k7l19ln
Genialul critic rus Vissarion Grigorievici Bielin-ski a stat in centrul miscarii intelectuale si al vietii sociale din Rusia intre anii 1830 si 1850. Lenin a aratat ca Bielinski, ca socialist si democrat-revolu-tionar, a fost unul dintre primii predecesori ai so-cial-democratiei ruse.
„Eu il consider pe Bielinski — scria A. I. Gher-ten — drept una dintre cele mai stralucite personalitati din timpul lui Nicolae I. Dupa liberalismul care, prin persoana lui Polevoi, a reusit, cu chiu cu vai, sa supravietuiasca anului 1825, dupa sumbrul articol al lui Ceaadaev, rasuna deodata atacurile vehemente, necrutatoare, ale lui Bielinski, care intervine cu pasiune in toate discutiile... In omul acesta isfios, in trupul sau plapind, salasluia un caracter viguros, un caracter de luptator ! Da, Bielinski a fost un luptator plin de vigoare". )
Bielinski a fost conducatorul si promotorul celor mai inaintate idei ale timpului sau. El a fost exponentul starii de spirit revolutionare a taranimii iobage. Articolele sale au trezit constiinta cetateneasca in rindurile poporului si au constituit un puternic imbold in lupta impotriva autocratiei si a jugului iobagist. Toate revistele din aceasta perioada, laolalta, n-au contribuit la dezvoltarea constiintei democratice a poporului in masura in care a contribuit critica lui Bielinski.
Articolele pline de inflacarare ale scriitorului impresionau prin noul lor continut si (prin puterea lor de convingere, ducind idealul socialist in mijlocul maselor. Pina la Bielinski, nici un literat nu si-a dat atit de limpede seama de forta si insemnatatea literaturii artistice si nu a indrumat-o cu atita vigoare spre indeplinirea unei misiuni sociale, revolutionare. Literatura a ocupat un loc deosebit de insemnat in viata lui Bielinski, datorita nu atit inclinatiilor si preocuparilor personale ale scriitorului, cit rolului ei in lupta de eliberare a poporului rus. In acel timp, in Rusia, literatura era singura tribuna de unde se puteau propaga ideile progresiste. Marele critic vedea in literatura o expresie a constiintei sociale si a nazuintelor poporului.
Neobosit in cautarile sale, criticul nazuia cu pasiune sa elaboreze o teorie revolutionara capabila sa lumineze calea luptei de eliberare. Gasind un sprijin in literatura rusa, el a dobindit in aceasta directie succese insemnate. Glasul plin de forta al lui Bielinski a rasunat intr-o epoca intunecata, che-mind la lupta tot ceea ce era mai bun in Rusia. El stia sa aprinda in i»imile oamenilor inaltul sentiment al patriotismului, dragostea de libertate si increderea in stralucitul viitor al Rusiei.
Democrat-revolutionar, Bielinski s-a simtit indestructibil legat de popor, intelegind mai profund de-cit contemporanii sai cerintele si interesele poporului.
„Cu cit traiesc si ma gindesc mai mult, cu atit iubesc mai mult si mai puternic Rusia" — spunea el. Cu putin timp inainte de moarte, Bielinski si-a exprimat inca o data dragostea fierbinte fata do poporul rus :"... iubesc omul rus".
Admirind puternicul patriotism a lui Bielinski, I. S. Turgheniev spunea ca „el simtea ca nimeni altul esenta Rusiei").
Bielinski era mindru de eroica istorie a poporului sau, aratind ca sufletul lui a fost intotdeauna plin de maretie si de putere. Aceasta o dovedesc — arata el — rapida centralizare a statului moscovit, lupta Iui impotriva lui Mamai, eliberarea de sub jugul tatarasc, cucerirea imperiului de la Kazan, renasterea Rusiei dupa tulburari si interregn. In toate acestea criticul vedea o chezasie a maretiei noii Rusii. Dupa parerea lui, toate marile revolutii si toate incercarile soartei n-au facut decit sa scoata si mai mult in lumina maretia poporului rus : „prin loviturile de tun ale bataliei de la Poltava; Rusia a anuntat intregii lumi ca ea merge in pasul vietii europene, incepind sa joace un rol de importanta istorica-mondiala... Anul fatal 1812, care" a trecut deasupra Rusiei ca un nor amenintator si care a incordat toate fortele ei, nu numai ca n-a slabit-o, dar a si intarit-o, constituind cauza directa a noului sau avint superior, spre prosperitate, caci a descoperit noi izvoare ale bogatiei poporului".
Ca adevarat patriot, Bielinski nu putea rupe dragostea de patrie de lupta pentru eliberarea ei. Dupa parerea lui, a-ti iubi patria inseamna „sa doresti cu inflacarare ca in ea sa se realizeze idealul omenirii si, pe cit iti sta in putinta, sa contribui la aceasta".
Cit de puternica trebuie sa fi fost insufletirea patriotica a lui Bielinski, daca prin bezna de nepatruns, care invaluise Rusia in acel timp, el a putut vedea imaginea patriei incununata de aureola gloriei universale ; Rusia libera in rindul celor dintii si al celor mai inaintate state ale lumii!
„intinderile Rusiei sint de necuprins — spunea Bielinski — tinerele ei forte sint marete, puterea ei e nemarginita si ti se taie rasuflarea frematind de entuziasm atunci cind prevezi mareata ei menire"...
Critica lui Bielinski a pregatit miscarea democrat-revolutionara care a fost intensificata si extinsa de revolutionarii dintre 1860—1870, in frunte cu N. G. Cer-nisevski. •
Niciodat, Bielinski n-a rupt de viata activitatea sa de critic, pe care a legat-o organic de tot ceeaIce alcatuia esenta si scopul vietii sale spirituale. In articolele sale el a facut sa rasune intregul patos, intreaga energie si pasiune a militantului politic, dragostea sa fierbinte pentru arta si in special pentru literatura.
«Am sa mor cu capul pe paginile revistei si am sa cer ca in sicriu sa mi se puna sub cap, un numar din „Otecestvennie zapiski". Sint literat si o spun patruns de o convingere dureroasa si in acelasi timp plina de bucurie si de mindrie. Viata si singele meu apartin literaturii ruse.»
intreaga viata a marelui critic democrat este o pilda de slujire a poporului cu eroism si abnegatie.
Vissarion Grigorievici Bielinski s-a nascut la 30 mai 1811) la Sveaborg. Tatal criticului, Grigori Nikiforovici, fiul unui preot din satul Belini gubernia Penza studiase mai intii la seminarul din Tam-bov, dar refuzind sa se consacre carierei preotesti, la terminarea seminarului a intrat la academia me-dico-chirurgicala din Petersburg. Dupa terminarea academiei, tatal lui Bielinski a fost numit medic ifl marina. El a participat la Razboiul pentru Apararea Patriei din 1812, luind parte la luptele impotriva bateriilor inamice din Marea Baltica, fiind decorat.
La Kronstadt, Grigori Nikiforovici s-a casatorit cu fiica unui capitan de vas comercial, Maria Iva-novna Ivanova. In 1816, el a demisionat din marina, intorcindu-se in tinutul sau natal, unde a fost numit medic judetean in orasul Cembar.
Aici si-a petrecut copilaria si adolescenta viitorul critic. Influenta tatalui sau — un om cult, drept si sever — a jucat un rol important in dezvoltarea lui Bielinski. Strain de prejudecatile feudale, Grigori Nikiforovici isi exprima ;pe fata dezaprobarea fata de cruzimile mosierilor, criticind indolenta birocratica. El nu mergea la biserica, il citea pe Voltaire si era socotit liber cugetator. Pe saraci ii trata gratuit iar fata de pacientii bogati avea o atitudine indiferenta, ba chiar dispretuitoare. El nu putea sa nu observe setea de cunoastere a talentatului sau fiu si de aceea, in convorbirile cu viitorul critic, ii zugravea adesea tablouri care contribuiau inevitabil la formarea unei conceptii independente si originale despre viata. Mai tirziu, Bielinski ii spunea viitoarei sale sotii, M. V. Orlova:
„inca din copilarie am considerat ca cea mai agreabila jertfa ipe care-o poti aduce pe altarul ratiunii si adevarului este sa sfidezi opinia publica ori de oite ori ea este neghioaba sau josnica, sau si una si cealalta in acelasi timp". De la tatal sau, precum si de la o ruda apropiata — P. P. Iva-nov — care era secretar la tribunalul judetean din Cembar — tinarul Bielinski a aflat multe lucruri despre escrocheriile functionarilor, despre procesele si cruzimile mosierilor, despre razbunarile iobagilor, despre revoltele si rascoalele lor. Desi aceste rascoale sa incheiau intotdeauna printr-o infringere, fiind reprimate de trupele tarului, ele au avut o mare insemnatate in dezvoltarea constiintei revolutionare dovedind ca in rindurile poporului creste u forta cumplita, capabila sa se dezlantuie.
Lectiile pe care i le dadea tatal sau erau completate de cunoasterea intunecatelor tablouri ale vietii iobagilor. In judetul Cemhar existau 72 de familii de nobili, stapini pe soarta mai multor mii de tarani iobagi. Prin cruzimea lor, numerosi mosieri dobindisera o sinistra celebritate (familiile Mosolov, Kugusev, Bogdanov s. a.). Mosierii ii tiranizau pe tarani, ii bateau prin grajduri, ii vindeau ca pe vite, ii trimiteau in armata dupa bunul lor plac. In fiecare toamna tinutul rasuna de bocetele nevestelor si mamelor, care ii conduceau pe recruti la corvoada pe viata a militariei. Grozaviile vietii iobagilor il uimeau pe Bielinski, trezindu-i repulsia si ura. Privelistea acestor grozavii era cu atit mai dureroasa cu cit tocmai oamenii care cu putin timp in urma zdrobisera hoardele lui Napoleon, salvind Onoarea si independenta patriei lor si eiiberind Europa, tocmai acesti oameni erau calcati in picioare. Atmosfera de avint patriotic pe care il stirnise Razboiul pentru Apararea Patriei din 1812 si rascoala decembristilor a contribuit in mare masura la dezvoltarea dragostei de libertate a lui Bielinski. Mai tirziu, el avea sa scrie despre aceasta perioada :
„Noi, tinerii de astazi, auzeam in copilarie d-e la mamele noastre nu povestiri despre luptele de la Ismail sau Cahul, si nici despre cele de la Rimnic, ci despre anul 1812, despre lupta de la Borodino, despre incendierea Moscovei, despre cucerirea Parisului. Aceste evenimente ne sint mai apropiate ca timp si, in fond, sint mai insemnate decit cele dinaintea lor".
Povestirile eroilor anului 1812 s-au iptiparit pentru totdeauna in mintea tinarului Bielinski.
Aflindu-se in vizita la niste rude indepartate din satul Vladikino, Bielinski, copil inca, asculta cu nesat amintirile unui batrin soldat, in virsta de 100 de ani, despre campaniile victorioase ale lui Suvorov, amintiri care i-au lasat o impresie de nesters.
In 1822, Bielinski a intrat la scoala judeteana din Cembar. Lectura era ocupatia lui preferata. F.l transcria intr-un caiet poeziile lui Sumarokov, Derjavin. Heraskov, Petrov, Bogdanovici, Karamzin, Dmitriev, Krilov, invatindu-le apoi pe din afara. Ca elev, Bielinski a incercat sa, compuna versuri. Dar insusirile sale de critic si simtul sau estetic l-au ajutat sa judece in primul rind propria sa creatie: Bielinski si-a dat seama dintru inceput ca nu poezia este menirea lui.
In anul 1823 scoala din Cembar a fost inspectata de I. I. Lajecinikov, care a scris mai tirziu romanele istorice „Casa de ghiata" si „Veneticul". La examen el L-a remarcat in special pe talentatul elev Vissarion Bielinski, daruindu-i o carte cu dedicatia: „Pentru stralucitele succese obtinute la invatatura".
In 1825, dupa absolvirea scolii judetene, Bie1inski s-a inscris la gimnaziul din Penza. inceputul studii!or sale la gimnaziu a concis cu un mare eveniment politic — rascoala decembristilor. Gherten a scris pe buna dreptate ca „loviturile de tun din Piata Senatului au trezit o intreaga generatie". Ecoul rascoalei decembristilor a rasunat in intreaga Rusie. Peste putin timp, in judetul Cembar si in judetele invecinate au fost arestati o serie de oameni suspectati ca ar simpatiza cu decembristii. Printre decembristii deportati in Siberia la munca silnica se aflau si fratii Beliaev, a caror familie locuia in satul Ersovo, judetul Cembar, gubernia Penza. In afara de aceasta numeroase persoane pedepsite pentru simpatiile lor fata de decembristi au fost deportate din Petersburg in gubernia Penza, unde urmau sa locuiasca sub supravegherea politiei.
Taranii iobagi au primit vestea rascoalei decem bristilor ca pe semnalul unor noi actiuni revolutionare. In 1826 au izbucnit rascoale si in numeroase sate din gubernia Penza. Rusia trecea printr-o puternica criza. incepea o noua epoca in viata spirituala a poporului. Se intelege de la sine ca aceste evenimente politice nu puteau .sa nu influenteze tineretul progresist din acel timp. Nici Bielinski, care reactiona deosebit de puternic la toate evenimentele inconjuratoare, nu putea sa le ignore. Ideile de libertate, ideile umaniste, nu puteausa nu influenteze formarea idealurilor politice ale tinarului Bielinski. Aceasta influenta s-a manifestat in primul rind in deosebitul sau interes pentru lirica patrunsa de ideea libertatii din poezia lui Puskin si Rileev.
In liceu, Bielinski invata nu atit in clasa, cit din carti si discutii. El se odupa indeaproape de materiile care-L interesau profund, uimindu-i deseori pe profesori prin cunostintele sale, care depaseau cu rnult programa. In ceea ce priveste cunostintele de literatura, istorie si geografie, el era neintrecut. Bielinski stapinea la perfectie logica si retorica, pentru care colegii sai il poreclisera „micul Pericle" si „filozoful". Cind lipsea vreun profesor, Bielinski, elev in penultima clasa, era insarcinat sa predea elevilor rrrai mici limba rusa. Si mai mult insa, el iubea literatura rusa. Puskin era poetul sau preferat. Bielinski a invatat pe din afara poemele „Ruslan si Liud-mila", „Prizionierul din Caucaz", „Fintina din Bahci-sarai", iar mai tirziu — primele capitole din „Ev-gheni Oneghin" si poemul „Poltava". Tot acum, Bielinski citeste in manuscris comedia lui Griboedov „Prea multa minte strica" si „Dumele" lui Rileev. Dintre autorii straini, cel mai puternic il impresioneaza Byron, Walter Scott si Goethe. Cartile citite i-au dezvaluit tinarului orizonturi neasteptate, lumea marilor simtaminte care ii indeamna pe oameni la fapte eroice. „Se intimpla — isi aminteste unul din profesorii sai de liceu, M. M. Popov — ca in timpul excursiilor pe care le faceam cu elevii in afara orasului, cit tinea drumul pina la bariera... Bielinski sa ma copleseasca cu intrebari despre Goethe, Walter Scott, Byron, Puskin, despre romantism si despre tot ceea ce framinta, in vremurile bune de atunci, inimile noastre tinere" )
Teatrul a ocupat in viata lui Bielinski un loc deosebit de insemnat. Interesul lui pentru teatru s-a trezit inca de pe bancile scolii. Teatrul facea sa freamate inima tinarului Bielinski, inspirindu-i idei, simtaminte si nazuinte inflacarate. In scurt timp, inclinarea lui pentru teatru s-a transformat intr-o adevarata pasiune, care L-a stapinit toata viata. Ceva mai tirziu, criticul si-a exprimat astfel entuziasmul pentru forta magica a teatrului:
„Teatru ! Teatru ! Ce cuvint plin de vraja erai pe atunci pentru mine! Cu ce farmec de nespus imi zguduiau toate coardele sufletului si ce acorduri minunate stirneai m adincurile lui ! In tine vedeam o intreaga lume, un intreg univers, cu toata varietatea si maretia lor, cu toate ademenitoarele lor taine !"
Colegii de liceu ai lui Bielinski i-au lasat si ei numeroase impresii. in liceu invatau mai ales copii de raznocinti. In clasele inferioare Bielinski L-a avut coleg de banca pe Dmitri Kalinin, fiu de iobag, exmatriculat mai tirziu din scoala, in urma unui ucaz special al tarului care interzicea copiilor de iobagi sa invete. Nu avem informatii despre relatiile dintre Bielinski si acest coleg al sau, dar el si-a intitulat mai tirziu drama, strabatuta de ideea dragostei de libertate, „Dmitri Kalinin".
Printre colegii de clasa ai lui Bielinski se afla sl Nikolai Karijin, educat de fiii lui A. N. Radiscev. Prin intermediul lui Karijin, Bielinski a putut sa cunoasca soarta scriitorului revolutionar si chiar sa citeasca operele autorului „Calatoriei de la Petersburg la Moscova". De mare folos i-au fost lui Bielinski relatiile cu seminaristii raznocinti — Golubinski, Meridianov si Sokolov, cu care locuia impreuna la aceeasi gazda. In discutiile insufletite pe care le avea cu ei, precum si cu alti raznocinti talentati, in Bielinski a crescut si s-a dezvoltat implacabila forta logica care i-a caracterizat intotdeauna scrierile, iar spiritul sau de observatie, trezit atit de timpuriu, i-a alimentat meditatiile cu privire la ceea ce auzea despre viata iobagilor.
Stiinta oficiala, cazona, ca si regimul de cazarma din scoala, nu erau pe placul lui Bielinski. Dupa vacanta de iarna el nu se mai intoarce la liceu, iar in februarie 1829 este exmatriculat „pentru absente nemotivate".
Se pare ca imprejurari cu totul deosebite — probabil atitudinea ostila a conducerii liceului — au constituit motivul plecarii demonstrative a lui Bielinski de la cursuri in mijlocul anului scolar. La 12 mai 1829, A. F. Maximov, un coleg de scoala a lui Bielinski, ii scria :
„Cimd intru in clasa te caut fara sa vreau si nu te gasesc ; tu nu mai esti aci, caci te-au izgonit din liceuF rautatea si nedreptatea oamenilor, vaduvindu-L astfel de cea mai frumoasa podoaba a sa").
In toamna anului 1829 Bielinski se inscrie la facultatea de litere a Universitatii din Moscova. Universitatea din Moscova, desi era una dintre cele mai bune institutii de invatamint, nu dadea totusi studentilor cunostintele de care aveau nevoie.
infricosat de rascoala decembristilor, guvernul tarist instituise un sever control politienesc asupra institutiilor de invatamint superior. In universitati fusesera desfiintate catedrele de filozofie. Functionarii taristi scoteau din bibliotecile scolare cartile autorilor iprogresisti „ostile religiei, guvernului si moralei". Morala era, fireste, inteleasa in spirit religios, monarhic. Oamenii de stiinta progresisti erau impiedicati sa ajunga la catedrele Universitatii din Moscova ; locurile vacante ce se iveau erau ocupate de birocrati care nu aveau nimic comun cu stiinta, de slugi care cautau sa convinga tineretul ca scopul instruirii este acela de a-L putea sluji cu sirguinta pe tar. Bielinski se pregatea pentru o cu totul alta activitate si, fireste, ura orientarea oficiala a invata-mintului. Prelegerile obligatorii de la universitate, plicticoase, aride si lipsite de continut, ii provocau repulsia.
Totusi, anii petrecuti in universitate n-au fost pierduti in zadar. Desi studentii dobindeau prea putine cunostinte valoroase din prelegerile profesorale, in schimb o alta forta exercita asupra lor o admirabila influenta : forta contactului cu colegii, care indemna la meditatie si trezea un inalt simt al datoriei. La universitate veneau tineri cu vederi progresiste din toate colturile Rusiei, pentru ca in acest templu al stiintei sa cunoasca cultura universala si sa gaseasca raspuns la intrebarile pe care le ridica viata.
„... Universitatea, cazuta in dizgratie — isi aminteste Gherten — isi sporea influenta : in ea se revarsau din toate partile, din toate paturile sociale, ca intr-o singura albie, fortele tinere ale Rusiei; in salile ei aceste forte se purificau de prejudecatile care le fusesera inoculate acasa, ele ajungeau la acelasi nivel, se infrateau, si din nou se raspindeau in toate partile Rusiei, in toate paturile ei").
In acelasi timp cu Bielinski, printre studenti se aflau A. I. Gherten, N. V. Stankevici. M. I. Ler-montov, N. P. Ogariov, I. A. Goncearov si numerosi alti reprezentanti ai intelectualitatii care. au devenit mai" tirziu personalitati de frunte ale culturii si literaturii ruse.
Viata intelectuala a studentilor din Moscova avea un bogat continut, ea a constituit o excelenta scoala in care s-au format si s-au consolidat ideile sociale si literare ale viitorului critic.
Conditiile de viata ale lui Bielinski erau extrem de neprielnice: in scrisori el blestema nu o data bursa pe care o primea de la stat, regimul politienesc din universitate, si, plingindu-se de sanatate, isi descria saracia, goana dupa meditatii sau dupa traduceri, platite cu o nimica toata, pentru a putea razbate pina cind vor veni zile mai bune. Dar nevoile n-au reusit sa stinga inflacararea lui Bielinski, ele nu i-au frint dirzenia. Bielinski continua sa citeasca rnult, imbogatindu-si cunostintele in cele mai variate domenii.
Atmosfera din universitate a jucat un rol insemnat in dezvoltarea spiritului de independenta si a gindirii critice a lui Bielinski. In mediul studentesc dainuia amintirea poetilor decembristi. Nu fusese uitata rafuiala tarului cu Polejaev si cu cercul politic al fratilor Kritski (1827). Sub ochii lui Bie-linski s-a desfasurat tragicul sfirsit al „asociatiei secrete a lui Sungurov", din care faceau parte si studenti ai Universitatii din Moscova. Membrii aces tei asociatii se considerau continuatorii decembristilor, revendicind o constitutie si propovaduind rascoala armata. Salbatica reprimare a asociatiei lui Sungurov i-a zguduit puternic pe studenti.
Evenimentele din viata politica a Rusiei si a Europei influentau si mai puternic dezvoltarea ideologica a studentimii. Tulburarile taranesti, rascoalele provocate de holera in diferite gubernii, revolutia din iulie 1830 in Franta, rascoala din 1830 in Polonia, toate acestea gaseau un viu rasunet in rindurile studentilor. Aceste evenimente au facut ca tineretul sa-si indrepte hotarit atentia spre problemele politice; tineretul a simtit si mai puternic contradictiile vietii feudale din Rusia, si a inceput sa vorbeasca despre libertate si drepturile omului intr-un fel nou, necunoscut pina atunci.
Trezirea gindirii politice indemna tineretul sa caute drumul spre adevar, pentru binele patriei, pentru binele omenirii. In universitate se formeaza cercul socialist condus de Gherten si Ogariov, „societatea prieteneasca" literara a lui Neverov, prieten cu Stankevici. Bielinski a organizat un cerc pe care L-a numit „Seri literare" (cunoscut si sub numele de „Societatea literara").
Studentii patrioti studiau cu atentie filozofia, istoria, estetica si sistemele sociologice, lectura lucrarilor noi era insotita de nesfirsite discutii, al caror scop era de a rezolva o problema de cea mai mare actualitate: cum se poate imbunatati soarta poporului, in ce fel poate fi aflat adevarul. In fiecare tinar participant al acestor cercuri crestea „nepotolita sete de libertate". „Eram convinsi — spune Gherten — ca din rindurile acestui auditoriu va iesi falanga care avea sa mearga pe urmele lui Pestei si Rileev si ca noi vom face parte din ea").
„Societatea literara" a lui Bielinski era alcatuita in special din studenti care locuiau in camera 11 din caminul universitatii, raznocinti insufletiti de idealuri patriotice, democratice, si de dragoste fierbinte pentru literatura rusa. La sedintele „Societatii literare" luau parte si citiva studenti din alte camere.
Dupa cum arata un contemporan al lui Bielinski. P. Prozorov, camera 11 fusese calificata de un inspector drept „menajerie", pentru ca acolo se adunau studentii cei mai cutezatori si mai suspecti din punct de vedere politic. Viata spirtuala a „Societatii literare" se desfasura furtunos. La reuniunile organizate in camera 11 se citeau poeziile interzise ale lui Puskin, Rileev si Polejaev. Membrii societatii aveau idei politice originale, precum si conceptii filozofice, estetice si literare, care se deosebeau de cele oficiale. Membrii cercului discutau despre revolutie, despre politica, condamnau despotismul, delapidarile savirsite de ministri si de inaltii functionari. Dupa marturiile aceluiasi Prozorov, Bielinski, ca membru activ al cercului si ca cel mai zelos aparator al lui Griboedov si Puskin, se distingea printr-o „neobisnuita inflacarare in discutii, de se parea ca e gata sa-i provoace la bataie pe toti cei care il contraziceau. ...El biciuia fara crutare tot ce era plat si fals, fiind dusmanul neimpacat a tot ceea ce se caracteriza prin retorism si conservatorism literar" ).
In comparatie cu anii petrecuti in liceu, in conceptiile literare ale luii Bielinski s-au produs schimbari insemnate. Daca in adolescenta Bielinski se afla sub puternica influenta a poemelor romantice ale lui Puskin, acum atentia lui se indreapta spre realism, spre zugravirea critica a vietii. El este puternic impresionat de tragedia „Boris Godunov" a lui Puskin. Bielinski a remarcat in aceasta drama fidela zugravire a epocii, a vietii si a oamenilor; el simtea poezia versurilor albe de cinci picioare pe care inainte vreme le numea prozaice, el descoperea forta poetica a prozei lui Puskin. Scena din circiuma de la granita lituaniana i-a lasat o impresie deosebita. Dupa cum arata un contemporan «citind dialogul dintre stapina circiumii si vagabonzii adunati acolo, dovezile impotriva lui Grigori si fuga lui pe fereastra, Bielinski a scapat cartea din mina, era cit p-aci sa rupa scaunul "pe care sedea si striga entuziasmat: „Dar sint vii; l-am vazut, il vad cum a sarit pe fereastra !" )»
Versurile poetilor rusi care cintau dragostea do libertate, precum si dramele lui Schiller „Hotii", „Intriga si iubire", „Don Carlos", i-au inspirat, dupa cum marturiseste singur, „o salbatica dusmanie impotriva rinduielilor sociale, in numele unui ideal abstract al societatii". Intr-un caiet al lui Bielinski din timpul studentiei, sint copiate versurile unor poeti rusi, in care se vorbeste despre inaltele teluri si sarcini ale vietii. In afara de Puskin, reprezentat aici prin poeziile „Prorocul" si „Stante", in caiet sint copiate versuri de Polejaev, Venevitinov, Iazikov, Homeakov s. a. In aceste versuri se intilnesc figurile poetice ale unor luptatori si razbunatori ai patriei pingarite. Desi in insemnarile sale Bielinski nu pomeneste de Radiscev, nu poate incapea indoiala ca gloriosul nume al acestui scriitor revolutionar a trezit entuziasmul criticului.
„In pieptul meu — scrie Bielinski in corespondenta sa din aceasta perioada — arde puternic flacara sim-tamintelor inalte si nobile pe care le cunosc numai cei putini alesi".
Conceptiile si opiniile tinarului critic s-au exprimit limpede in primele sale incercari literare.
Tema dragostei de patrie si libertate s-a oglindit chiar in prima lucrare a viitorului critic si anume in „Cugetari" despre educatie. In aceasta lucrare Bielinski vorbeste despre insemnatatea unei educatii libere, care sa formeze cetateni cu adevarat devotati patriei, si subliniaza ca adevaratii patrioti se pot dezvolta numai intr-o tara libera. In sprijinul acestei idei autorul „Cugetarilor" aduce un exemplu din istoria razboaielor dintre greci si persi: grecii au putut sa-i invinga pe persi pentru ca, din frageda copilarie, fiecare grec „primea impresiile cele mai inalte" si nobile; chiar din primele zile el respira libertatea; dragostea de patrie ocupa toata viata sa sufleteasca, gloria — gindurile sale"; persii au fost invinsi deoarece erau „sclavi nemernici si josnici ai unor despoti cruzi, in fata carora se tirau prin pujbere".
Trecerea lui Bielinski de la tema patriei si a educatiei libere la tema luptei impotriva orinduirii io-bagiste si a destinului tragic al omului in statul iobagist a fost cit se poate de fireasca. Acestei teme ii este consacrata prima sa lucrare literara, drama „Dmitri Kalinin". Intr-o scrisoare din 17 februarie 1831 adresata tatalui sau, tinarul scriitor atrage atentia asupra tendintelor piesei. „In aceasta lucrare — scria el — cu toata inflacararea unei inimi care arde de dragoste pentru adevar, cu toata minia unui suflet care uraste nedreptatea, am prezentat intr-un tablou destul de viu si veridic, tirania oamenilor care au dobindit dreptul nefast si inechitabil de a-si chinui semenii. Eroul dramei mele este un om inflacarat plin de patimi salbatice si neinfcinate; gindurile lui sint slobode, actiunile — nebunesti ; ele il duc la pieire".
In drama „Dmitri Kalinin", Bielinski a demascat cu indrazneala si vigoare orinduirea nobiliara, de casta. Piesa chema la desfiintarea rinduielilor sclavagiste care erau in contrazicere cu „drepturile na turii si ale omului, cu drepturile ratiunii insesi".
Eroul dramei, Kalinin, un razvratit care nazuieste spre libertatea sa personala, se rascoala impotriva tiranilor,. ii numeste vipere si fiare care devoreaza oamenii. El nu poate suporta cuvintul „rob", con-siderindu-L ca cel mai rusinos si mai infricosator cuvint. Acest neinfricat luptator declara :
„Ferecat cu lanturile de neindurat ale robiei, le voi sfarima cu miinile-mi neputincioase, le voi roade cu dintii si, udindu-le cu spuma insingerata a furiei, voi revarsa asupra tiranilor mei blestemele iadului... ei nu vor putea sa triumfe ca am murit si chiar de voi pieri, aceasta se va intimpla numai odata cu pieirea lor"...
Astfel de cuvinte infricosatoare nu mai rasunasera in literatura rusa de la „Calatoria de Ia Petersburg la Moscova" a lui Radiscev si de la poeziite inchinate dragostei de libertate ale lui Puskin.
Drama „Dmitri Kalinin" a fost terminata pe la inceputul lui decembrie 1830 si cu aprobarea membrilor cercului literar, a fost prezentata comitetului de cenzura. Tinarul scriitor nutrea speranta ca-si va putea publica piesa si ca o va putea reprezenta pe scena teatrului universitatii; el spera ca drepturile de autor ii vor imbunatati situatia materiala, si — ceea ce era principal — ca aceste drepturi ii vor ajuta sa scape de bursa de stat si sa devina independent. Dar aceste sperante nu sau realizat: cenzura a interzis categoric atit publicarea cit si reprezentarea piesei.
Pe autorul piesei il ameninta deportarea in Siberia si incorporarea fortata, dar represiunile s-au marginit la faptul ca Bielinski a fost pus sub o severa supraveghere, fiind declarat suspect. Diferitele neajunsuri care au urmat i-au creat conditii insuportabile pentru continuarea studiilor.
«Ma duc peste o saptamina la biroul cenzurii si aflu ca lucrarea mea a fost cenzurata de L. A. Tve-taev (profesor emerit, consilier de stat si cavaler al unor ordine) — scria Bielinski parintilor. — II rog pe secretar sa-mi restituie caietul; in loc de raspuns, secretarul fuge spre rector, care sedea la celalalt capat al mesei, si striga : „Ivan Alexeevici! Iata-L, iata-L pe domnul Bielinski !" N-am sa lungesc vorba ci am sa spun numai ca, desi in prezenta tuturor membrilor comitetului, cenzorul meu mi-a laudat lucrarea si talentul cum nu se poate mai mult, ea a fost declarata imorala si dezonoranta pentru universitate, intocmindu-se o decizie in acest sens ! Dupa aceea dosarul a fost distrus si rectorul m-a instiintat ca in fiecare luna i se vor prezenta rapoarte speciale despre mine.»
Fiind bolnav, Bielinski n-a putut sa-si dea la timp examenele. Sub acest motiv si sub pretextul ca „nu are aptitudini", in septembrie 1832 Bielinski a fost exmatriculat din universitate, dindu-i-se un certificat care ii inchidea orice cale. Dupa cum a aratat Cerni-sevski, referindu-se la cele ce-i povestise Nekrasov', administratfa Universitatii din Moscova a anuntat toate universitatile sa nu-L primeasca pe acest student nesigur in ceea ce priveste loialitatea fata de autocratie.
In felul acesta s-a incheiat rafuiala cu tinarul revolutionar Bielinski.
Dar si dupa plecarea din universitate, Bielinski a continuat sa duca o viata plina de cautari ideologice, cu tot atita indirjire ca si mai inainte, straduindu-se neincetat sa-si imbogateasca cunostintele. Neputin-du-si gasi o slujba cit de cit corespunzatoare, el traia din meditatii ocazionale, din mici lucrari redactionale, traduceri din limba franceza si copiind documente. Conditiile grele de viata n-au putut ina-blisi fortele spirituale ale acestei firi dirze.
In acest mornent greu din viata sa, Bielinski a gasit un sprijin in contactul cu tinerii talentati, ale caror preocupari erau legate de contemporaneitate. Multe clipe placute i-au dat discutiile prietenesti cu cunoscutul actor M. S. Scepkin si cu poetul A. V. Koltov. In viata tinarului critic a avut o mare insemnatate cercul lui N. Stankevici, din care faceau parte la inceput colegii sai de an din universitate, carora li s-au alaturat ulterior si alte persoane, fara legaturi cu universitatea. La activitatea cercului participau intens poetul idealist, visatorul V.. I. Krasov, un alt poet romantic, I. P. Kjiusnikov, criticul si publicistul K. Aksakov, devenit mai tirziu unul dintre fruntasii slavofililor, si altii.. Ulterior, in rindurile cercului au intrat Mihail Bakunin, publicist, mai tirziu propovaduitor af anarhismului, Vasili Botkin, scriitor si critic, N. H. Ketcer, poet, traducator al lui Shakespeare. Din cerc mai iacea parte si T. N. Granovski, cunoscut profesor de istorie universala, care se bucura de dragostea intelectualitatii progresiste.
Relatiile cu acesti tineri talentati si instruiti, pasionati de idei inflacarate, de setea de a face bine si de libertate, i-au fost mult mai utile lui Bielinski decit universitatea. Un memorialist relateaza ca nici unul din cei ce participau la aceste discutii prietenesti nu era profesor, dar, cu toate acestea, in domeniul filozofiei, al istoriei si literaturii, ei ar fi putut tine piept unei intregi Sorbone. Dupa cum spune I. A. Goncearov, in cadrul acestor relatii prietenesti, „mintile tinere se apropiau, transmitindu-si insetate cunostinfele, observatiile si parerile").
Tinerii din acel timp iubeau cu multa pasiune literatura si filozofia. Ei citeau revista „Telegraf" a lui Polevoi, „Moskovski vestnik" („Buletinul Moscovei" — n. t.) a lui Pogodin, „TeleskoprtIa lui Nadejdin, urmarind cu pasiune creatia lui Puskin, Jukovski, V. F. Odoevski, iar mai tirziu a lui Lermontov si Gogol. Ii pasionau Shakespeare, Schiller, Goethe si Hoffmann. Mintea patrunzatoare a acestor tineri descoperea in fenomenele cele mai simple si, in aparenta, mai oUisnuite, laturi pe linga care treceau mii de oameni fara sa le acorde nici o atentie. Problemele artistice erau legate de cautarile ideologice. De la dragostea pentru frumosul poetic, tinerii din acest cerc ajungeau la generalizari filozofice. Stankevici raspindea in rindurile tineretului interesul pentru filozofia idealista germana, indrumind mai tirziu cercul sau spre studierea lui Schelling si Hegel.
Bielinski n-a intrat in cerc ca un novice sfios. El avea bogata experienta de viata a unui raznocinet sarac. Orientarea exclusiv speculativa nu corespundea firii sale nesupuse, de militant. Pentru Bielinski, adevarul si teoria nu reprezentau simple abstractiuni sau speculatiuni intelectualiste, ci probleme de viata
) . A. Goncearov — Articole si scrisori de critica literara, Leningrad, Goslitizdat, 1938, pag. 217. si de moarte. Dupa cum arata Gherten, ei nu cauta sa salveze ceva „din focuj analizei si al negarii", ci se ridica cu indrazneala impotriva jumatatilor de masura, a hotaririlor sovaielnice, a ideilor spuse pe jumatate. El era mai presus de membrii cercului prin perspicacitatea si inteligenta sa patrunzatoare, prin profunzimea si subtilitatea simtului sau estetic, si mai ales, prin aceea ca percepea mai clar decit altii nasterea unor noi forme de viata. Din initiativa lui Bielinski, in cercul prietenilor sai se discutau cele mai actuale probleme politice, sub influenta lui tineretul lua o atitudine de protest impotriva sistemului iobagist din Rusia si a ideologiei oficiale.
Pentru Bielinski, cei doi ani de dupa parasirea universitatii au constituit o serioasa pregatire pentru activitatea sa pe tarim social.
Primele incercari literare ale lui Bielinski au aparut in presa inca in timp ce era student. La 27 mai 1831, intr-un mic ziar, „Listok" („Foaia" — n. t.), apare poezia lui Bielinski „Poveste ruseasca", scrisa in stil de cintec, iar la 10 iunie al aceluiasi an, apare o mica recenzie asupra unei brosuri despre „Boris Godunov". Recenzia dovedea maturitatea talentului si a gustului literar al tinarului critic. Desi nu facea o analiza amanuntita a tragediei lui Puskin, el demonstra inalta valoare a operei, dind dovada cu acest prilej de o totala independenta de gin-dire, crificindu-i atit pe romantici, cit si pe reprezentantii clasicismului depasit. El critica aprecierile revistelor din Petersburg, care, vorbind de genialul poet, il improscau cu injuraturi si il condamna pe Polevoi, editorul ziarului „Telegraf", unul din promotorii romantismului. Tinarul recenzent se exprima cu suficienta, neincredere fata de Nadejdin, reprosin-du-i lipsa 3e principialitate in aprecierea poeziei lui Puskin.
Ziarul „Listok" era un ziar de proportii prea mici, care nu putea nici sa constituie o adevarata tribuna pentru marele critic, si nici, sa-i asigure conditii materiale satisfacatoare. Bielinski a fost nevoit sa se indeletniceasca cu traducerea unor romane franceze. Depunind eforturi extrem de mari, lucrind noptile, el a tradus romanul „Laptareasa din Montfermail" de Paul de Kock. Dar nici de data aceasta n-a fost mai norocos; in acelasi timp ziarele au anuntat aparitia romanului intr-o alta traducere, asa ca sperantele banesti ale lui Bielinski s-au naruit.
Situatia sa se schimba radical in primavara anului 1833, cind Bielinski face cunostinta cu profesorul N. I. Nadejdin, redactorul si editorul revistei „Teleskop" si al .saptamanalului „Molva" („Opinia" — n. t.).
Nadejdin a apreciat de indata la justa lui valoare talentul tinarului publicist, deschizindu-i calea spre marea publicistica. La inceput Bielinski a publicat traduceri, iar apoi recenzii si articole de critica literara.
«Am facut cunostinta cu Nadejdin — scria Bielinski fratelui sau, la 21 mai 1833 — traduc pentru
„Molva" si „Teleskop". iata lista traducerilor pe care le-am facut pina acum: „Batalia de la Leipzig", „Inventarea alfabetului", „Citeva momente din viata doctorului Swift", „Ultimele clipe ale unui bibliofil", „O zi la Calcutta". In „Teleskop" vor apare „Scrisoare despre muzica" si despre „Epopeea boema". In afara de aceasta, inca n-au aparut „Educatia femeilor" (de Charles Nodier), „Contele si Aldermann" si „Castelele din nori ale unei tinere fete" (de Jules Janin).» In aceasta scrisoare Bielinski n-a enumerat toate traducerile pe care le-a facut, numarul lor fiind mult mai mare. El lucra mult si cu perseverenta, tradu-cind cite 2—3 coli de tipar pe luna. Traducerile pe care le-a publicat sint admirabile prin stilul lor si dovedesc vasta cultura a tinarului.
In toamna anului 1834, in „Molva" a aparut primul articol de mari proportii al lui Bielinski, intitulat „Reverii literare", articol care i-a adus o larga popularitate. Cititorii progresisti si-au dat imediat seama ca a aparut un talent original si profund.
Bielinski isi incepe activitatea de publicist, patruns de constiinta unei inalte datorii.
„... M-am hotarit sa fiu purtatorul de .cuvint al unei noi opinii publice", declara el chiar in primul sau articol, CriticulTTreinviat glorioasele traditii publicistice ale decembristilor. Spre deosebire de publicistii liberali, care se eschivau de la discutarea problemelor actuale ale miscarii de eliberare, el a orientat chiar de la inceput revistele „Teleskop" si „Molva" spre temele patriotice, spre cultura si literatura rusa. Bielinski isi dadea cit se poate de limpede seama de greutatile luptei impotriva vechii opinii publice, impotriva idolilor glorificati de literatii conservatori. Dupa cum a recunoscut el insusi, Bielinski s-a hotarit sa faca acest pas nu atit din curaj cit din dragoste dezinteresata pentru adevar. Reprezentantii curentului nobi-liar-politienesc n-au putut sa nu observe noua orientare a revistei. Spionul si denuntatorul F. Bulgarin a aratat pe fata ca „Teleskopul" continua linia revistei „Mnemozina" — organul decembristilor. Bielinski i-a raspuns : „Aceasta acuzatie ne face cinste, drept care va multumim din suflet".
O trasatura distinctiva a talentului lui Bielinski consta in faptul ca vorbind despre o carte, despre o opera literara sau stiintifica, el stia sa expuna totodata si principii de teoria artei, prezentind un intreg program de viata sociala, de morala si de educatie intr-un spirit nou, democratic. Sfera problemelor ridicate in „Reverii literare" este extrem de vasta; in aceasta cronica vie si atragatoare Bielinski expune dezvoltarea literaturii ruse de la Lomonosov pina in vremea sa, analizind amanuntit perioada lui Lomonosov, a lui Karamzin si a lui Puskin, precizind unele notiuni despre natura artei, despre caracterul national ) al literaturii, despre particularitatile specifice ale procesului istoric din Rusia. In acest articol sint expuse bazele conceptiilor politice, filozofice si artistice pe care s-a intemeiat pozitia de democrat-revolutionar a criticului.
O mare parte din acest articol este consacrata analizei filozofice a artei. In acest articol, Bielinski se mai afla pe pozitia idealista a „ideilor eterne". Criticul definea arta ca expresia unei marete idei a universului, iar universul ca expresia ideii eterne unice, care se manifesta in nenumarate forme. El so cotea ca scopul artei consta in reproducerea ideii vietii universale a naturii, prin cuvinte, sunete, linii si culori.
E locul sa amintim aici de o observatie facuta de Cernisevski, si anume ca Bielinski, chiar de la inceputul activitatii sale, a fost un propagandist instinctiv al realismului. intr-adevar continutul articolului „Reverii literare" scoate in evidenta destul de limpede tendinta tinarului critic spre o gindire dialectica si materialista. Desi Bielinski considera irealitatea ca un proces al dezvoltarii ideii, totusi in rationamentele lui, locul principal il ocupa ideea dezvoltarii lumii, a luptei dintre bine si rau, dintre lumina si intuneric, ideea perfectionarii treptate a omenirii prin lupta („omenirea lupta in fiecare clipa si in fiecare clipa devine mai buna").
Tinarul critic dezvolta o noua conceptie despre scopurile si sarcinile artei. El lega arta de viata si atribuia literaturii un rol insemnat in lupta pentru progres. El definea literatura ca o culegere de opere literare in care este reprodusa si exprimata viata sufleteasca a poporului.
Pe primul plan sta cerinta de a zugravi viata asa cum este. Aceasta e principala idee a articolului. In timp ce romanticii-idealisti cereau poeziei sa zugraveasca numai frumosul, autorul „Reveriilor literare" ridica in fata poeziei sarcini mai mari: poetul trebuie sa raspunda, ca un ecou, tuturor cerintelor vietii, poezia trebuie sa fie atotcuprinzatoare, oglindind si ceea ce e hidos si ceea ce e maret, frumosul si uritul; ea trebuie sa fie strabatuta de dragoste pentu progres.
Autorul „Reveriilor literare" sustinea cu profunzime ideea crearii unei literaturi cu adevarat nationale. Pornind de la premiza ca fiecare popor trebuie sa exprime o anumita latura din viata omenirii, el atribuia literaturii o sarcina uriasa — aceea de a exprima spiritul national si de a contribui in felul acesta la manifestarea menirii istorice a poporului sau in cultura universala. El vroia ca literatura rusa sa slujeasca intereselor poporului, sarcinilor lui istorice de mare natiune, chemata sa spuna lumii un cuvint nou. El stigmatiza cu pecetea dispretului sau pe cei care cautau sa slujeasca intereselor de grup ale privilegiatilor care alcatuiau societatea aristocratica.
Pornind de la acest punct de vedere, Bielinski a criticat si analizat intreaga literatura rusa, de la Can-temir pina la Gogol.
Bielinski considera ca insuficienta dezvoltare a caracterului national in literatura rusa din secolul al XVIII-lea si de 4a inceputul secolului al XlX-lca se datoreste prapastiei existente intre societatea nobiliara si popor, faptului ca in Rusia nu existau o societate si o opinie publica libere. Criticul considera ca dupa reforma lui Petru I, poporul si societatea nobiliara au mers pe cai diferite : nobilimea a inceput sa copieze servil formele de viata straine, dind uitarii limba rusa si obiceiurile poporului, iar acesta a ramas departe de cultura noua, in conditiile vietii sale de mai inainte, grosolane si'semisalbatice ; nimeni nu s-a ingrijit sa atraga poporul pe drumul civilizatiei, desi poporul rus n-a fost niciodata un dusman al culturii, fiind intotdeauna dornic sa invete.
Bielinski vorbea cu pasiune despre jignirea demnitatii poporului simplu, despre fortele sale latente, care nu asteapta decit momentul pentru a se manifesta in literatura, stiinta, in agricultura si industrie. Bielinski ii critica cu asprime pe literatii care se sus-trageau de la maretele sarcini-care le reveneau. In acelasi timp, el arata ca in literatura rusa exista numeroase opere remarcabile, pe care le aprecia la justa lor valoare, analizindu-le cu o desavirsita maiestrie si cu o insufletire plina de noblete, fata precedent in literatura rusa.
Criticul democrat dadea o inalta apreciere lui Lomo-nosov, considerindu-L un mare om si un mare poet, care poarta pecetea geniului si care a determinat o noua orientare pentru ilimba si literatura rusa. Bielinski vedea in Lomonosov intruchiparea celor mai bune trasaturi ale poporului rus.
„Literatura noastra incepe cu Lomonosov, el a fost Petru cel Mare al literaturii" — scria Bielinski.
Criticul pune cu mindrie numele lui Derjavin „alaturi de numele glorioase ale poetilor tuturor popoarelor si tuturor secolelor, caci el a fost expresia libera si solemna a marelui sau popor si a minunatei sale epoci". Dupa Derjavin el il mentioneaza pe Fonvizin, „om neobisnuit de inteligent si de talentat", autor de comedii, ale carui lucrari au aparut la momentul potrivit si de aceea s-au bucurat de un succes neobisnuit. Pe Novikov il considera un om mare, exceptional, „un fenomen pe cit de superb, pe atit de rar la noi", si pe care „mult timp nu-L vom mai intilni". El a subliniat si meritele istorice ale lui Dmitriev Bogdanovici, Kneajin, Karamzin si Jukovski.
In creatia lui Krilov si Griboedov, autorul „Reveriilor literare" releva felul in cfire literatura se apropie de popor. El il numeste pe Griboedov creatorul comediei ruse, al teatrului rus, iar despre comedia „Prea multa minte strica" afirma ca este o ope ra geniala, o intruchipare a „adevarului suprem al imaginatiei poetice", aratind ca personajele create de Griboedov „sint reproduse dupa natura, asa cum sint ele, avindu-si obirsia in adincurile vietii reale". Pe artistul si fabulistul Krilov, Bielinski il numeste un genial poet, care a ridicat fabula rusa la cea mai inalta perfectiune; fabula s-a bucurat la noi de un succes neobisnuit, tocmai pentru ca „nu s-a nascut intimplator, ci ca o consecinta a spiritului nostru national".
Criticul scria cu o deosebita dragoste despre Puskin. El il numea un magician care stie sa fure naturii imagini si forme pline de vraja, un geniu inzestrat cu un inalt simt poetic. Bielinski scria ca Puskin a fost „o desavirsita expresie a epocii sale... El a fost preocupat de toate marile evenimente, fenomene si idei din epoca sa, de tot ceea ce putea simti Rusia in acel timp". inalta apreciere data lui Puskin era determinata de faptul ca poezia acestui geniu rus a fost in cel mai inalt grad populara.
Criticul lega maretia lui Puskin de faptul ca genialul "poet a fost creatorul literaturii si limbii literare ruse moderne, exercitind o uriasa inriurire asupra infloririi "artei ruse. Deceniul in care marele poet „a domnit" in literatura a fost numit de Bielinski perioada puskiniana a dezvoltarii literaturii ruse.
In „Reverii literare" el condamna in special literatura de la curtea Ecaterinei si operele literatilor servili din timpul sau de felul lui Bulgarin, Greci, Sen-kovski. Criticul -ataca „mediocritatea de aur", noii idoli si „noii zei" care dupa moartea lui Puskin acaparasera locurile devenite vacante in Olimpiii literaturii. El califica romanele lui Bulgarin ca politiste, vorbind cu sarcasm despre piesele sforaitoare si lipsite de continut ale lui Kukolnik, despre lucrarile searbadc ale lui Masalski, Orlov, Kalasnikov si Voeikov, con-damnindu-L pe Marlinski pentru unilateralitate, pentru artificiile lui, pentru „ironia cautata cu dinadinsul", pentru ca Rusia lui „aduce" a Livonia. Printre noii scriitori Bielinski remarca numai exceptionalul talent al lui Gogol, ironia, veselia si caracterul popular al „Serilor in catunul de linga Di-kanka".
Literatura din ultimii ani ii lasase criticului o impresie apasatoare. El declara categoric : „Noi n-avem literatura !" El atribuia tezei sale un caracter democratic aruneind astfel o provocare nobilimii, care nu era in stare sa creeze valori spirituale. Bielinski acuza nobilimea pentru oarba ei ploconire in fata culturii burgheze a Occidentului.
„Patura de sus a societatii — scria criticul — sa napustit cu toate fortele spre straini, imitindu-i, sau, mai bine zis, maimutarindu-i... ea a uitat tot ceea ce este cu adevarat rusesc, a uitat pina si sa vorbeasca in limba rusa, a uitat legendele si creatiile poetice ale patriei sale". Si, pentru ca aceasta inalta societate sa fie cunoscuta asa cum este ea in realitate,
Bielinski recomanda cititorilor sa citeasca „Neispravitul" „Prea multa minte strica" si „Evgheni Oneghin".
Ca un adevarat patriot, Bielinski a pus in primul sau articol problema dezvoltarii nationale independente a culturii ruse, cultura care trebuia sa fie creata „prin munca noastra", cu radacinile „in pamintul natal". El isi exprima nadejdea ferma ca literatura rusa se va dezvolta devenind insemnata pentru intregul popor.
BielinsRi opunea teoria sa teoriei oficiale despre poporancitate ), continuind lupta inceputa inca de Puskin impotriva publicisticii patriotarde venale. Drumul spre adevaratul caracter national al literaturii, el il vedea in apropierea ei de viata contemporana, in exprimarea cerintelor si a ideilor progresiste ale epocii. Dupa cum explica Bielinski, principala trasatura distinctiva a caracterului national consta „nu in selectionarea cuvintelor folosite de tarani sau in imitarea fortata a cintecelor si basmelor populare, ci in structura mintii ruse, in felul specific rusesc de a concepe lucrurile".
In urmatorul articol de mari proportii — „Despre nuvela rusa si nuvelele domnului Qogol" — publicat in „Teleskop" (1835), se observa consolidarea tendintelor realiste din conceptia tinarului critic. El face o analiza documentata a dezvoltarii poeziei „ideale" si a celei „reale", din timpurile cele mai vechi, pentru a scoate in evidenta inevitabilitatea victoriei orientarii realiste in literatura si pentru a demonstra valoarea ei in epoca moderna, valoarea orientarii preocupata nu de zugravirea idealului vietii, cum facea arta antica, ci de viata insasi, asa cum este ea. „Buna sau rea — scria criticul — oricum ar fi ea, noi nu vrem s-o infrumusetam, caci socotim ca in prezentarea poetica ea e tot atit de frumoasa si intr-un caz ca si- in celalalt, tocmai pentru ca reprezinta adevarul — iar acolo unde este adevar este si poezie".
Pentru noi, arata mai departe criticul, viata „nu mai este un ospat vesel, sau o desfatare sarbatoreasca, ci. un tarim de munca, de lupta, de privatiuni si de suferinte". Iar scriitorul epocii noastre „mai mult intreaba si cerceteaza, decit afirma inconstient". De aceea e firesc ca asemenea forme literare, cum sint odele ditirambice, sa devina inutile, deoarece timpul cere ca viata sa fie zugravita in toata amploarea si complexitatea ei. Numai o poezie ) realista, veridica, si formele ei — in primul rind nuvela si romanul — pot indeplini aceasta sarcina. Criticul explica secretul succesului neobisnuit de care se bucura nuvela si romanul prin faptul ca aceste genuri literare sint in stare sa cuprinda viata in toata complexitatea ei, putind sa infatiseze nu numai ceea ce este „inalt", ci si tot ceea ce este obisnuit, cotidian, cu conditia sa fie respectat adevarul.
In acest articol, Bielinski face o trecere in revista a nuvelelor celor mai de seama scriitori rusi — Marlinski, V. Odoevski, Pogodin, Pavlov, N. Polevoi si Gogol. In .afara de Gogol, el nu socotea pe nici unul dintre acesti scriitori demn de inaltul titlu de scriitor national. Bielinski considera ca numai nuvelele lui Gogol au o inalta valoare artistica si un adevarat caracter national. In aceasta problema s-a manifestai cu toata puterea uimitoarea perspicacitate a marelui critic. Gazetarii si criticii reactionari afirmau ca operele lui Gogol sint triviale, jignind nobletea artei. Cu totul altfel a apreciat Bielinski creatia lui Gogol. Desi nu aparusera inca nici „Revizorul" si nici „Suflete moarte" criticul democrat a presimtit in tinarul literat un urias talent de scriitor realist, intrezarind insemnatatea lui Gogol in viitor. Chiar dupa aparitia primelor nuvele ale lui Gogol, Bielinski L-a proclamat scriitor national si corifeu al literaturii ruse. El a subliniat aptitudinea lui Gogol de a extrage poezia din „tablourile vietii cotidiene, ale vietii obisnuite, prozaice" si indeosebi faptul ca scriitorul cauta poezia „in moravurile paturii mijlocii din Rusia". ,,... Trasatura distinctiva a nuvelelor domnului Gogol — scria criticul — este simplitatea inventiunii, adevarul desavirsit al vietii, caracterul national, originalitatea... apoi suflul comic, biruit intotdeauna de un profund sentiment de tristete si melancolie".
Aceasta caracterizare plina de patrundere s-a dovedit justa pentru intreaga creatie a lui Gogol.
Tot in anul 1835, a aparut articolul lui Bielinski despre poeziile lui Benediktov. Acest articol era un raspicat raspuns polemic la un articol al lui S. Se-viriov, care publicase in revista „Moskovski nabliuda-tel" („Observatorul din Moscova" — n. t.) o elogioasa recenzie despre o placheta de versuri a lui Benediktov.
Culegerea lui Benedictov se bucura de un exceptional succes in cercurile literare si in rindurile publicului filistin. Poezia lui Benediktov era apreciata elogios de Jukovski, Viazemski, Tiutcev si de I. S. Turgheniev, care era inca tinar pe atunci. S. Sevi-riov opunea versurile lui Benediktov poeziei pline de viata a lui Puskin, considerind creatia celui dintii drept inceputul unei noi perioade in poezia rusa — si anume „perioada gindirii".
Criticul democrat nu putea sa nu simta in aceste cuvinte elogioase o incercare de a abate literatura rusa de pe calea principialitatii si realismului, cale deschisa de Puskin si Gogol.
Bielinski a demonstrat ca versurile lui Benediktov sint artificiale, lipsite de viata, de sentimente autentice si de idei, fiind pur si simplu niste zorzoane pline de desertaciune, o retorica lipsita de caldura, scrisa pe gustul filistinilor, o culgere de fraze bombastice asupra unei teme oarecare. Aparitia articolului lui Bielinski a stirnit indignare, dar aprecierea sa asupra lui Benediktov a capatat puterea unui verdict definitiv. Mai tirziu, I. S. Turgheniev scria in legatura cu aceasta : „A trecut citva timp si am incetat sa-L mai citesc pe Benediktov. Cine nu stie acum ca parerile de atunci ale lui Bielinski, care pareau o noutate indrazneata, au devenit ceva indeobste recunoscut, un loc comun... La acest verdict a subscris oosteritatea, ca dealtfel si la multe alte verdicte ale acestui judecator").
Bielinski a trebuit sa apere teoria realismului in literatura impotriva epigonilor clasicismului si ai romantismului. Cu o exceptionala stralucire el a luptat impotriva criticului si poetului romantic reactionar S. P. Seviriov, conducatorul ideologic al revistei „Moskovski nabliudatel". impreuna ou Pogodin, Seviriov alcatuia aripa cea mai conservatoare a slavo-fililor, apropiata de pozitiile teoriei oficiale, monarhice, despre poporaneitate. Bielinski a trebuit sa lupte impotriva lui Seviriov in cursul intregii sale activitati de critic.
In iunie 1835, N. I. Nadejdin, editorul revistei „Teleskop", a plecat in strainatate, unde a ramas pina la sfirsitul anului. In lipsa acestuia Bielinski a condus singur revina, iar la intoarcerea lui Nadejdin, criticul a facut, sub forma unui raport catre editor, o trecere in revista a literaturii ultimului semestru — intitulata „Nimic despre nimic". O parte considerabila a articolului era consacrata analizei revistei „Biblioteka dlia citenia", revista care lua apararea literaturii oficiale, servile. Bielinski arata ca redactia acestei reviste prigoneste cu inversunare tot ceea ce este talentat, promovind mediocritatea si lipsa de talent. Redactorul revistei, Senkovski, ii ridica in slavi pe Bulgarin si Greci, pe care-i califica drept talente exceptionale, iar pe Gogol il ponegrea in fel si chip, numindu-L Paul de Kock a! Rusiei. In aceste jalnice aprecieri, Bielinski vedea manifestarea unor gusturi straine, incorectitudine si prostie.
In acelasi articol, referindu-se la orientarea criticii din revista „Moskovski nabliudatel", Bielinski sublinia ca aceasta „nu este actuala si ca din ea duhneste clasicismul". Bielinski a revenit la aceasta problema intr-un articol special, intitulat «Despre critica si parerile literare ale revistei „Moskovski nabliudatel"» aparut in 1836 in „Teleskop". In acest articol a iesit cit se poate de limpede la iveala opozitia dintre Bielinski si conceptiile reactionare ale lui S. Seviriov, principalul critic al revistei „Moskovski nabliudatel". Opozitia s-a vadit, in primul rind, in problema sarcinilor criticii. Bielinski milita pentru o critica progresista. „Critica noastra — "spunea el — trebuie sa educe societatea, ea trebuie sa spuna intr-o limba simpla adevaruri mari".
Bielinski atragea atentia asupra faptului ca datoria criticii, ca „estetica in miscare", este de a raspindi ideile progresiste despre frumos ale epocii respective, de a lamuri aceste idei pe plan teoretic si de a verifica in practica justetea lor.
Seviriov respingea posibilitatea existentei unor legi pozitive ale artei. El apara teoria reactionara a „caracterului monden" al artei, adica orientarea ei dupa gustul inaltei societati nobiliare. Bielinski s-a ridicat cu hotarire impotriva incercarilor de a impune literaturii notiunile false ale aristocratismului. „Oare literatura e un salon — intreba criticul democrat — nu este ea oare floarea intregii civilizatii a poporului, nu este ea rezultatul dezjspltarii istorice a intregii sale vieti ?"
Bielinski si-a intitulat articolele din perioada 1S34--L836 «pledoariile „Teleskopului"», iar intr-o scrisoare catre Stankevici scria : „imi face placere sa ma gin-desc ca desi imi lipseste nu numai o instructiune stiintifica, ci, in general, orice fel de instructiune, am fost primul care a spus citeva adevaruri, in timp ce preainteleptul sanhedrin universitar batea cimpii".
Peste scurt timp, in jurul articolelor lui Bielinski s-au incins discutii inversunate. Bielinski nu ra-minea dator cu raspunsurile si isi demasca fara crutare adversarii. El combatea cu vehementa pozitiile publicatiilor reactionare — „BTblioteka dlia citenia", „Sin otecestva" („Fiul .patriei" — n. t.) si „Severnaia pcela".
Dusmanii isi simteau neputinta in lupta impotriva criticului, care ii coplesea prin neintrecuta sa putere de convingere. Ei recurgeau la calomnii, la intrigi, scriau pamflete, dar Bielinski nu putea fi nici intimidat, nici dezorientat.
Intr-un moment greu, tinarul critic a fost sprijinit moralmente de Puskin. Marele poet a urmarit cu atentie dezvoltarea lui Bielinski, dind o inalta apreciere talentului sau critic.
Puskin intentiona sa-L invite pe Bielinski sa colaboreze la revista „Sovremennik". In mai 1836 poetul a venit la Moscova pentru a rezolva unele probleme legate de „Sovremennik" si a vrut sa se intilneasca cu Bielinski, dar aceasta intilnire n-a avut loc. intors la Petersburg, Puskin ii scria la 27 mai 1836 lui P. V. Nasciokin :
«Ti-am lasat doua exemplare din „Sovremennik". Unul da-L printului Gagarin, iar pe celalalt trimi-te-L din partea mea lui Bielinski (sa nu bage de seama „Nabliudatel") si transmite-i ca regret foarte mult ca n-am izbutit sa ma vad cu el»1). Din insarcinarile lui Puskin, P. V. Nasciokin si M. S. Scepkin i-au propus lui Bielinski sa colaboreze la „Sovremennik".

Mai tirziu, criticul isi amintea cu emotie de atitudinea plina de simpatie a lui Puskin. „Nu sint prea increzut — ii scria el Iui Gogol la 20 aprilie 1842 — dar, recunosc, nici nu am o parere prea proasta despre mine; am auzit la adresa mea laude, din partea unor oameni inteligenti si — ceea ce