Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
MIHAIL IUREVICI LERMONTOV
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Intorcindu-se din campania in strainatate, armatele rusesti intrau in Moscova pirjolita de foc. In sunetele fanfarelor filfiiau drapelele innegrite de fumul bataliilor. Poporul victorios se insirase imprejurul locurilor pustiite de foc, de-a lungul zidurilor de piatra ale caselor arse, din care nu ramasesera intregi decit sobele, inaltindu-se pe locurile incendiilor. Nesfirsite multimi de oameni invadau pietele pline de materialele noilor constructii si impodobite ici-colo de fatadele caselor recladite. e5x22xy
Puternicul cuceritor pe care o lume intreaga il socotise invincibil, era doborit... Europa fusese elifie-rata si numele poporului rus era slavit pretutindeni, asa cum nu fusese niciodata pina atunci. rile abrupte ale riurilor molcome de stepa, curatele drumuri de tara, ici-colo mestecenii care se inalta albi pe cimpul galben si, departe-departe, ca niste talazuri azurii, dealurile.
Cintecele rusesti, jocurile populare si horele, ne-sfirsitele povesti despre Ivan cel Groaznic, despre Stepan Razin, despre Emelian Pugaciov, sint cele dintii amintiri ale poetului. Multi dintre batrinii din sat il tineau bine minte pe Pugaciov, al carui drum trecuse prin Penza, iar cazacii lui ajunsera si la Tarhani.
In jurul casei se intindeau aleile unei vechi gradini, un lac cu apele adormite si napadite de ierburi, iar in fata conacului, doua rinduri de izbe,
innegrite de fum, si o biserica alba : satul j
In noaptea de 14 spre 15 octombrie 1814, in timp
In acest sat, locuiau iobagii Arsenievei. Multi dintre ei abia se intorsesera din campania in strainatate, iar altii aveau inca vie in minte ziua de la Boro-dino, dar biciul vechilului le mingiia ca si mai inainte spinarile. Acelasi lucru se petrecea si pe mosiile din vecinatate. inca din anii copilariei, Ler-montov este martorul acestor tablouri de constrin-gere si nedreptate, tablourile amarei si injositoarei robii taranesti si ale samavolniciei vfara margini.


In copilarie, Lermontov a fost deseori bolnav. Sub supravegherea bunicii sale, el a fost de trei ori in Caucaz, unde a facut obisnuita cura de ape minerale. Plecau cu trasura strabatind intreaga Rusie. Calatoria dura cite trei saptamini, pina cind, in sfirsit, la capatul tarii, in fata copilului se ridicau ce Moscova ii intimpina sarbatoreste pe invingatori, intr-o casuta de linga „Krasnie vorota", in familia capitanului in rezerva Iuri Lermontov, s-a nascut un fiu — Mihail.
Copilaria baiatului nu a fost vesela. El avea sa-si aminteasca vag miinile duioase si glasul stins al mamet care ii fredona cintece triste. Mama a murit inainte ca baiatul sa fi implinit trei ani.
In salonul casei boieresti din Tarhani — unde poetul si-a petrecut copilaria, la mosia bunicii sale Elisaveta Alexeevna Arsenieva din apropierea orasului Penza — atirna un portret al mamei, o femeie tinara," cu ochii negri.
Lermontov il vedea rareori pe tatal sau ; bunica nu-si iubea ginerele si isi rezervase dreptul de a se ocupa singura de educatia nepotului. In felul acesta a crescut Lermontov, orfan de amindoi parintii, desi tatal sau traia, si rasfatat de bunica sa care il adora.
Primele impresii ale poetului si, de aceea, cele mai trainice, sint legate de privelistile simple si incinta muntii Caucazului, cerul inalt spre care se avintau vulturii, asprul tinut al razboiului. inca din copilarie, Caucazul s-a intiparit in constiinta lui Lermontov ca o tara a libertatii si onoarei, ca patria unor nobile si inaltatoare pasiuni. De aceea poetul si numea Caucazul a doua sa patrie, iar primele sale toare din gubernia Penza : padurile de stejar, gjaktssOersuri le a dedicat Caucazului, ca unui prietpn :
O, Caucaz, tu tar peste pamint, Ti-nchin azi versul meu cu ne-nfricare ! Cinsteste-l, ca pe-un fiu, cu-al tau cuvint Si-umbreste-l cu-a ta culme-n nea sub zare ).
S-a incheiat copilaria. impreuna cu bunica sa, Lermontov se muta la Moscova si intra la £isa-nu-mitul pension universitar. Era un adolescent de 14 ani, foarte inzestrat, serios si bine pregatit cu ajutorul profesorilor pe care ii avusese acasa.
In pension, predau cei mai buni profesori ai Universitatii din Moscova, legati de revistele literare progresiste din acel timp. Literatura ocupa locul principal in preocuparile elevilor.
Cu putin timp inainte 3e venirea lui Lermontov, absolvisera pensionul numerosi participanti la rascoala decembristilor din 1825. La intrarea lui Lermontov — in 1828 — in pension mai domnea inca spiritul „liberei-cugetari"... Pe ascuns circulau din mina in mina versurile decembristului Rileev, care fusese executat, poeziile interzise ale lui Puskin si Polejaev, precum si comedia lui Griboedov ,.Prea multa minte strica". Din ziua cind sub Kron-werk-ul ) fortaretei Petropavlovsk au fost executati conducatorii rascoalei din 14 decembrie 1825, nu trecusera decit doi ani. Multi ani mai tirziu, poetul Ogariov, din generatia lui Lermontov, scria:
Eram copii pe-atunci. Cu-ardoare, In pas ritmat, de luptatori, Mergea un grup energic, tare, Zvirlind saminta roditoare Pe-al mintii tinere, ogor. Prin colturi se soptea ; caiete Din miini in miini treceau in mers, Iar noi, copii sfiosi, in cete Sopteam in intilniri secrete Al libertatii magic vers. Rascoala... Moartea vine iara Si pe cinci insi i-au spinzurat... Simtim cum inimi se-nfioara, Dar gindul viu tresalta, zboara, Si drumul vietii ni-e trasat... )
Lermontov si-a facut studiile sub tragica impresie a infringerii rascoalei decembristilor. inca in primele sale versuri, au rasunat temele poeziei decembriste. Ca si poetii decembristi, el blestema „josnica tiranie", slavind „insingeratul steag al libertatii", cin-tind Caucazul, stravechiul Novgorod — „sfintul leagan al vitejiei ruse".
Scria numai pentru el. Poeziile lui nu vedeau lu mina tiparului. Ele ramineau in caietele poetului. Vorbind despre soarta oamenilor siliti sa taca si care — retinindu-si lacrimile — invatau sa se inchida in ei insisi, sa-si ascunda indoielile, protestele, meditatiile, Gherten spunea despre Lermontov: „El apartine pe de-a intregul generatiei noastre". )
Dupa terminarea pensionului, Lermontov trece ta Universitatea din Moscova, unde invata in acelasi timp cu Bielinski, Gherten si Ogariov. In aparenta orice miscare era inabusita. De fapt insa, cercurile studentimii progresiste continuau sa aspire la schimbarea regimului politic din Rusia, la imbunatatirea soartei iobagilor. Nemultumirea fatisa a studentilor se exprima numai prin zgomotoasele lor manifestatii impotriva profesorilor reactionari.
In cercul de prieteni ai lui Lermontov se aflau Za-krevski, cei doi Sensin si Polivanov. Doi dintre acestia erau studenti. Pe Lermontov il considerau genial, apreciind profunzimea ideilor si inflacararea versurilor sale.
Lucrarile de adolescent ale lui Lermontov sint inspirate de evenimentele politice la ordinea zilei, de meditatii filozofice, de cartile de istorie pe care le citise si de propriile sale framintari sufletesti. In ca-. ietele sale de adolescent, alaturi de imitatia unuil cintec popular, se gasesc versuri despre revolutia! din iulie ) la Paris. Primele incercari ale „Demonului" alterneaza cu fragmente dintr-un poem despre navalirea tatarilor si cu o poezie despre rascoala poloneza din 1830. „Mindria voastra n-a putut sa rabde. V-ati ridicat in apararea tarii !", exclama Lermontov in aceasta poezie. in alte pagini poetul se adreseaza unei fete pe care o iubeste si care i-a respins dragostea. Mai departe apar meditatii despre sensul vietii, despre soarta sa personala.
Tot in aceste caiete, au fost scrise „Cersetorul", „ingerul", „Pinza" si „Cei doi uriasi". In „Cei doiuriasi" — in forma alegorica a basmului — este infatisata lupta poporului rus impotriva lui Napoleon, in anul 1812. Poezia „Veni-va ziua", incepe cu urmatoarele versuri :
Un an, an negru-al Rusiei va veni Si-a tarilor coroana s-o zdrobi...)
Aristocratia numea rascoala lui Pugaciov „anul negru", iar poezia lui Lermontov exprima speranta ca acesta se va repeta. Aceasta singura poezie este suficienta pentru a intelege care era atunci orientarea politica a poetului.
El nazuia sa devina un erou, visind sa infaptuiasca un act maret, eroic, in numele patriei. Lermontov nu implinise inca 17 ani, cind scria :
Vreau sa lucrez si fiecare zi
S-o fac nemuritoare, cum ar fi
O umbra de erou — si nici gindesc
Ce-ar insemna ca sa ma odihnesc.
Visul lui Lermontov s-a indeplinit, Lermontov a devenit un adevarat erou al poeziei, fratele si mostenitorul lui Puskin, un mare poet, un mare cetatean al patriei sale, gloria si mindria ei nepieritoare !
Lermontov a fost multilateral inzestrat. El era de i o rara muzicalitate, cintind la vioara si la pian ariile preferate din opere si avind chiar compozitii originale. Dupa unele informatii, el si-a scris singur de studii universitare, Lermontov — spune hotarirea oficiala — „a fost sfatuit sa plece" din universitate. Un coleg de facultate al poetului relateaza ca el ,,a fost dat aiara din universitate", impreuna cu alti studenti, „vinovati de incalcarea regulamentului universitatii", cu alte cuvinte, vinovati, de „libera cugetare". In acelasi an, tot ca suspect politic, a fost eliminat din Universitatea din Moscova si Bielinski. Eliminarea din Universitatea din Moscova le inchidea amindurora portile celorlalte universitati din Rusia. De bunaseama ca Lermontov nu stia aceasta.i In vara anului 1832 el se muta la Petersburg, in-l tentionind sa se inscrie la universitatea din acest oras. Nefiind primit, nu i-a ramas altceva de facut decit sa intre la scoala de ofiteri de cavalerie din Petersburg. Din aula Universitatii din Moscova, poetul a nimerit in mediul cazon al marsurilor fara muzica pentru poezia sa „Cintec de leagan caza- noima si al nesfirsitelor parade, in atmosfera gro cesc", dar notele s-au pierdut dupa moartea poetului si n-au ajuns pina la noi. Desena, picta in ulei, si daca s-ar fi consacrat picturii, ar fi putut deveni fara indoiala un pictor remarcabil.
Lermontov rezolva cu usurinta probleme complicate de matematica si era cunoscut ca un exceptional jucator de sah. Primise o instructiune stralucita, citise enorm si vorbea mai multe limbi straine. In orice domeniu si-ar fi incercat fortele, el izbutea cu usurinta. Totusi munca pe care a depus-o pentru desavirsirea genialului sau talent poetic, a fost in-dirjita. Contemporan cu Puskin, Lermontov a vrut ca versurile prin care avea sa intre in literatura sa fie demne sa stea alaturi de poezia lui Puskin. El visa sa fie un poet celebru.
Unii dintre cunoscutii lui Lermontov din inalta societate, care nu-si dadeau seama de valoarea talentului sau poetic, il invinuiau ca-si da ,„aere by- roniene", visind sa devina un Byron. Ca raspuns la ' aceste calomnii, Lermontov a scris o admirabila poezie :
Nu slnt un Byron, sint anume Tot un ales, ce ratacesc Ca el, drumet hulit de lume, Purtind un suflet doar, rusesc !
Lermontov declara cu mindrie ca el este un poet rus. El vorbeste cu curaj despre marele sau talent si despre mareata lui menire — care-L indreptatesc sa se compare cu Byron.
Dar Lermontov a fost nevoit sa renunte la gindul de a se consacra literaturii.
impreuna cu alti colegi care se ridicau impotriva profesorilor reactionari din universitate, Lermontov ia parte la zgomotoasele manifestatii de irotest ale studentilor. Peste putin timp, in urma unor ciocniri cu profesorii, la sfirsitul celui de al doilea an solana de dezmat din cazarmile lui Nicolae I. In Iscoala de ofiteri, elevilor le era interzis sa citeasca literatura.
Dar chiar si intre zidurile scolii de ofiteri, poetul continua sa se ocupe de literatura. Noaptea, pe furis, atrecurindu-se in clasele pustii, el scrie un roman pespre rascoala lui Pugaciov. Lermontov intentiona sa descrie in acest roman tot ceea ce auzise in copilarie la Tarhani, de la iobagii din curtea conacului, de la bunica sa si de la vecini, lupta rasculatilor impotriva mosierilor din gubernia Penza si felul in care poporul L-a intimpinat pe Pugaciov.
Eroul romanului este Vadim, un tinar nobil scapatat. Luind conducerea taranilor rasculati, el vrea — ca si Dubrovski al lui Puskin — sa razbune moartea tatalui sali. Lermontov insa nu citise nuvela „Dubrovski". Cartea a fost editata, pentru prima data, dupa moartea poetului. In acelasi an, 1833, Puskin plecase in Ural pentru a stringe material in legatura cu rascoala lui Pugaciov. In aceasta perioada, Lermontov nu putea cunoaste nici „Fata capitanului" si nici „Istoria lui Pugaciov", de vreme ce Puskin nici nu le scrisese inca. In ceea ce il priveste, Puskin nu numai ca nu citise „Vadim", dar pe atunci e de presupus ca nici macar nu banuia existenta autorului lui. Totusi, aceasta coincidenta nu este intimplatoare. Nu odata, fara sa-si dea seama, Lermontov isi alegea teme similare cu temele lui Puskin. Coincidenta se explica prin faptul ca ambii scriitori intelegeau in acelasi fel viata poporului pe care il iubeau si maretele evenimente ale istoriei patriei.
Lermontov il venera pe Puskin. Cel mai mult ii placea „Evgheni Oneghin". Acest lucru i L-a martu risit el insusi lui Bielinski.
La terminarea scolii de cavalerie, Lermontov devine ofiter intr-un regiment de husari din garda imperiala, care isi avea garnizoana la Tarskoe-Seln, aproape de Petersburg. Aici poetul se lasa absorbit de viata regimentului si de viata mondena.
Observatiile lui Lermontov asupra vietii inaltei societati din Petersburg au fost infatisate in drama „Mascarada", pe care poetul dorea fierbinte s-o vada jucata pe scena.
Cenzura, care intra pe atunci in atributiile Sectiunii a treia „a cancelariei personale a majestatii sale" — cundusa de catre seful jandarmilor Benken-dorf — a respins piesa. in aceasta piesa, Lermontov demasca cu un curaj si o asprime fara precedent aristocratia — floarea Petersburgului guvernamental — trisorii si cei cart isi faureau renumele si averea la masa de joc, aventurierii fara scrupule, carieristii si intrigantii plini de venin. Lermontov prezenta a-ceasta elita aroganta intr-un tripou, la un bal mascat, apoi din nou la jocul de carti unde, cadea spoiala conventiilor mondene si patimile cele mai josnice ramineau fara masca.
Cenzura L-a silit pe Lermontov sa refaca de trei ori „Mascarada" si totusi n-a aprobat piesa. Nici un fel de modificari n-ar fi putut schimba ideea fundamentala a dramei, dezvaluirea lacomiei, trufiei, fatarniciei, falsitatii, coruptiei si a intregii nimicnicii intelectuale si spirituale care caracterizau inalta aristocratie.
Arbenin — eroul piesei — este legat de aceasta lume prin nastere si prin educatia sa. Inteligent si talentat, spirit neconformist, inzestrat cu o puternica vointa, el nazuieste sa devina independent si sa-si obtina libertatea personala. Incercind sa-si apere onoarea in ochii unei societati pe care el insusi o considera necinstita, Arbenin devine inevitabil un raufacator si un asasin. Viciile lui Arbenin constituie o consecinta a criminalei orinduiri iobagiste. Tre-cind el insusi prin groaznice suferinte, Arbenin ii fece sa sufere si pe cei care il inconjoara.
Lermontov dezvolta mai tirziu aceasta idee in romanul „Un erou al timpului nostru". La baza romanului „Printesa Ligovskaia". Lermontov a pus povestea reala a dragostei sale cu Varvara Alexandrova Lopuhina. •
Se indragostise de ea la Moscova, in ultimul sau an de studii la universitate. De atunci nu se mai intilnisera niciodata. In felul acesta au trecut peste trei ani de zile. Cu totul pe neasteptate, Lermontov afla ca Lopuhina, casatorita acum cu un barbat in virsta, venise la Petersburp; impreuna cu sotul ei. In acest fel incepe si romanul : un ofiter de garda, George Peciorin, afla ca printesa Vera Ligovskaia sosise la Petersburg impreuna cu sotul ei. Romanul are si o a doua tema, conflictul dintre Peciorin si functionarul sarac Krasinski.
In acelasi timp cu Gogoi, Lermontov introduce in literatura rusa figura eroului din rindurile razno-cintilor.
Lermontov nu lucreaza singur la acest roman. Ei incepe sa-L scrie impreuna cu Sviatoslav Raevski — cel mai bun prieten al sau — cu care locuise impreuna la Petersburg.
Raevski era un om care iesea din comun. Jurist si filolog, el lucra ca functionar intr-un departament, si in timpul liber studia istoria Rusiei si folclorul.
Se presupune ca Raevski este acela care i-a dat lui Lermontov ideea de a scrie in spiritul cintecelor populare ruse: „Cintecul tarului Ivan Vasilievici, al tinarului opricinic ) si al indraznetului negutator Kalasnikov".


Istoricii si romancierii rusi prerevolutionari il infatisau pe Ivan cel Groaznic sub chipul unui monstru setos de singe, atribuindu-i o cruzime absurda. Poporul rus insa pastra o amintire frumoasa despre Ivan al IV-lea. In cintecele sale, poporul isi amintea caderea celor trei imparatii mongole — Kazan, Astrahan si Siberia — cintecele populare relatau lupta tarului impotriva tradarii boieresti, grija lui pentru intarirea patriei, pentru gloria si inflorirea ei.
In „Cintecul" sau, Lermontov a creat pentru prima data in literatura rusa chipul lui Ivan cel Groaznic tocmai asa cum L-a pastrat amintirea poporului. Ca si in cintecele populare, Lermontov motiveaza in versurile sale asprimea lui Ivan cel Groaznic. Tarul ordona executia negutatorului Kalasnikov, pentru ca acesta — fara sa-i ceara dreptate — si-a rezolvat de unul singur conflictul cu opricini-cul tarului si nu a vrut sa-si recunoasca vina.
Si-a glasuit tarul pravoslavnic : ,,Sa-mi raspunzi cinstit si adevarat, Cu voita voie sau fara sa vrei, Mi-ai ucis acum sluga credincioasa Cel mai bun ostean, Kiribeevici ?" — Adevar graiesc, pravoslavnic tar: L-am ucis pre el cu voita voie, )
ii raspunde Stepan Kalasnikov, care isi apara in felul acesta cinstea si demnitatea de om. El ri-a marturisit nimanui insa cum i-a fost batjocorita sotia si tacind pina la capat, isi sfirseste viata pe esafod. Dar poporul cunoaste adevarul, el stie ca dreptatea este de partea lui Stepan Kalasnikov, iar fapta sa ramine in cintec. Mormintul sau, fara nume, se afla in cimp, la rascrucea dintre trei drumuri :
Trece un batrln — sta si se inchina,
Trece un voinic — fruntea si-o ridica,
Fata de-a trecut — fata se-ntristeaza,
Iar de trec guslari — ei sa cinte-ncep. )
Guslarii — cintareti populari — transmit din gura in gura cintecul despre soarta amara a lui Kalasnikov. Aceasta e profunda semnificatie a „Cin-tecului" lui Lermontov. Scriindu-si poemul in spiritul cintecelor populare ruse, Lermontov n-a pacatuit nici impotriva felului in care poporul judeca figura lui Ivan cel Groaznic.
Folcloristii au strins mult material, cercetind izvoarele „Cintecului" lui Lermontov. In afara de culegerea de cintece a lui Kirsa Danilov — pe care Lermontov o cunostea cu certitudine — ei au mai descoperit si alte cintece in care se intilnesc epitetele, stilul, cit si versuri asemanatoare cu poemul lui Lermontov. Dar toate aceste cintece au fost culese din diferite colturi ale Rusiei si aceasta multi ani dupa moartea lui Lermontov.
De aceea, in zilele noastre, cercetatorii poemului lui Lermontov ajung la concluzia ca el n-a imitat anumite cintece, dupa cum n-a imitat nici unele particularitati ale limbii sau ale stilului popular, ci dimpotriva, a creat o opera originala, "prelucrind creator tezaurul poeziei populare, pe care si-L insusise inca din copilarie. De aceea, Bielinski spunea ca Lermontov „a intrat in domeniul popularului ca un adevarat stapin si — patruns de spiritul lui, insusindu-si-L, a aratat doar inrudirea sa cu el iar nu identitatea... Prin aceasta a dovedit bogatia de elemente ale poeziei sale, inrudirea strinsa dintre spiritul sau si spiritul popular al patriei sale..." )
inca pe cind era elev al pensionului universitar, Lermontov scria : „...daca voi incerca sa cunosc poezia populara, desigur ca n-am s-o caut intr-alta parte decit in cintecele rusesti". Citiva ani mai tirziu poetul a creat in spiritul cintecelor populare rusesti o opera cu adevarat populara pe care folcloristii din zilele noastre o compara pe buna dreptate cu creatia folclorica.
Ulterior s-a aflat ca Lermontov avea deseori discutii cu prietenul sau Sviatoslav Raevski despre creatia poetica a poporului.
Prin Raevski Lermontov L-a cunoscut pe Andrei Kraevski, care in acel timp „conducea- corectura" revistei lui Puskin, „Sovremennik". Probabil ca prin intermediul lui Kraevski, poemul „Borodino" al lui Lermontov a ajuns in redactia reTistei lui Puskin.
Aceasta a fost prima poezie pe care Lermontov s-a hotarit in sfirsit s-o publice sub semnatura lui.
Pina la acea data fusesera tiparite numai doua lucrari ale poetului, dintre care una fara semnatura, iar a doua, impotriva dorintei autorului. Acestea au fost poezia „Primavara", publicata in anul 1830 in revista „Atheneu" a profesorului Pavlov din Moscova, si semnata cu initialele autorului si poemul „Hagi-Abrek", aparut in 1835 in „Biblioteka dlia citenia" („Biblioteca pentru lectura" — n. t.), poem care a fost dus la tipar, din proprie initiativa, de catre unul din colegii de scoala militara ai lui Lermontov.
intr-adevar, poezia „Borodino" poate fi comparata fara teama cu cele mai bune versuri ale lui Puskin. In cuvintele simple, firesti, ale unui batrin artilerist, Lermontov povesteste mareata batalie de la Borodino, descriind patriotismul si vitejia soldatilor rusi, redind felul de a gindi al poporului despre evenimentele din 1812. Nimeni pina la Lermontov, nici chiar Puskin, nu scrisese inca in felul acesta despre razboi.
Lermontov se tragea dintr-o familie de militari. Nu numai tatal sau, dar si numeroase rude fusesera militari. Alexandr Stolipin — fratele bunicii lui Lermontov, fusese in tinerete aghiotantul marelui Suvorov, iar fratele bunicului sau — Arseniev — participase alaturi de Suvorov la cucerirea Is-mailului. Faptele lui de vitejie au fost atit de glorioase, incit Byron L-a cintat in poemul „Don Juan". Fratii bunicii lui Lermontov — Dmiitri si Afanasi Stolipin — au fost artileristi si s-au distins in lupta de la Borodino. Lermontov si-a scris poezia dupa amintirile celor care participasera nemijlocit la aceasta lupta. Poezia este extrem de veridica, nu numai din punct de vedere militar, dar si din punct de vedere istoric. Versurile nu au insa numai o semnificatie istorica.
Sintem in preajma anului 1837. Se implineau douazeci si cinci de ani de la lupta de la Borodino.
In focul Razboiului pentru Apararea Patriei, in mintea celor mai buni oameni rusi se nascuse ideia eliberarii patriei de sub jugul absolutismului tarist, a instaurarii unui regim republican si a eliberarii taranilor iobagi. Dupa terminarea razboiului, luasera fiinta asociatiile secrete ale patriotilor care visau o revolutie. Asociatiile secrete au fost lichidate, iar rascoala decembristilor a fost zdrobita. Conducatorii rascoalei au pierit pe spinzuratoare. Ceilalti revolutionari fusesera aruncati in ocnele Siberiei — ferecati in lanturi — sau duceau chinuita viata a soldatilor din Caucaz. «La suprafata Rusiei oficiale, a „imperiului de fatada" — scria Gherten — sa vedeau numai pierderi, fioroasa reac-tiune, persecutii neomenesti, o necontenita inasprire a despotismului.». Domnea tacerea.
Da, fost-au oameni altadata, Nu ca poporul ce-azi s-arata, Viteji... nu de-alde voi! )
Asa isi incepe povestirea batrinul soldat din poezia lui Lermontov. „Aceasta idee — scria Bielinski — critica generatia de astazi, care se afla intr-o stare de somnolenta si de lincezeala; ea evoca cu invidie trecutul plin de glorie si de infaptuiri marete".
Convins, in sfirsit, ca versurile sale sint demne sa stea alaturi de poezia lui Puskin, Lermontov vrea sa le publice in revista acestuia si trimite poezia „Borodino" redactiei „Sovremennik". Se pare ca Puskin a mai avut timpul de a citi versurile si de a aprecia marele talent al tinarului poet...
Pe neasteptate insa, la Petersburg s-a raspindit zvonul ca Puskin fusese ranit mortal in duelul cu francezul Dantes.
Peste doua zile, s-a aflat ca Puskin incetase din viata.
A murit cel mai mare poet rus. A pierit, calomniat si insultat, ucis de mina unui aventurier, mina pe oare, cu stirea tarului, o indreptase protipendada de la curte impotriva poetului.
Mii de oameni au venit pe cheiul Moika, in casa unde traise si murise Puskin, pentru a-si lua ramas bun de la marele poet.
Mii de oameni, de toate virstele, de toate rangurile si din toate paturile sociale, se inghesuiau in strimta locuinta a lui Puskin si, cuprinsi de o indurerata tacere, treceau prin fata sicriului sau. Durerea acestei pierderi o simtea intregul popor.
In saloanele elitei din Petersburg continuau insa — ca si mai inainte — calomniile impotriva lui Puskin, ponegrirea numelui sau glorios si .incercarea de a-i dezvinovati asasinul.
In acest timp, in Petersburg era raspindit manuscrisul unei poezii intitulate „Moartea poetului", semnata „Lermontov", nume prea putin cunoscut pe atunci.
In poezia sa, Lermontov nu numai ca dadea glas durerii poporului, dar si demasca complotul impotriva lui Puskin. In fiecare rind, el da pe fata groaznicul adevar pe care il treceau sub tacere prietenii lui Puskin. El arata cine sint inspiratorii mirsavului asasinat : reprezentantii nobilimii, clica nesatioasa din jurul tronului, pe care o ocrotea insusi tarul. Fara sa se teama, Lermontov le-a spus pe nume: calai ai libertatii, calai ai geniului rus, calai ai gloriei poporului... El ii avertizeaza ca poporul le va cere socoteala, ca in viitor ii asteapta judecata istoriei :
V-asteapta-un crunt judecator :
Nu-l minte-al aurului sunet !
El stie gindul, stie fapta tuturor,
Zadarnic, orice clevetiri si rele,
Ce n-or sa aiba nici un pret
Si-al vostru singe negru n-o sa spele
Un singe drept, curat, de cintaret ! )
Acesta a fost un act de curaj fara precedent.
Lermontov, nu numai ca a scris aceste versuri, dar s-a hotarit sa le si difuzeze. Cu ajutorul lui Sveatoslav Raevski, el le multiplica si — ca si cum ar fi fost niste manifeste — ele s-au raspindit in scurt timp in sute de exemplare in Petersburg iar apoi in intreaga Rusie. Prietenii actionau precaut, ca niste conspiratori experimentati. Cunoscutii primeau textul complet al poeziei, avind ca anexa strofa despre trufasii descendenti care alcatuiesc nesatioasa clica din jurul tronului. Necunoscutii primeau textul poeziei, dar fara anexa.
Versurile erau citite si recitite pretutindeni, um plind de minie sufletele patriotilor rusi. Nu degeaba unul dintre aristocrati a trimis tarului un exemplar din poezia lui Lermontov, cu titlul : „Instigare revolutionara".
Simtind in noul poet un continuator al decembristilor si al lui Puskin, guvernul lui Nicolae I s-a grabit sa-L deporteze in Caucaz, pentru a lua parte la expeditia impotriva muntenilor. Raevski a fost deportat in nord.
Astfel, preluind steagul poeziei ruse — cazut din miinile marelui poet ucis — Lermontov a pasit pe drumul lui Puskin. In zile tragice, Rusia a auzit pentru prima data glasul tinarului poet, care avea sa devina continuatorul lui Puskin in poezia rusa ramasa orfana.
In felul acesta a inceput gloria Iui Lermontov in rindurile poporului rus.
Lermontov peregrineaza aproape intreg anul 1837. Poetul a calatorit cu postalionul sau singur, calare, ' de-a lungul liniei frontului,) viziti.nd oraselele de pe litoral si stanitele cazacesti care i-au inspirat subiectele si imaginile din „Cintec de leagan cazacesc" si „Darurile Terekului". El a facut o cura de ape minerale la Piatigorsk, a participat la luptele nocturne cu lezghinii, a strabatut drumul militar gruzin, a vizitat Mthatul, Tiflisul, Kahetia si, dupa cum s-a stabilit, cunoscut cei mai de seama reprezentanti ai culturii gruzine si azerbaidjene. Se presupune ca la Tiflis, poetul i-a cunoscut pe celebrii poeti gruzini Nikolai Baratasvili si Alexandr Ceav-ceavadze, ca si pe fiica acestuia din urma — Nina Alexandrovna — vaduva marelui Griboedov. i In Caucaz, Lermontov incepe sa studieze limba I azerbaidjana si traduce in limba rusa basmul popu-flar azerbaidjan „Asik-Kerib". S-a dovedit ulterior ca celebrul poet azerbaidjan, Mirza Fatali Ahundov, care locuia la Tiflis, si care milita pentru culturalizarea poporului sau, L-a ajutat pe Lermontov la aceasta lucrare. Cu cita mindrie ne gin-dim astazi la faptul ca Lermontov a fost cel care a descoperit „Asik-Kerib", cu O jumatate de veac inaintea savantilor folcloristi I
Cunoasterea poeziei populare din Caucaz a dat un nou avint planurilor de creatie ale lui Lermontov. Legendele gruzine hevsuriene si osetine, cinte-cele si privelistile Gruziei, datinile feudale gruzine s-au integrat organic in canavaua artistica a ,,Demonului". Logodnicul Tamarei din „Demonul" a primit numele „Atotputernicului stapin al Sinodalului", pentru ca chipul neinfricatului print a fost plamadit de Leirmontov in timpul sederii lui la Tinan-dali, mosia din Kahetia a lui Ceavceavadze. Lupta lui Mtiri cu pantera se apropie prin spiritul ei de poezia populara gruzina si de strofele poemului lui Rustaveli,) in care se povesteste noaptea intunecoasa cind Tariei se lupta cu fiarele rapunind un leu si o tigroaica.
In Caucaz, Lermontov face cunostinta cu un grup de decembristi deportati si se imprieteneste cu poetul decembrist Alexandr Ivanovici Odoevski, care facea parte din acelasi regiment cu poetul.
La inceputul anului 1838, lui Lermontov i se da, in sfirsit, posibilitatea de a se inapoia la Peters-burg.
El revine plin de planuri creatoare. Poetul isi leaga activitatea literara din aceasta perioada de revista „Otecestvennie zapiski" („Analele patriei" — n. t.), pe care, incepind din ianuarie 1839, o redacteaza Andrei Kraevski.
inca in timpul cind invata la Moscova, Lermontov a conceput poemul despre dragostea demonului si a ingerului pentru o fata paminteana, o calugarita. Mai tirziu, conceptia initiala a poemului s-a transformat intr-o noua varianta, demonul se indragosteste de o calugarita, ducind-o la pieire din gelozie fata de inger. In aceste prime variante ale poemului, actiunea se petrecea in afara de timp si de spatiu, intr-o atmosfera ireala, conventionala. Mai tirziu, Lermontov avea de gind sa situeze actiunea poemului in vremea „captivitatii evreilor in Babilon". Aceasta varianta biblica a ramas nescrisa. Actiunea celei de a patra variante se petrece in Spania : apar citeva detalii descriptive, dar ele nu schimba caracterul abstract al poemului.
Numai dupa calatoria sa in Gruzia, Lermontov a gasit in sfirsit cadrul poemului. Muntii Caucazului, „Darialul luminos", Kazbekul, pe care demonul zburator il vede sub el „in omaturi", cum „ca diamantul scinteia", Valea Koisaur, inverzitele maluri ale riului luminos Aragva — toate acestea au legat ideea lui Lermontov de realitate. Calugarita lipsita de personalitate s-a transformat in frumoasa gruzina Tamara — fiica batrinului cneaz Gudal. In poem au aparut descrieri ale datinilor feudale si ale naturii gruzine.



Intorcindu-se in 1838 la Petersburg, Lermontov lucreaza la o noua varianta a „Demonului". In cea de-a sasea varianta — caucaziana — copiile scrise de mina ale poemului s-au epuizat, avind un succes rasunator. In conditiile epocii lui Nico-lae I, povestea ingerului razvratit impotriva sta-pinului ceresc capata o semnificatie politica, devenind o expresie a protestului social impotriva orin-duirii politice pe care o reprezenta autocratul pa-mintesc impotriva slujitorilor „pamintescului" dumnezeu, impotriva religiei. Uriasa forta a patimii care il insufleteste pe Demon, vointa lui de. nein-frintsetea lui de cunostinte, toate acestea faceau ca eroul poemului lui Lermontov sa intruchipeze in ochii contemporanilor ideea de libertate si de protest impotriva nedreptei orinduiri sociale dominante; demonul , aparea ca un simbol al personalitatii omenesti lipere, jjlina de mindrie si sceptica, liber-cugetatoare, nesuDUsau Monologuriie poemului erau interpretate ca o chemare la lupta pentru libertate, in sensul cel mai larg al cuvintului : pentru drepturile • omului, pentru creatie, pentru o dragoste cu adevarat omeneasca, eliberata de orice prejudecati.
„Asa cum ai aratat pe buna dreptate — ii scria V. Botkin lui Bielinski — patosul lui (al lui Lermontov — n. a.) infrunta plin de mindrie cerurile. Cu alte cuvinte el neaga spiritul medieval si contemplatia medievala a lumii sau — mai bine zis — actuala structura sociala".
Demonul nu este un izvor primordial al raului. El este un produs al raului si devine inevitabil purtatorul lui, ca si oamenii nascuti in societatea lipsita de drepturi din timpul generatiei lui Lermontov, ale carei vicii poetul le generalizeaza in romanul „Un erou-al timpului nostru". De aceea, atit Arbenin („Mascarada"), cit si Peciorin, au o profunda legatura launtrica cu chipul demonului.
Bielinski a denumit demonul lui Lermontov — un demon al miscarii, al eternei reinnoiri, al eternei renasteri. „El este si infricosator si puternic — scria Bielinski — tocmai prin faptul ca, trezindu-ti indoiala asupra unor lucruri pe care le considerai un adevar incontestabil, ti-a indicat totodata idealul unui nou adevar" ).
In poemul sau, Lermontov dezbate tocmai problemele care ii framintau pe cei mai buni oameni progresisti ai epocii. I
Ideea lui Lermontov de a zugravi un calugar — care piere intemnitat in minastire — ia nastere pentru prima data inca in anul"1830, in timpul pensionului. Poetul compusese pe atunci un scurt poem — „Spovedania" — monologul unui tinar sihastru, „spaniol din nastere si spaniol la suflet", invinuit de asasinat si care moare, jurind sa pastreze infricosatoarea taina a dragostei sale.
In anul 1835, Lermontov a folosit cele mai reusite versuri din „Spovedania", transpunindu-le intr-un nou poem — „Boierul Orsa". In noua lucrare, chipul abstract al calugarului se transforma in a-cela al unui tinar rus sarac, fara de neam — trimis sa-si teca educatia intr-o minastire. Arseni se transforma mai tirziu intr-un ,,nobil tilhar". Lermontov muta actiunea „Boierului Orsa" din conventionala Spanie la granita ruso-lituaniana si o situeaza in epoca lui Ivan cel Groaznic.
In anul 1839, Lermontov se intoarce inca o data la vechiul sau plan. De data aceasta el se hotaraste sa mute actiunea poemului in Gruzia. Eroul noului poem este un tinar muntean, care inca din copilarie fusese luat prizonier de catre generalul Ermolov. CMtiriJ) nu este numai un simplu poem, avind ca subiect povestea tinarului intemnitat intr-o minastire, ci poemul care-L cinta pe tinarul iubitor de libertate, cazut prizonier al armatei tarului si care piere departe de locurile sale natale. „Mtiri" este un poem despre contemporanii lui Lermontov, despre tinerii din generatia sa. Potrivit conceptiei lui Lermontov, nu numai minastirea in care se chinuieste si moare Mtiri este o temnita, ci intregul imperiu al lui Nicolae I si al lui Benkendorf. Protestul calugarului a capatat un continut istoric concret. Poemul oglindeste atitudinea lui Lermontov fata de cele mai arzatoare probleme ale epocii, fata de razboiul caucazian si de soarta generatiei din care facea si el parte.
Actiunea poemului se desfasoara in vechea capitala a Gruziei, Mtheta, oraselul asezat la confluenta riurilor Kura si Aragva. Aceasta i-a dat lui Lermontov posibilitatea de a-si lega poemul nu numai de privelistile Gruziei, dar si de istoria ei, meditind asupra destinelor istorice ale poporului gruzin si a desfasurarii razboiului din Caucaz.
A. N. Muraviov, un cunoscut al lui Lermontov, povesteste ca a avut fericirea de a fi primul cititor al noului poem, cu prilejul unei vizite pe care i-o facuse lui Lermontov la Tarskoe-Selo.
«Am trecut pe la el intr-o seara de vara — isi aminteste Muraviov — si l-am gasit in fata mesei de scris cu fata in flacari si ochii stralucitori, plini de expresie.
«— Ce ai ? — intreba Muraviov.
«— Stai si asculta ! — raspunse Lermontov.
«Si in aceeasi clipa — spune Muraviov — cuprins de emotie, imi citi, de la primul pina la ultimul rind „Mtiri"... minunatul poem care aparuse chiar atunci de sub pana lui inspirata». Lui Muraviov nici nu-i trecea prin minte ca poemul pe care i-l citea Lermontov in seara aceea de vara fusese urzit si profund chibzuit timp de noua ani.
«„Otecestvennie zapiski" este in prezent unica revista din intreaga Rusie, in care isi gaseste loc si adapost o parere cinstita, plina de noblete si — indraznesc sa cred — inteligenta» — scria Bie-linski despre noua grupare de colaboratori ai revistei, cei mai talentati' si mai inaintati dintre tinerii literati ai timpului. Kraevski atrasese printre colaboratorii revistei pe Lermontov, Gherten, Ogariov, Panaev, VI. Qdoevski, Koltov si altii. Nu poate incapea indoiala ca, mai mult decit orice altceva, colaborarea lui Bielinski insusi determina orientarea „cinstita, plina de noblete si inteligenta" a revistei.
Scurt timp dupa intoarcerea sa din exil, Lermontov publica in paginile revistei „Otecestvennie zapiski" o „Duma".
In aceasta poezie, Lermontov dezvolta ideea pe care o exprimase Batrinul soldat din „Borodino":
Privesc cu-amar la generatia actuala l li este viitorul trist si-ntunecat, Sub grea povara, intre stiinta si-ndoiala, Va-mbatrlni, nimic far'a fi dat... )
In aceasta poezie, Bielinski a vazut „tunetele indignarii, razvratirea unui spirit pe care il jigneste infamia societatii". El a simtit acestea ca pe o expresie a sentimentelor tuturor oamenilor progresisti — a repulsiei lor impotriva lincezelii Rusiei tariste, a nemultumirii lor fata de pasivitatea intregii generatii. „Aceste versuri sint scrise cu singe" — exclama Bielinski. — „Citi dintre oamenii din noua generatie nu vor gasi in aceste versuri dezlegarea propriei lor mihniri, a apatiei sufletesti, a desertaciunii launtrice si nu le vor raspunde prin strigatul, prin geamatul lor!..." )
Vorbind despre aceasta „Duma", Bielinski aminteste de poetul roman Juvenal, dar nu comparin-du-L pe Lermontov cu Juvenal, ci invers. „Daca satirele lui Juvenal — scria Bielinski — erau rascolite de aceeasi furtuna a sentimentelor, daca ele erau inzestrate cu aceeasi inegalabila forta a cuvintului inflacarat, atunci Juvenal a fost intr-adevar un mare poet".
Se pune intrebarea daca versurile lui Lermontov sint sau nu pesimiste. Cum trebuiesc ele interpretate ?
Nu ! Pesimismul inseamna o sumbra inactivitate, tristetea de a nu avea un tel in viata, o lipsa totala de interes fata de problemele societatii. Calea lui Lermontov este insa lupta, lupta curajoasa, luminata de un scop inalt. „Niciodata meditatiile pline de tristete dar si de curaj nu i-au dat pace. Ele razbat in toate poeziile sale" — scria Gherten. Aceasta nu e o gindire rupta de viata care se impodobeste cu floricelele poeziei. Nu, meditatiile lui Lermontov sint poezia sa, chinul sau, forta sa.").
Demascarea necrutatoare a inactivitatii contemporanilor are in poezia lui Lermontov un inflacarat rol activ si acesta este exprimat cu o forta egala bunaoara cu aceea in care e povestita soarta lui Mtiri sau sint scrise inflacaratele monologuri ale Demonului.
In versurile sale, Lermontov compara arta poetului cu o arma, comparatie care in zilele noastre ii era deosebit de scumpa lui Maiakovski. Lermontov a luptat pentru ca poezia sa vorbeasca „simplu si mindru", el a luptat pentru continutul de idei al poeziei, pentru ca sa redobindeasca inaltul rol politic pe care L-a jucat in perioada de pregatire a rascoalei decembriste. Lermontov considera ca menirea poeziei este aceea de a vorbi poporului, che-mindu-L la eroica lupta pentru libertate. Menirea ei este de a spune crudul adevar, de a biciui viciile sociale. Un adevarat poet — in conceptia lui Lermontov — este un conducator, un tribun al poporului, un profet.
Odinioara ritmul vinjos al vorbei tale
Putea la lupta pe ostasi sa-i miie ; Poporu-avea nevoie de el ca de pocale
La mesWsi la ruga, de tamiie.
Si versul tau in lume, duh sfint peste toti vecii,
isi raspindea inalta lui solie Cum clopotul pe vremuri, suna in turnul Vecei )
Si la restriste si la bucurie. )
Lermontov priveste poezia lipsita de continut social ca pe un nerusinat negot cu patosul si o sar-latanie, ca pe niste scamatorii ale paiatelor poetice, „care danseaza pe o fraza"). In poezia „Nu te increde in tine", el reia aceasta tema, adre-sindu-se unui tinar poet :
Ce ne priveste dac-ai suferit, sau nu ? Sa-ti stim tot zbuciumul furtunii ? Nadejdi prostesti din tineretea ce trecu, Regrete ale ratiunii ? ;
Lermontov este unul din intemeietorii poeziei politice, ai poeziei populare revolutionare din literatura rusa.
Lupta lor comuna pentru un inalt continut de idei al operelor de arta ii imprieteneste pe Lermontov si Bielinski, conducatorul democratiei revolutionare din Rusia. Aceasta prietenie nu s-a nascut dintr-o data. Intilnirile lor intimplatoare in biroul lui Kraevski erau scurte si reci. Cu Lermontov nu era nici simplu si nici usor sa stai de vorba deschis, prieteneste.
Intre timp, in „Otecestvenniie zapiski" apareau necontenit noi si noi creatii inspirate ale poetului, care il entuziasmau pe Bielinski. La inceputul anului 1840, cind Lermontov — deferit tribunalului militar — se afla arestat la inchisoarea garnizoanei din Petersburg, Bielinski se hotari sa-L viziteze si sa faca primul pas pentru a se imprieteni cu el.
„De curind am fost la el la inchisoare — scria Bielinski citeva zile mai tirziu. — Si pentru prima data am stat cu el de vorba, din suflet. Ce spirit profund si puternic! Cit de just priveste el arta... O, acesta va fi un poet rus de talia clopotnitei lui Ivan cel Mare ! ) Fiecare cuvint al lui Lermontov e pornit din inima, din intreaga lui fiinta si il reprezinta pe el in toata profunzimea si plenitudinea lui !"
Dupa frazele stingace cu care au inceput, ei au discutat despre romantism si realism, mai tirzm despre Puskin. Bielinski L-a intrebat pe Lermontov care sint parerile lui despre starea de spirit a societatii din acel timp.
«„.Cuvintele lui erau patrunse de atita justete, de atita profunzime si simplitate — povestea entuziasmat Bielinski, la redactia revistei „Otecestven-nie zapiski". — Pentru prima data il vedeam pe Lermontov cel adevarat, asa cum dorisem intotdeauna sa-L vad !"»
Ei si-au dat atunci seama ca -in multe privinte parerile lor despre arta si despre fenomenele vietii sociale sint identice,. Plin de inflacarare, Lermontov se straduia sa-L convinga pe Bielinski ca singura poezie necesara — in conditiile Rusiei din acel timp — este poezia care oglindeste starea bolnavicioasa a societatii — supunerea ei de rob, inactivitatea, trista stare a spiritului contemporanilor lor, incapabili sa actioneze, sa se ridice la protestul revolutionar.
Criticul Annenkov afirma chiar, ca „primul om din Rusia care L-a silit pe Bielinski sa mediteze asupra acestor probleme" sau, cum scrie el — „cel Care i-a indemnat pe Bielinski sa mediteze in a-ceasta directie, care mai tirziu a dat mladite puternice, a fost tocmai Lermontov". Aceasta afirmatie este, desigur, exagerata. In fond, insa, ea este justa, deoarece se poate vorbi nu numai despre influenta lui Bielinski asupra literaturii ruse, dar si de influenta unor scriitori ca Lermontov si Gogol asupra marelui critic democrat-revolutionar.
intrevederea de la inchisoarea garnizoanei din Petersburg a pus bazele prieteniei dintre marele poet si marele critic, ajutindu-i sa vada limpede comunitatea lor de idei in lupta pentru mareata cauza a literaturii ruse.
„Prin simpatiile sale independente, Lermontov apartinea noului curent — spunea Cernisevski — si numai datorita faptului ca si-a petrecut ultima parte a vietii in Caucaz, el nu a putut participa la adunarile organizate de Bielinski si de prietenii sai" ).
Aceste cuvinte arata in mod limpede ca Lermontov era de partea lagarului democrat-revolu-tionar. Prin aceasta, legenda desipre orgoliosul solitar — pe care a inventat-o critica liberala burgheza — a fost spulberata.
In jurul lui Lermontov se desfasura insa o lupta incordata. Cercurile aristocratice urmareau sa-L impace pe poet cu Palatul de Iarna, sa-L apropie de tron si sa-i puna talentul in slujba autocratiei. Saloanele din Petersburg II linguseau, erau gata sa considere poezia „Moartea poetului" drept o izbucnire nesocotita — usor de inteles la un tinar poet — iar versurile sale erau citite la curte. Aristocratia incerca sa faca din Lermontov un poet oficial.
Dar toate aceste tentative au esuat.
Inapoindu-se din surghiun, Lermontov a inceput sa frecventeze casa vaduvei istoricului Karamzin, unde se intilneste cu prietenii Iui Puskin — Ju-kovski, Viazemski, Odoevski, Sobolevski si A. I. Turgheniev. Conceptiile sale ideologice si artfstice il apropiau de Bielinski si de cercul adeptilor sai. Fiecare noua poezie scrisa de Lermontov si publicata in „Otecestvennie zapiski", constituia o dovada a faptului ca Lermontov intrase in literatura rusa ca un continuator al traditiilor poeziei ruse revolutionare. Guvernul lui Nicolae I se temea de popularitatea creseinda a tinarului poet, dindu-si seama de insemnatatea lui Lermontov si vazind in el un purtator de cuvint al ideilor de protest social. Lupta impotriva lui Lermontov, pornita in zilele mortii lui Puskin, a inceput din nou.


La sfirsitul anului 1839, publicistul monden, contele Vladimir Sollogub, a scris nuvela „Lumea buna" — un pamflet impotriva lui Lermontov — in care poetul aparea sub numele unui tinar ofiter, Michel Leonin. Leonin rivnea sa fie primit in inaltele cercuri ale aristocratiei din Petersburg, „in lumea buna", dar nu reuseste. „El e o prea mare nulitate ca sa merite atentia inaltei societati" — incheie contele Sollogub.
In amintirile sale, scrise cu un sfert de veac mai tirziu, Sollogub a marturisit ca nuvela i-a fost comandata de imparateasa si de cele doua fiice ale ei, care doreau sa-L injoseasca pe Lermontov.
In afara de aceasta, dusmanii lui Lejmontov au hotarit sa incerce vechea metoda de a pune la cale un conflict intre poet si un strain. Cineva i-a sugerat baronului de Barrantp — ambasadorul Frantei la Petersburg "ideea ca in versurile scrise la moartea lui Puskin, Lermontov nu L-a infierat numai pe Dantes, ci intreaga natiune franceza.
In acest moment, relatiile diplomatice dintre Rusia lui Nicolae I si Franta lui Louis-PhiFippe erau extrem de incordate. Ambasadorul se nelinisti si ceru sa cunoasca continutul poeziei.
Un cunoscut comun a obtinut de la Lermontov textul poeziei.
Ambasadorul citi cu atentie poezia, dar nu gasi in rindurile ei nimic insultator. Conflictul n-a a-vut loc.
Lermontov era la curent cu toate aceste uneltiri. La balul mascat dat in noaptea de Anul Nou 1840, poetul a respins brutal incercarea Mariei Ni-kolaevna — fiica lui Nicolae I — de a intra in vorba cu el. Prin aceasta, el a lasat sa se inteleaga limpede ca nu poate fi nimic «emun intre el si Palatul de Iarna.
Putin timp mai tirziu, in revista „Otecestvennie zapiski" a aparut o noua poezie a lui Lermontov purtind data „1 Ianuarie". Contemplind stralucirea si forfota unei mascarade a inaltei societati, „aceste chipuri fara suflet ce inca oameni se numesc", „masti de bunacuviinta", poetul se refugiaza in lumea visarii, lasindu-se ademenit de inspiratia poetica. Lermontov isi incheie poezia cu strofa :
Dar dindu-mi seama, din minciuna revenit,
Cind larma-aceasta din visarea-mi m-a trezit,
O musafira nechemata,
O, cit as vrea sa turbur veselia lor
Si dirz s-arunc un vers de fier, necrutator,
Cu-amar si cu minie-nveninata ! )
Lermontov declara ca intre el si inalta societate exista o prapastie adinca, de netrecut.
Sase saptamini mai tirziu, in aparenta pe neat teptate — la un bal dat de contesa Laval, izbucneste o cearta intre Lermontov si tinarul diplomat, baronul Ernest de Barrante — fiul ambasadorului francez. Lui Barrante i se strecurase o epigrama pe care Lermontov o scrisese cu multi ani in urma impotriva unei alte persoane, cu scopul de a-L convinge ca pe el vroia sa-L insulte catrenul poetului. Barrante a cerut explicatii. Lermontov a socotit ca pretentiile tinarului diplomat sint ridicole si impertinente.
„ — Daca ma aflam in tara mea, as fi stiut cum trebuie sa lichidez aceasta chestiune! — exclama diplomatul francez.
„— In Rusia, legile onoarei sint respectate tot atit de strict, ca si intr-alte tari, — raspunse Lermontov, — si noi nu ne lasam insultati nepedepsit, mai putin decit altii..."
Barrante il provoca pe Lermontov la duel.
Duelul a avut loc dincolo de „Ciornaia Recika" (Piriul negru — n.t.), in apropierea drumului spre Pargolovo, nu departe de locul unde, cu trei ani in urma, Dantes il asasinase pe Puskin.
Duelul s-a terminat fara varsare de singe. In timpul duelului, o spada s-a rupt, iar adversarii au trecut la pistoale. Barrante a dat gres iar dupa focul lui, Lermontov isi descarca arma, tragind in aer.
Duelul a devenit cunoscut autoritatilor. Lermontov a fost arestat si deferit tribunalului militar. In ceea ce il priveste pe Barrante, contele Nesselrode, ministrul Afacerilor Externe, il sfatuieste in cursul unei convorbiri particulare sa paraseasca Rusia pentru a fi scos din cauza.
La Petersburg circula svonul ca aceasta chestiune nu va avea urmari grave. Lermontov primise duelul numai pentru a apara onoarea Rusiei in fata unui strain si se parea ca acuzatiile nu pot fi intemeiate.
Dar aceste consideratiuni nu-i interesau pe Ni-colae I si pe cei care il inconjurau. Seful jandarmilor, Benkendorf — persecutorul lui Puskin — a lansat in oras un svon ofensator impotriva lui Lermontov. Aflind de la prieteni ca Barrante il calomniaza pretutindeni, Lermontov il cheama la inchisoarea garnizoanei pentru a-i cere socoteala. Barrante, sfatuit atit de insistent sa paraseasca Pe-tersburgul, isi amina plecarea. El a fost primit » inchisoarea garnizoanei si a avut o explicatie cu poetul. Curind s-a aflat ca Barrante L-a provocat din nou pe Lermontov la un duel, care urma sa aib'a loc dupa ce poetul isi va fi ispasit pedeapsa.
Planurile lui Benkendorf se realizasera : tribunalul nu-si pronuntase inca sentinta, cind un alt foc de arma era pus la cale.
De curind au fost descoperite noi documente care arunca lumina asupra felului cum a fost uneltii „prologul" tragicei morti a lui Lermontov. Noila materiale demasca ticalosul rol pe care il joaca in aceasta afacere atit contele Benkendorf, cit si contele Nesselrode, principalii organizatori ai asasinarii lui Puskin si — dupa cum rezulta astazi — principalii organizatori ai uciderii lui Lermontov. Aceleasi materiale dezvaluie mirsavul rol pe care L-a jucat ambasadorul francez la Petersburg — baronul de Barrante — care a cerut ca unul din marii poeti ai Rusiei sa fie indepartat din Petersburg, pe un timp nedeterminat, numai pentru ca fiul sau, Ernest de Barrante, dorea sa faca cariera diplomatica la Curtea din Petersburg si i-ar fi fost neplacut sa locuiasca in acelasi oras cu Lermontov.
Este cu neputinta sa citesti fara o adinca indignare si amaraciune aceste documente.
In sfirsit, tarul a confirmat hotarirea tribunalului: Lermontov sa fie trimis inca o data in Caucaz, intr-un regiment de linie, care lupta in punctul cel mai primejdios si cel mai departat al frontului caucazian. In afara de pierderile pe care le suferea in cursul luptelor, regimentul avea mari pierderi de oameni din cauza frigurilor galbene.
In zilele cind Lermontov se pregatea sa plece
intr-un nou surghimiiiriJiliiariiledin Pptprshnrg. a aparut romanul Ojn erou al timpului nostru", ) care avea sa joace un rol urias in dezvoltarea literaturii ruse si universale. Este suficient sa mentionam ca „Un erou al timpului nostru" este primul roman psihologic din literatura rusa, care a exercitat o uriasa influenta asupra intregii dezvoltari a prozei ruse. Or, dupa cum se stie, in cursul ultimilor o suta de ani, proza rusa a exercitat o influenta hotaritoare asupra intregii literaturi universale.
Noul roman s-a epuizat cu o repeziciune neobisnuita. Fiecare vroia sa stie pe cine numise scriitorul un erou al acelor timpuri. Eroii sint imitati, ei slujesc drept exemplu. insusi titlul cartii provocase ,un urias interes.
In primul rind, insa, acesta nu era un roman obisnuit, ci o serie de cinci nuvele. Trei din ele fusesera publicate mai inainte in revista „Otecest-vennie zapiski", dar nimeni nu banuia ca fac parte dintr-o lucrare mai mare. Principalul personaj al tuturor acestor povestiri este Peciorin, un ofiter surghiunit in armata de pe frontul caucazian.
Cititorul urmareste cu un viu interes soarta acestui erou.
Peciorin are spirit de observatie, este inteligent si foarte cult. Peciorin e tinar, frumos si bogat, dar traieste fara nici un tel, fara dorinti, fara sa cunoasca fericirea nici in dragoste, nici in prietenie. Cei mai buni ani ai vietii lui Peciorin trec. in inactivitate. Uriasele forte pe care el le simte salasluind in sufletul sau se sting fara nici un folos. Nazuintele lui catre infaptuiri mari, eroice, ramin simple visuri. Peciorin este singur si nefericit. El aduce suferinta si moartea oamenilor cu care soarta il face sa se intilneasca.
Ce boala Ua imbatrinit de timpuriu pe Peciorin ? De ce nu a savirsit el maretele fapte catre care a nazuit? Din ce cauze s-au irosit in zadar uriasele lui forte i
Fortele lui Peciorin s-au irosit pentru ca el nu stia incotro sa si le indrepte. El aspira la savir-sirea unor fapte eroice, dar faptele eroice nu se savirsesc fara tel.
De ce Peciorin nu are nici un tel in viata? De ce se ofileste de inactivitate si imbatrineste fara lupta ? El traieste fara tel si imbatrineste fara lupta, pentru ca in imperiul lui Nicolae I el nu vede nici un tel, nici o posibilitate de lupta.
in timpul adolescentei, pe Peciorin il framintase gindul rusinoasei robii in care se afla milioane de oameni, dar odata cu trecerea anilor el si-a inmor-mintat cele mai bune sentimente in adincul sufletului si s-a obisnuit sa priveasca cu calm suferintele altora. La inceput, dindu-si seama de propria lui neputinta il cuprinde disperarea, dar apoi, treptat. s-a obisnuit sa nu mai creada in nimic si sa nu mai spere in nimic. Astfel — dupa propriile lui cuvinte — Peciorin s-a transformat intr-un infirm moral. Si iata ca tocmai pe acest infirm moral Ler-montov il numea un erou al timpului sau!
„Ce fel de erou este acesta? — se intreba cititorul. — Este o ironie amara!"
„Da, — raspundea Lermontov in prefata sa la roman, — eroul timpului nostru... este intr-adevar un portret, dar nu al unui singur om ; el este un portret compus din viciile intregii noastre generatii... E nevoie acum de leacuri amare, de adevaruri caustice..." ).
Iar cititorul isi dadea seama ca Peciorin - erou al generatiei crescute in timpul domniei lui Nicolae I — nu poarta el vina caracterului sau. Raul este inradacinat de insesi conditiile regimului io-bagist, de absolutismul tarist.
Aceasta idee a marelui poet au inteles-o nu numai cititorii si criticii, dar insusi tarul. Intr-una din scrisorile sale intime, el califica cu o furie nedeghizata romanul „Un erou al timpului nostru" drept o carte jalnica si dezgustatoare, iar pe genialul Lermontov il condamna ca pe un scriitor depravat si incapabil. Stiind ca trimitindu-L pe poet in surghiun, il expune primejdiilor si lipsurilor, tarul scria cu o ironie amenintatoare: „Drum bun, domnule Lermontov!"
Iar zilele lui Lermontov erau numarate...
Pentru ca a infierat fara crutare intreaga orin-duire sociala a Rusiei tariste, lui Lermontov ia fost sortit sa traiasca in surghiun pina la sfirsitul zilelor sale. Si iarasi hirtoapele drumurilor marginite de stilpii care, numara verstele si care „trec prin fata ochilor ca si cum ar aparea si disparea din nou in zarile nesfirsite". Si iarasi grelele campanii militare, bataliile singeroase, viata in bivuacuri. Lermontov scria versuri numai in scurtele intervaluri dintre lupte.
Cei care au luptat alaturi de el, cei care l-au auzit recitind in cortul de campanie, in bivuac, versuri din „Demonul", i-au pastrat pentru totdeauna cu duiosie amintirea. In viata de campanie, Lermontov s-a manifestat ca un ofiter curajos, care stia sa-si conduca soldatii in lupta si sa le vorbeasca de la om la om, mincind din acelasi cazan cu dinsii. in poezia sa „Testamentul" si in povestirea in versuri a luptei de pe riul Valerik, Lermontov a dezvaluit cu o noua forta sufletul maret al poporului.
Tarul ordonase ca lui Lermontcv sa nu i se dea permisiunea de a parasi frontul si nici prilejul de a se distinge in lupta. El a respins propunerile de decorare a poetului, ca si cererea lui Lermontov de a se retrage din armata.
In timp ce Lermontov lupta in Caucaz, la Pe-tersburg a aparut o culegere a poeziilor sale. Putini sint poetii care au intrat in istoria literaturii cu o culegere de poezii in care niciuna sa nu fie, relativ, slaba ! Lermontov a introdus in acest volum numai douazeci si sase de poezii dintr-un total de aproape patru sute, precum si doua poeme: „Cintecul tarului Ivan Vasilievici" si „Mtiri".
In legatura cu volumul lui Lermontov, Bielinski a publicat un admirabil articol in care scria: „Vorbind despre el insusi, despre eul sau, marele poet vorbeste despre omenire — intrucit el e in stare sa cuprinda tot ceea ce traieste omenirea... Noi recunoastem in Lermontov pe poetul rus popular, in sensul cel mai inalt si cel mai nobil al cuvintului"
— scria Bielinski cu privire la Lermontov — „poetul in ale carui creatii s-a oglindit un moment istoric al societatii ruse" ).
De aceea, Bielinski vedea un continut istoric, concret, chiar si in imaginile ireale, romantice, ale poeziei lui Lermontov — in „Demonul". «Ce pacat
— scria el — ca nu este publicat celalalt poem, a carui actiune se desfasoara tot in Caucaz si care circula in manuscris, asa cum circula altadata „Prea multa minte strica"»).
In imaginea Demonului, Bielinski simtea „inteligenta necrutatoare" a lui Lermontov si gasea ca acest poem are ,.tablouri pline de maretie, o bogata insufletire poetica, versuri ineintatoare, idei deosebit de inalte, o fermecatoare gratie a imaginilor..."
„...Nu sint departe timpurile — scria Bielinski — cind numele lui Lermontov va deveni cunoscut si iubit de intregul popor, iar versurile sale pline de armonie vor rasuna in vorbele de fiecare zi a!e multimii, printre discutiile despre necazurile vie-tii..." )
Articolul lui Bielinski despre poeziile Iui Lermontov a aparut in revista „Otecestvennie zapiski" in timp ce poetul — dupa un scurt concediu care-i fusese aprobat pentru a-si intilni bunica — pleca pentru ultima oara din Petersburg, in surghiun in Caucaz.
inainte de plecare, el a trecut sa-si ia ramas bun de la scriitorul V. F. Odoevski. Era trist si spunea ca foarte curind il asteapta moartea. Odoevski a incercat sa-L linisteasca, daruindu-i la despartire un carnet legat in piele cafenie. Toate paginile acestui carnet erau albe. Pe prima pagina, Odoevski a scris o dedicatie: „Poetului Lermontov, acest vechi carnet al meu, la care tin mult, cu conditia sa rni-L restituie cu toate paginile scrise". A doua zi, Lermontov a parasit Petersburgul.
Primele pagini ale carnetului, au fost completate de Lermontov, probabil inca pe drum. Trasura se zdruncina la toate hirtoapele si de aceea rindurile sint strimbe si greu de descifrat. Lermontov a incepu





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite