Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
E BIETUL EU SUB NOI - CULTURA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

e4o14od
Cum sa ne inchipuim o cultura completa, fara manifestarile distincte ale pronumelor personale? Toata istoria este plina de zarva si gilceava pronumelor — al caror cortegiu il conduce, indracit cum este, chiar daca firav, pronumele la persoana intii singular. Pina sa faca pace cu lumea, persoana lui „eu“ se bate cu toate celelalte pronume: se bate drept eu ce infrunta pe tu, drept eu si el, eu si voi, eu si ei, insufletindu le pe toate; iar cu „noi“ s ar bate tot timpul, daca n ar simti ca are, cu acesta, alta intimitate si ca vrind nevrind trebuie sa iasa din rebeliunea sa ca eu, tocmai prin noi, mijlocita caruia se va impaca in sfirsit cu lumea.
In culturile in care eul este inabusit — acolo unde masivitatea (imperiile orientale, s a spus) pare sa inece orice afirmare a sinelui individual, lasind loc unei singure afirmari, a celui uns de zei — o buna istorie a ideii de eu l ar gasi inca. Poate ca, asa cum cultura incepe cu riturile funerare, constiinta eului si ea se iveste de timpuriu, ca in mitul lui Ghilgames, in fata mortii celuilalt, a prietenului, a celui deopotriva cu tine, adica in fata mortii proprii, revelata ca inevitabila. Iar gindul piramidelor ce are indaratul sau, daca nu constiinta acelui eu ce nu consimte? Numai ca, acestea sint expresii extreme ale eului, care de fapt, chiar sugrumat de masivitatile orientale, lucreaza peste tot in chip subreptice. Caci din culise stie sa traga sforile eul lingusirii, eul slugarnic, cel las, dar si eul abil al curteanului descris de Baltasar Gracian.
In culturile ce s au apropiat de stadiul celor complete, cum e cultura greaca, eul iesise la iveala fara prefacatorie, ca si fara sensuri extreme. In masura insa in care mai existau zei si cetate, eul nu se afirma destins, ci mai degraba ca subversiv. Aristofan demasca zeii in numele sinelui individual, ce devine, la el, subteran. Alcibiade isi ingaduie orice, sub lipsa de control si desfrinarea eului propriu. La rindul lor Callicles ori Trasymachos proclama dreptul celui mai tare, iar nonconformismul sofistilor face scoala. Ori de cite ori, asadar, ii este ingaduit in istorie, eul iese pe scena si demasca la propriu toate instantele superioare, sub ironia eului real, ca la Lucian din Samosata.


Dar in cultura europeana eul n a avut nevoie de cai ocolite pentru afirmarea sa, caci morfologia ei ii rezerva o intreaga epoca: ipostaza culturala in care primeaza pronumele personale. Din perspectiva „democratica“ pe care o deschide aceasta ipostaza, te poti mira citi oameni interesanti sint pe lume. In veacul nostru, o fiinta aleasa, cum se socotea contesa de Noailles, putea exclama: ce putini oameni fac umanitatea! Pe vremea lui Montaigne in schimb — si apoi din cind in cind in sinul culturilor implinite — se dovedeste necesara iesirea din gloata si numararea oamenilor om cu om. Caci fiecare intrupeaza bunul simt, cum spune Descartes in spiritul lui Montaigne, si atunci fiecaruia trebuia sa i se dea cuvintul. Cind va aparea romanul cu relatarile fiecaruia despre ce i place, un Lawrence Sterne nu se va sfii sa descrie chiar imprejurarile in care aflase ca a fost conceput de parintii sai.
Sa fie plicticoasa atita desertaciune? Dar este un adevarat miracol, tinind de pronumele personal (de incapatinarea lui noi de a starui pe linga eu), sa vezi ca toate istoriile acestea despre destine umane obisnuite fac corp si dau o imagine tot mai densa despre om, in loc sa i destrame si desfigureze chipul. Mirarea sporeste constatind ca autorii de romane nu si propun sa descrie omul in general, societatea si legile ei, sau cind si o propun scriu carti proaste; iar Balzac nici nu se gindeste, la inceput, sa dea o Comedie umana, dar cind vede ca e pe cale s o obtina, se minuneaza si el. Este chiar semnificativ sa constati ca, dupa cite stim, nimeni n a spus despre literatura de roman ce spunea Fichte despre anecdotismul istoric, anume ca prefera sa numere boabe de fasole decit sa se piarda in studiul istoriei.
Eul, in orice caz, este bine sanatos, vreo doua veacuri: se impune de la sine cu portretul (Portrait Gallery, la Londra, e semnificativa, atit pentru britanici, cit si pentru veacurile europene) si mai ales cu romanul, dupa aceea; isi cauta demnitatea individuala si se ridica frumos de la individualitate la personalitate, culminind pe aceasta linie cu Goethe, sau isi afirma anarhic, pe alta linie, libertatea; judeca toate, interpreteaza cum crede el cartile sfinte si apoi le lasa in urma i cu ratiunea sa iluminista. Luminile vin „dinauntru“. Legea morala e in mine (Kant), cunoasterea cu atit mai mult. — Cum se face totusi ca eul se imbolnaveste brusc, in veacul al XIX lea? Cum pot aparea fenomene de hipertrofie a eului (lasind la o parte cazul, greu integrabil in istoria Frantei, al micului imparat), sau fenomenul de exacerbare a lui, la un Max Stirner, cu Unicul, fenomenul de maladivitate blinda, din Jurnalul lui Amiel, de maladivitate patetica (Dionysos) al lui Nietzsche, cum poate fi pretuit si trimis individualismul pina la geniul nebun sau la exceptia bolnava? Raspunsul pare a fi unul singur: aparuse noi.
Dupa Revolutia franceza si Hegel, bunul simt raminea „la chose la mieux partagée du monde“, dar ca fiind atribuit factiunii revolutionare la prima, spiritului obiectiv (al comunitatilor) la cel de al doilea. Bunul simt s a distribuit in „noi“, ca ratiune colectiva organizatoare. De fapt, noi il insotise tot timpul pe eu din umbra (asa cum pe ascuns operase si eul dinainte de epoca sa), dar il lasase citava vreme, s ar zice, sa si arate putinatatea si goliciunea. Acum reintra hotarit pe scena, inabusind eul, pina ce va reusi sa regaseasca o buna cumpanire cu el. Sociologia, nascuta si ea in veacul al XIX lea, a intuit dezbaterea aceasta — dar ce searbad o prezinta cu problema: individ si societate. Cind Burckhardt declara ca individualismul apare abia in Renastere, el vorbeste de un simplu inceput, in toata indistinctia acestuia. Pe linga problema pronumelui personal, sociologia lipsita de spirit filozofic (ca si Burckhardt, cum spuneau chiar contemporanii sai) apare drept o simpla materie de gimnaziu. Ea nu invoca intotdeauna nici macar deosebirea dintre societate si comunitate, neglijind astfel sa arate ca, la inceput, noi apare fata de eu ca societate si contract spcial, se travesteste apoi, dupa totala nereusita napoleoniana, in comunitate (in etnii) si isi cauta, cu un „noi“ potentat de tehnica si masinism, o noua formulare, de alt ordin decit „individ si societate“.


Ce frumoasa ar fi abia astazi, dupa colectivisme, regasirea persoanei, adica a eului neinfratit si purtator de noi, in locul eului gol golut. Ar fi una din reluarile culturii — ca revenirea ei la bucuria adjectivului leonardesc la gradul zero — in regasirea persoanei si instituirii unei republici de la Weimar la scara europeana; iar faptul ca intr o mare aerogara din Paris strainii sint intimpinati astazi de statuia lui Goethe, ca simbol al europenitatii, arata ca aspiratia catre reafirmarea persoanei exista. Dar poate ca Leonardo, cu inginerismul lui, ar fi avut mai multi sorti sa reprezinte un mentor al sfirsitului de veac (asa cum mai mult decit republica de la Weimar ar fi avut sens republica de la Hanovra lui Leibniz, precursor in toate ale veacului). Si de altfel cine stie daca amindoua, adjectivul si pronumele personal, nu mai au de asteptat veacurile altei parti de cuvint (a prepozitiei?) pentru a incerca sa revina, cu gloria lor, pe scena istoriei.
Deocamdata s a produs pe la 1800 coliziunea dintre eu si noi, ba inca intr o forma care invalideaza eul. De vina ca i s a incheiat provizoriu cariera este tot acesta din urma, cu precaritatea sa. Nici nu se putea altfel, caci el este cel care a condus jocul pina la propria sa disolutie: sau asa cum facea Hegel in Fenomenologie sa spuna insul, la capatul Revolutiei franceze: „revolutia porneste de la mine si se intoarce impotriva mea“. Atunci insul — versiunea germana, de asta data — isi spune ca trebuie sa faca revolutia inauntru, in constiinta noastra morala. Dar si astfel revolutia s a intors impotriva insului, cu Hegel chiar! „De ce nu te astimperi, omule?“, isi va fi spus generatia de dupa cele doua revolutii, burgheza si morala. Pentru ca eul nu se poate astimpara. Si pentru ca sint mai multe pronume personale pe lume decit vroise Montaigne sa fie.
Intr adevar, eul singur nu se satisface. Ii trebuie o forma de ordine si lui. Cind toate rinduielile date, cind Biserica si clasele conducatoare se surpau, cind noi fara de eu pierea si aparuse in schimb un eu fara de noi, atunci constiinta individuala, cu luminile ei, trebuia sa instituie ea un fel de ordine. „Celui care reproseaza lui Montaigne complezenta egocentrica — scrie in «Poate fi definit eseul?» Jean Starobinski, publicat in Romania literara nr. 19 din l987 — trebuie sa ii atragem atentia asupra faptului ca uita in general sa recunoasca contraponderea acestui interes intors catre spatiul launtric: o curiozitate infinita pentru lumea din afara (subl. n.). Asa s ar intregi interesul pentru eu si pretinsa lui suveranitate.“ Numai ca, daca lucrurile se petrec cum spune Starobinski — si, din pacate, asa s au petrecut —, atunci eul sfirseste la catastrofa. Trecerea de la eu la noi nu e de ajuns; felul cum se face trecerea conteaza. Daca eul n are, dincolo de sine, decit o lume exterioara, atunci devine el insusi o exterioritate si se precipita singur in servitute. Cum ca exista alta forma de trecere, o vedem abia astazi, cind din eul gol n au ramas decit jalea si absurdul.



Ii trebuie deci rinduieli si eului gol, iar stralucitorul veac al XVIII lea francez a propus, cu Voltaire, Diderot si Rousseau, trei rinduieli posibile: a inteligentei, a culturii si a naturii. Cu ordinea sugerata, direct sau indirect, de Voltaire se poate sfirsi mai usor: nici el nu credea intr una singura si proprie, de vreme ce recomanda modelul britanic, ratacea pe la curtile altora, se daruia mai degraba vorbei de spirit decit cuvintului bine rinduitor si ducea, in definitiv, pina la genialitate drepturile eului inteligent de a practica scepticismul si luciditatea lui Montaigne. Ii raminea sa rezolve totul in risipa cuceritoare a unui Dictionar filozofic. Diderot, in ce l priveste, ne apare ca mai inchegat, mai adinc si in orice caz mai obiectiv, stiind sa invoce in asa fel cultura, incit orice incercare noua de a pune contraforti bazilicii europene ar trebui sa revada planurile lui de edificare. Totusi, chiar daca intr alt fel decit Voltaire, sfirsea si el cu o Enciclopedie. Cit despre Rousseau, dupa ce invocase natura impotriva societatii date, apoi trecuse la confesiuni, la pedagogie, la reverie si la proiectarea naturii celei bune in refacerea contractului social dintre oameni, sfirsea si el la o enciclopedie, cea a inimii: melancolia. Din toti trei raminea o revolta (poate in sensul lui Camus) sau mai degraba am spune, pe linia spiritului francez, cite un splendid act de impertinenta: impertinenta in numele inteligentei, in cel al culturii si in numele naturii. Ei sint marii impertinenti ai veacului al XVIII lea, o pagina unica a culturii europene.
Dar cu Rousseau istoria reala nu sfirsea atit de simplu. Chiar daca dreptul natural si religia naturala nu i se datoreaza, el le a favorizat; chiar daca Revolutia il va dezminti, ea invoca drept carte sfinta Contractul social. Ce devine insa bietul eu in Contractul aplicat? La inceput un erou, un luptator cu sulita, un cetatean care pune scufita pe capul regelui, un invingator la Valmy — apoi un individ numarat, un punct. Iar „noi“ se face, ca mai tirziu in teoria multimilor, din totalizarea punctelor.
Punctul inseamna totusi doua lucruri, in matematicile care tocmai in anii aceia triumfa. El poate fi simplu punct, acelasi, care se reia si insumeaza la nesfirsit, sau poate fi o realitate, anume una zero dimensionala. Un cub e tridimensional. Daca il turtesti, devine un patrat, care e un cub inca, dar bidimensional. Daca turtesti patratul, devine un segment de dreapta, care e un cub unidimensional. Iar daca turtesti de la capete si linia, facind din ea un punct, se poate spune (si nu doar spune!) ca punctul e un cub zero dimensional.
Toata problema societatii este: ce fel de punct se insumeaza? Daca te grabesti, cum s a grabit istoria la inceputul veacului trecut, atunci asisti la caderea lui „eu“ in „noi“ si a lui noi in statistica. — Printre partile de cuvint se gasea si numeralul. Ba chiar unealta lui buna, conjunctia, care duceau, amindoua, la triumful statisticii.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite