sau mai putin rafinate), pana la prezentarea lor intr-un ambalaj electoral adecvat in scopul pentru a determina (re)alegerea. Construirea unui program populist presupune o receptivitate sporita, atat la asteptarile, cat si la nemultumirile populatiei dar si capacitatea de a (re)prezenta dorintele populare ( cu alte cuvinte de a fi “purtatorul de cuvant” al acestora).
Succesul discursului populist se bazeaza, in mare masura, pe o perspectiva antielitista care pledeaza in favoarea unei “recentrari” si a unei “reechilibrari” a democratiei.
Discursul politic global inregistreaza opozitiile intre “elitism” (ca manifestare a unui anumit tip de autoritarism) si “populism”, la nivel conceptual, semantic, comunicational. Din perspectiva alternantei la putere, ca expresie a tensiunii vitale inerente in regimurile democratice, se poate observa adesea si inversarea de tonalitate discursiva a actorilor politici emitatori: “…fiind tributar unei viziuni morale si nu procedurale a suveranitatii populare, proiectul democratic al formatiunilor populiste este un “Janus cu doua fete”…comporta riscul de a deveni autoritar”99.

Retorica discursului populist

Strategiile speciale de atragere folosite in discursul populist constau, in principal, in:
1.
Folosirea unui discurs si a unui comportament simplu care sa convinga auditoriul ca omul politic si ideile sale sunt “de-al/ale lor” (“ale poporului”). Aceste tehnici sunt folosite atat in publicitate, cat si in politica si se bazeaza pe o distantare strategica de mitul culturii “elitiste”, prin folosirea oricarui mecanism care ar determina asocierea imaginii omului politic cu “omul simplu” (desi este greu de descris clar ce se intelege prin termenul abstract “om simplu sau de rand” si, mai ales, care ar fi limitele conceptului folosit adesea pentru comoditatea analizei).
Aaron Delviche100 descrie printre cele mai cunoscute ex emple pe taram american - la nivelul candidatilor la presedintie dar si al presedintilor, toti multimilionari- urmatoarele tehnici: pentru Bill Clinton , a manca la McDonald’s (simbol al culturii pop) si a citi carti politiste, (si, am adauga noi, a canta la saxofon daca, nu cumva, a canta la un instrument de jazz ar apartine, prin evolutia mentalitatilor, unui gen elitist); pentru George Bush- pasiunea pentru un sport “popular” -p escuitul - si, adversitatea manifesta pentru feluri de mancare pe baza de legume sofisticate (bro ccoli); pentru Ronald Reagan, pasiunea de a se “lasa fotografiat” in timp ce cioplea lemne; pentru Jimmy Carter - maniera de a se prezenta in cadrul imaginii
“umil/simplu fermier din Georgia” etc.
Fie ca se realizeaza prin mijloace lingvistice si/sau non-lingvistice, aceste strategii populiste reprezinta modalitati de atragere bazate pe in primul rand pe faptul ca acceptarea unui om politic sau a programului sau este stimulata de recunoasterea si integrarea imaginii acestora in stilul de viata al omului obisnuit. Analogic cu anumite programe de calculator, omul simplu trece de la “conectarea ” la canalul prin care sunt transmise strategiile omului politic la o
“verificare” a lor cu modelul sau (si valorile sale), dupa care urmeaza “autorizarea” trecerii mesajului (sau a acelor parti conforme cu modelul), si, in final, “acceptarea” acestuia.
Modelele omului obisnuit sunt usor de cunoscut si prin intermediul stereotipiilor culturale de tipul “omul (politic) bun iubeste animalele” si atunci imaginea unui p resedinte cu cainele sau sau a unui om politic implicat in actiunile de aparare a animalelor capata conotatii pozitive
(Mitterand, Clinton, Blair), sau “omul politic trebuie sa se afle in mijlocul oamenilor” si atunci este evident ca acesta va cauta insistent “agora” pentru a fi in mijlocul celor ce l-au ales. Este adevarat ca este foarte greu sa discerni ce este “creare de imagine” sau predispozitie naturala, firesc al trairii in toate aceste aspecte asociative la nivel simbolic. Ce este insa foarte clar este ca modele “simplitatii” functioneaza si uneori aduc “pete de culoare” intr-un p eisaj dur ca cel al politicii.

2.
Plasarea ( virtuala a) electoratului pe podiumul invingatorilor reprezinta o tehnica subtila care se r ealizeaza, in principal, prin specularea afinitatilor, legaturilor de grup, indiferent daca ele se numesc nationalitate, religie, sex sau vocatie. Tehnici speciale impart electoratul in segmente bine circumscrise unui tip (clasificarea si alte operatii logice joaca un rol important
in aceste segmentari ale populatiei). Electoratul de un anume tip este apoi “flatat” in diferite moduri (scrisori, telegrame, telefoane etc.) pentru a determina o atitudin e favorabila omului politic. Punerea in prim-plan a persoanei (dintr-un grup precis delimitat) se bazeaza si pe declansarea si intretinerea unei stari emotionale prin “reactivarea”, cel mai adesea prin mijloace lingvistice, a u nor temeri, prejudecati, convingeri, idealuri, tendinte etc. comune grupului. Exprimata de multe ori prin formula “cine nu este cu noi este impotriva noastra”, strategia functioneaza pe tema dorintei de a-i urma pe ceilalti. aUn studiu in detaliu a acestei problematici ar putea stabili apropieri interesante de conceptul “spirala tacerii”i.De vreme ce nimeni nu vrea sa “scape trenul” sa fie exclus, marginalizat, lasat deoparte, resorturile psihologice determina trecerea individului de partea celor (multi, considerati a fi) invingatori
. a Avem de-a face aici cu o alta dovada a specializarii lexicului politic si a dificultatilor pe care le ridica traducerea termenului Band Wagon : “to climb onto the Band Wagon”=“urcarea
in Band Wagon”, unde Band = grup,ceata, iar Band Wagon = (in politica) parte castigatoare
Cf. Levitchi, L., Bantas, A.; Dictionar englez-roman, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971i.
3.
Tema atragerii prin teama se articuleaza pe motive diverse, dintre care cel mai important pare a fi cel al dezastrului inevitabil in cazul in care “poporul/publicul “ nu urmeaza anumite instructiuni. In principiu, aceasta tema pune in joc strategii de reorientare a atentiei publicului de la un program politic spre “pasii” care trebuie urmati pentru a reduce sau a indeparta orice sentiment de teama, frica, angoasa pe care o imagine (mai mult sau mai putin clara) le-ar putea provoca. Strategia cea mai folosita in acest tip de mascare o reprezinta folosirea terminologiei militare si a analogiilor dintre anumite activitati politice si operatiile militare.
aSe pare ca explicatia psihologica a acestei atitudini o reprezinta perceperea negativa a oricarei stari de conflicti. In practica publicitara se admite, de altfel, ca “daca toate lucrurile ar fi egale (ca importanta), cu cat o persoan a este mai inspaimantata ( prin diverse strategii discursive in cadrul procesului de comunicare, cu atat este mai plauzibil ca ea sa se plaseze in cadrul unei actiuni preventive pozitive” asunt celebre rezultatele graficelor vanzarilor de centuri de siguranta de ultima generatie dupa prezentarea unor accidente grave in cadrul spotului publicitari. Altfel spus, cu cat cineva se simte mai amenintat- prin intermediul comunicarii, in special lingvistice- cu atat mai mult va fi atras de acea parte a spectrului politic care ii promite, tot prin mijloace lingvistice, siguranta, liniste, pace, confort, bunastare etc.
Domeniul politic cunoaste o gama larga de “amenintari” persuasive, care, de cele mai multe ori, au o coloratura locala, regionala, nationala sau sunt active chiar la nivel continental.
Folosirea acestei tehnici implica :
1) formularea de catre un om politic, organizatie etc. a unei amenintari (somaj, imigranti, saracie, soarta deplorabila a mediului inconjurator etc.);
2) recomand ari specifice despre cum ar trebui publicul sa actioneze in fata acestei amenintari;
3) percep erea recomandarii ca o arma ef ectiva pentru reducerea sau inlaturarea elementului amenintator;
4) transferul eficient de imagine in lupta cu amenintarea asupra individului, organizatiei politice care a identificat amenintarea (si implicit acordarea voturilor, increderii, sustinerii etc.).
Eficienta acestei tehnici rezida in special in tehnicile persuasive care se bazeaza de cele mai multe ori pe o structura discursiva extrem de dinamica.

Un exemplu celebru d e persuasiune prin teama il constituie discursul lui Adolf Hitler din
1932 (reprodus dupa un text in limba engleza):

“1.The streets of our country are in turmoil formularea amenintarii
2. The universities are filled with students rebelling and rioting formulare de detaliu a amenintarii interne
3. Communists are seeking to distro y our country formulare de detaliu a amenintarii interne si a ceea ce se urmareste prin aceste actiuni
4.Russia is threatening us with her might, and the Republic is in danger formularea amenintarii prin identificarea inamicului extern
5.Yes- danger from within and without amenintare complexa, concluziva, legatura cu 2,3si 4.
6.We need low and order recomandari specifice despre ce I- ar trebui publicului in fata acestei amenintari;
7.Without it our nation cannot survive. concluzie axiomatica ” (textul in engleza este preluat din Aaron Delwiche102).

Discursul politic excentric
Discursul politic excentric reprezinta, pe scena politica a multor tari, o secventa comunicationala a carei abordare nu se poate face prin raportare la o doctrina politica (adica la o structura de teme si referinte mai mult sau mai putin caracteristice pentru o anumita
“familie” ideologica), ci, mai degraba, la un ansamblu eteroclit de structuri argumentative.
Cele mai folosite structuri argumentative folosite in discursul politic excentric vizeza urmatoarele paliere :
1) In primul rand, strategia se bazeaza pe tehnici discursive de revendicare a unei legitimitati populare. Una dintre principalele axe o constituie tema denuntarii “prapastiei care desparte poporul de guvernanti”. Sistemul populist al acuzarii celor responsabili este omniprezent in
(sub)text unde se gloseaza pe toate tonurile despre manipulare (tema principala o constituie
“pentru a se mentine artificial la putere clasa politica nu ezita sa triseze sa manipuleze regulile constitutionale cu concursul presei- puternica si iresponsabila ”)103.
2) In al doilea rand, discursul politic se distinge prin caracterul sau atipic si derutant pe scena politica, individualizarea sa remarcandu-se, la nivelul conceptelor, prin propunerea unor solutii noi si indraznete, prin lupta contra imobilismului etc.
3) In al treilea rand, acest tip de discurs mizeza pe strategii care pun in evidenta valori umane universale (concepte “pozitive”) : curaj, probitate, abnegatie , ad esea insotite si sustinute de o strategie simbolica de provocari (mimica, butade, calambururi) susceptibile de a sugera personalitatea deosebita a omului politic.
4) Acest tip de discurs este puternic marcat de un voluntarism demagogic, care face apel continuu la suveranitatea populara (strategia functioneaza cu succes d eoarece una dintre functiile politicului este aceea de a da colectivitatii sentimentul destinului sau). Contextul
in care, in ultimii ani, guvernele au avut multe dificultati in a juca acest rol si au esuat in a produce, macar impresia, ca pot stapani si conduce mecanismele economiei si ale societatii in ansamblul ei, a favorizat inclinarea spre mit si iluzii politice. Actorii politici care promoveaza acest tip de discurs reabiliteaza imaginarul, dintr-o pozitie convenabila, exterioara deciziei politice (in general, actorii politici excentrici sunt tinuti sistematic la distanta). Prin propagarea populista a unor sloganuri (Vom fi ce am fost si inca mai mult), se apeleaza la o strategie discursiva care opune - in planul expresiei lingvistice excentrice- indeciziei, pasivitatii si veleitarismului politic, valori unanim recunoscute (ca hotarare, fermitate, curaj).
5) O caracteristica o constituie recurgerea frecventa la teza complotului prin proiectarea imaginii unei puteri multiforme (justitia, reprezentanti ai clasei politice si ai societatii civile), care incearca prin toate mijloacele sa supr ime acest tip de discurs .
6) Dar cea mai eficace str ategie a acestui tip de discurs o reprezinta contestarea zgomotoasa a autenticitatii politice a candidatilor (a identitatii, a biografiei, a actiunilor lor ) prin directionarea atacului nu atat asupra a ceea ce se zice in discursul acestora, cat asupra raportarii fiecaruia la discursul propriu.
Discursul politic excentric are adesea un caracter mesianic. Teme ca amenintarea cu disparitia tarii , pericolul extern, speranta in solidaritate, armonie, fraternitate, apelul la rezistenta si la datorie morala, sunt incadrate intr-un sistem polimorf in care lupta, refuz, cruciada etc. constituie adevarate obsesii lexicale.
In concluzie, se poate afirma ca eficacitatea discursului demagogic de acest tip rezida, in mare parte, in populismul si in hotararea sa :“arta demagogului constand in a capta preocuparile cotidiene al auditoriului pentru a-si ajusta propriul discurs, ceea ce echivaleaza cu o incercare de a se adapta exigentelor opinio communis”.
Succesul acestui tip de discurs pare a depinde in mod direct proportional de gradul inalt de incoerenta si ambiguitate ce caracterizeaza anumite contexte politice. “Intr-un context politic specific, cel al discreditarii globale a politicii, excentritatea retorica se poate dovedi de succes, devenind un semn distinctiv, o marca a claritatii, a curajului si a onestitatii, calitati rare intr-un mediu a carui reputatie este de a fi cinic si calculat”58.

Discursul politic militarist intereseaza si cand iese din cadrul sau institutional strict si se
inscrie in alte tipuri de discursuri.
Creativitatea lingvistica in domeniul terminologiei politice se manifesta si la nivelul denumirilor operatiunilor militare. In general, denumirile contin referiri la “locul actiunii”aex.
“Furtuna in desert” este o metafora care reda bombardarea asidua a tintelor, iar “Vulpea desertului” - o aluzie probabil, de data asta, la viclenie (semn al inteligentei) care permite animalului respectiv sa descopere “vizuinile” (=ad ica tintele) inamiculuii.
Dimensiunea activa si coercitiva a discursului militarist se manifesta fie prin inserarea amenintarii , fie prin evocarea modului vertical, ierarhic al relatiilor umane, fie cand exprima patosul militarismului.
Analiza discursului politic sugereaza folosirea terminologiei militare specifice in redarea unor comportamente agresive in relatiile politice , sociale, economice etc. ( strategii politice, conflict politic, aparare legitima a intereselor etc.). Folosirea generalizata a lexicului militar in diferite discursuri (liberale, etatiste etc.) este considerata ca “o manifestare a optiunilor autoritare si adesea ca o garantie a eficacitatii acestui tip de comunicare.104

Dezinformarea
Dezinformarea este definita105 ca suprimare a faptelor neplacute sau inducere deliberata a unor informatii politice false sau care pot induce in eroare, in scopul de a influen ta opinia publica. Nu este vorba doar de informatii false sau incorecte ci de faptul ca acestea sunt false
in mod intentionat. Nu este vorba de o strategie de propaganda fatisa, in care vorbitorul sa fie identificat. Informatiile sunt “plantate” si raspandite in discursul politic de o sursa secreta sau deghizata. Principalele strategii folosite in dezinformare pornesc de la folosirea unei secvente a realitatii care intra, initial, intr-un proces de falsificare si contrafacere, pentru a se ajunge, in cele din urma, la reciclarea minciunii de cat mai multe ori.

Oratoria si discursul politic
Motto: “Nu ochii sunt oglinda sufletului, ci vocea”
Galen, filosof grec,

Unii autori 106, care se situeaza pe o pozitie clara de aparare a mijloaceleor paralingvistice in discursul politic, considera drept o explicatie posibila pentru prestatiile oratorice lamentabile ale oamenilor politici ai zilelor noastre faptul ca, in general, discursurile politice nu sunt scrise de cei ce la rostesc (ci de alte institutii de comunicare aferente acestora). Astfel, audienta nu poate aprecia clar ce este intr-adevar propriu gandirii unui politician sau ceea ce este o ex presie a gandirii “staff”-ului sau. Specialistii deplang faptul ca politicienii ignora regulile oratoriei preferand sa acorde o importanta majora doar tehnicii de comunicare (“canalului” in termenii lui McLuhan) si nu modului (artei) in se comunica: “They think only in terms of sounds bites”.
Istoricul Arthur Schlesinger considera ca declinul si, probabil, disparitia oratoriei - privita, in mod traditional, ca o conditie sine qua non a discursului politic - se datoreaza in special faptului ca politicienii de astazi sunt mai putin angajati ideologic (vezi distinctia stanga dreapta).
Din aceasta perspectiva, marii oameni politici, cei inzestrati cu convingeri si vitalitate, se recunosc, in special, dupa modul in care folosesc arta persuasiunii politice107.
Se afirma, de obicei, ca efectul discursului politic asupra receptorului depinde in cea mai mare masura de eficacitatea discursiva si nu de predominarea conceptelor si a ideologiei exprimate. Studii si teste de evaluare a parametrilor receptarii unor mesaje cuprinse in discursuri politice diverse au relevat importanta pe care destinatarii o acorda ex presivitatii.
Aceasta este definita indirect prin formulari “ impresioniste” care exprima judecati asupra
“formei” ( “a vo rbit bine”; “ce orator”, “stie sa se exprime!”) sau prin judecati indirecte, sub forma citarilor orale, in presa, a unor secv ente discursive, a titlurilor si a subtitlurilor
(intertext).

In concluzie, renuntarea, de catre majoritatea actorilor politici la subtilitatile oratoriei, pare a fi o optiune gresita deoarece studiile stiintifice releva faptul ca “imaginea” unui politician se datoreaza doar in proportie de 7 % continutului mesajului ex primat, in timp ce 93% revine fortei opiniilor, limabjului trupului, expresiei fetei si calitatii vocii .

Concluzii
Terminologia politica reprezinta o cale spre cunoasterea, invatarea si intelegerea unui domeniu de o vastitate si complexitate a relatiilor care pot fi doar intuite.
Data fiind dezvoltarea acestei terminologii si rapiditatea cu care ea evolueaza, o activitate de sistematizare, de clasificare si de descriere este extrem de important de realizat, dar si foarte dificila (daca nu imposibila). Cursul de fata si-a p ropus un obiectiv descriptiv, de identificare si de sugerare a unor tendinte. Si, desi alegerea unor termeni si sensuri a fost de tip subiectiv, cred ca a reusit, macar in parte, sa schiteze unele tendinte frecvente in uz. Permeabilitatea deosebita a lexicului comun pentru elementele acestei terminologii poate constitui un ar gument al importantei acesteia in limba romana actuala
Dintr-o perspectiva comunicationala stricta, terminologia politica nu poate fi studiata in afara
(con)textului in care se formeaza si evolueaza.
Discursul politic ofera cadrul cel mai potrivit pentru studierea terminologiei politice.
Domeniul politicului - ca spatiu public- este format dintr-un continuum de actiune si comunicare in cadrul caruia se pot manifesta tendinte spre consens, spre nego ciere, spre polemica sau spre blocaje. De aceea, analiza discursului politic (in domeniul stiintific, mediatic, la nivelul actorilor politici sau al limbii comune) apare ca singura cale de intelegere si reconstituire a ansamblului de valori, programe, actiuni politice.
Acest lucru este cu atat mai necesar cu cat construirea unei democratii puternice presupune trecerea de la era informationala (cu al sau flux de informatii unidirectional sau monologic -
“one-way flow of information”) spre era comunicationala a mileniului trei (cu al sau flux de informatii bidirectional sau dialogic - “two-way flow of information”) 108.
O “era comunicationala” in care definirea conceptelor si adecvarea terminologica vor reprezenta, cu siguranta, principalele modalitati de realizare a unui discurs politic eficient.