Cursul nostru, „Mass media si societatea”, urmareste cu deosebire sa surprinda impactul pe care media il exercita asupra societatii, interferentele dintre media aflate in expansiune si societate. Fireste ca acest impact nu poate fi discutat doar in termenii sai generali si teoretici. Pentru a intelege mai bine procesul interactiv de care am amintit -; fixat chiar in titlul cursului -; este bine sa analizam impactul principalelor mijloace de comunicare asupra societatii. Ceea ce impune si o scurta privire asupra aparitiei si evolutiei lor. Astfel, vom intelege mai bine particularitatile acestor mijloace si vom avea o imagine mai exacta asupra impactului de ansamblu de care vorbeam.

3.1. Textul scris, la dispozitia oricui vrea sa-l citeasca

Majoritatea lucrarilor si studiilor consacrate acestei teme se opresc asupra presei scrise, radioului, televiziunii si, in unele din cazuri, asupra Internetului. Este in felul acesta nedreptatita cartea ca mijloc de comunicare, cu un impact extrem de important de-a lungul timpului. Mai ales ca aparitia cartii este nemijlocit legata de inventarea tiparului, cel care, alaturi de descoperirile geografice, de reforma ca miscare religioasa marcheaza inceputul epocii moderne din istoria omenirii. De aceea, fie si succint, ne vom opri asupra cartii ca mijloc de comunicare. c2m6mv
Cartea reprezinta un moment decisiv in desprinderea de traditia orala si marcheaza o schimbare radicala nu numai in modul de transmitere a mesajului, ci si in particularitatile mesajului propriu-zis. Pana atunci, mesajul depindea de emitator, dar se afla, concomitent, la discretia receptorului. El putea sa-l interpreteze asa cum dorea si sa-l transmita intr-o forma care depindea de capacitatea de intelegere personala, inclusiv de abilitatile individuale de transmitere. Textul scris ramane la dispozitia oricui vrea sa-l citeasca. El poate fi recitit, redescoperit, reinterpretat din perspective care scapasera la prima lectura. Are durata, ceea ce ii confera un imens avantaj: semnificatiile sale nedescifrate nu se pierd, ci stau in asteptarea unor alte momente mai favorabile pentru a fi redescoperite cu ochii altor preocupari, altor valori, altor interese. Durata se completeaza in felul acesta cu adancimea.
Cartea este intim legata de aparitia tiparului, descoperire care va inrauri in mod fundamental evolutia omenirii in epoca sa moderna. Consecintele descoperirii tiparului sunt extrem de importante si ele se cer urmarite in mai multe planuri.

3.2. „Acea cantitate de carti care creste neincetat”

Mai intai, sa precizam ca acest nou instrument -; tiparul -; descoperit de catre Gutenberg in jurul anilor 1440 se raspandeste cu o viteza neobisnuita pentru o descoperire. „Pentru unele inventii au fost necesare secole spre a fi adoptate in intregime. Tiparul este o exceptie. El s-a raspandit din Mainz cu o formidabila rapiditate si, incepand cu anul 1490, fiecare mare stat a avut un important centru tipografic, iar unele chiar mai multe. Este imposibil sa exageram rapiditatea transformarii”
(G. Giovannini, De la Silex la siliciu, pp. 112 -; 113). Ca la baza acestei raspandiri rapide sta nevoia de a inlocui volumul mare de activitate presupus de copierea de acte ce presupunea, la randul ei, un numar mare de copisti sau ca factorii de conducere ai statelor respective au realizat „puterea” noului instrument este astazi mai putin important. Cert este ca tiparul s-a raspandit cu repeziciune si a dat posibilitatea tiparirii unui mare numar de carti. Iata ce spune Clapham in aceasta privinta: „un om nascut in 1453, anul caderii Constantinopolului, ajuns la varsta de 50 de ani, putea vedea tiparite opt milioane de carti; poate mai mult decat cele pe care copistii din Europa le-au reprodus chiar de la intemeierea Constantinopolului” (citat in G. Giovannini, op. cit., p. 114). Este dificil sa fie estimat numarul de carti tiparite in perioada care a urmat. Cercetatorii sunt prudenti. Dupa evaluari echilibrate, se considera ca in secolul al XV-lea au vazut lumina tiparului 30 000 -; 50 000 de lucrari intr-un tiraj total de aproximativ 20 milioane de exemplare. Cifra impresionanta daca avem in vedere ca populatia continentului european se ridica in acea perioada la 100 milioane de locuitori. In veacul care urmeaza, cresterea este si mai semnificativa: 150 -; 200 de mii de lucrari in 200 de milioane de exemplare. Cele mai multe lucrari se tiparesc in Germania (45 000), urmeaza Franta
(40 000), Anglia (26 000).
In tot cazul, volumul de carte tiparita, precum si comertul cu cartea devin impresionante. Ar putea fi mentionat in acest context faptul ca un ganditor de talia lui Leibnitz vorbea despre „acea oribila cantitate de carti care creste neincetat” (G. Giovannini, op. cit., p. 115), producand in viziunea filosofului german confuzie si un anume gen de oboseala in fata stiintei. In ceea ce priveste comertul, este graitoare aparitia, in 1709, in Anglia, a ceea ce s-a numit „Copyright Act”, prin care se incerca instituirea unui control asupra reproducerilor neautorizate.
Gratie noilor posibilitati de tiparire, cartea apare si in ipostaza de produs supus regulilor pietei. Cresterea impresionanta a numarului de lucrari nu poate fi inteleasa decat in corelatie cu preocuparea de a scadea preturile, ceea ce presupunea un numar de lucrari mai mare. In acelasi timp, cartea prilejuieste descoperirea unei alte notiuni extrem de importante, cea de „public”. O lucrare nu putea fi tiparita fara o minima evaluare a publicului caruia ii corespundea, a cercului de cititori potentiali carora i se adresa. Ceea ce implica o activitate incipienta de prospectare, dar si un efort de adaptare la un public, de folosire a limbii potrivite pentru acel public.
In acest context vom intelege eforturile facute de cei care tipareau carte -; si in acea vreme cartea religioasa avea o pondere foarte importanta -; de a renunta sa tipareasca doar in greaca sau latina, si de a folosi limba popoarelor respective. Aceasta schimbare a determinat cresterea tirajelor si, pe de alta parte, a sporit aria de adresabilitate. Publicarea de carti in limbile nationale ale popoarelor a contribuit decisiv la dezvoltarea unor constiinte nationale diverse.
Valoarea reala a impactului exercitat de aparitia unui mare numar de lucrari nu este pusa de nimeni la indoiala. Este adevarat ca la inceput, in primii ani dupa aparitia tiparului, cartea nu a avut o influenta notabila. Specialistii considera ca noua forma de comunicare nu a exercitat o inraurire semnificativa asupra Renasterii propriu-zise. Argumentul principal este demn de luare aminte: cartile tiparite porneau de la manuscrisele pe care copistii le transcrisesera de-a lungul timpului. Erau, cu alte cuvinte, lucrari clasice elaborate in spiritul evului mediu, in timp ce autorii renascentisti isi centrau opera pe optiunile umaniste ale epocii. Avem de-a face cu un defazaj explicabil, care a diminuat considerabil impactul cartii. Pe de alta parte, imediat dupa aparitia tiparului, a continuat sa functioneze, in paralel, transcrierea manuala a diverselor lucrari. Spre sfarsitul secolului al XV-lea la Florenta continua sa existe un „scriptorium” „in care zeci de copisti transcriau cu sarguinta cartile care li se cereau” (G. Giovannini, op. cit., p. 113).

3.3. Un „capitol introductiv” al Reformei si Revolutiei franceze

Exista cel putin doua momente din perioada moderna a istoriei europene care nu ar putea fi intelese fara prezenta si influenta cartii. Primul este miscarea religioasa condusa de Luther. „Fara noua arta a tiparului si fara interesul comercial in raspandirea cartii, succesul Reformei pe intregul teritoriu german nu poate fi conceput”, considera C. Pozzolli (citat in G. Giovannini, op. cit., p.
116). Au mai existat miscari religioase in contra Romei. De pilda, cea condusa de Jan Hus cu un secol inainte de Luther. Miscarea a fost insa inabusita, iar liderul ei ars pe rug. Una dintre explicatiile principale consta si in absenta mijloacelor de care a dispus mai tarziu Luther, anume posibilitatea de a-si tipari tezele, de a le aduce la cunostinta credinciosilor, cu alte cuvinte de a castiga adepti numerosi inainte ca Roma sa treaca la represiune.
Conducatorul Reformei a inteles bine acest lucru si a deschis la Wittenberg o tipografie unde a putut tipari lucrarile care contineau ideile sale. Asa cum apreciaza Nicoletta Castagni in studiul Gutenberg -; mirifica inventie (in G. Giovannini, op. cit., p. 116), din 1518 pana in 1521 au fost tiparite 800 de editii din aproximativ o suta de texte ale lui Luther, in latina si in limbile nationale. Astfel, tara in care s-a nascut Luther si mai tarziu intreaga Europa au putut participa la disputa religioasa dintre calugarul din Wittenberg si Biserica de la Roma. Dickens chiar considera ca
„lutheranismul a fost primul fiu al cartii tiparite si cu acest vehicul, Luther a reusit sa exercite o influenta exacta, standardizata si radicala asupra mintii europenilor. Pentru prima oara in istoria omenirii, un public vast de cititori aprecia valabilitatea ideilor revolutionare printr-un mijloc de comunicare in masa care utiliza limbajul dialectal impreuna cu fascinatia tiparului si a ilustratiei”
(in G. Giovannini, op. cit., p. 116).
Este, credem, semnificativ ca si Biserica, la randul ei, a raspuns intr-o maniera asemanatoare, lansand replici scrise, incercand o miscare de contracarare tot prin intermediul lucrarilor tiparite.
Al doilea moment la care dorim sa facem referire este cel care a precedat Revolutia franceza. In Franta, asa cum vom vedea mai departe, presa nu se ridica la nivelul celei engleze; pe de alta parte, Franta dispune de o impresionanta pleiada de ganditori care intemeiaza doctrinar Revolutia, care prefera sa scrie nu articole de ziar, ci Enciclopedii. Exista cu siguranta o particularitate a situatiei din aceasta tara care conduce la un gen de paradox: polemica dintre marii autori ai Frantei si „gazetarasi”, cum erau numiti autorii articolelor de ziar de catre filozofii timpului.?
Intr-o asemenea atmosfera, nu ne putem explica atitudinea de masa in favoarea revolutiei, a schimbarii in general fara influenta durabila a cartii, fara lucrarile scrise in Franta de dinaintea revolutiei. Este adevarat, impactul acestui mijloc nu poate fi despartit de prestigiul de exceptie al autorilor iluministi, fara pleiada de intelectuali care au facut faima Frantei si a lumii. Cartea a creat starea de spirit in Franta prerevolutionara, cartea si autorii sai celebri. Este semnificativ in aceasta privinta ca publicarea Enciclopediei a fost conceputa ca o intreprindere de mare anvergura, care a beneficiat de o pregatire psihologica a publicului demna de respect. La 1750 apare acel prospectus al lui Diderot -; un gen de anuntare publica a operei, demers cu mare rasunet in toata Europa. Cu un an mai tarziu, apare „stralucitoarea schita a ansamblului operei”, elaborata de catre d’Alambert in Discours preliminaire. In 1758, intr-o scrisoare adresata lui Voltaire, Diderot vorbeste despre indatoririle fata de public. Intre timp, isi manifestasera dorinta de a cumpara lucrarea 4 000 de persoane, de doua-trei ori mai numeroase decat numarul abonatilor de atunci la cele mai citite ziare
(J. Habermas, Sfera publica si transformarea ei structurala, p. 117).

3.4. Opinia publica nu urmeaza „graficul linear” al presei

Exista, fara indoiala, interpretari care sustin ca, inca din secolul al XVIII-lea, cartea a cedat locul presei scrise. Identificam elemente reale de adevar intr-o asemenea interpretare. Daca ne-am referi la exemplul Frantei din timpul Revolutiei, presa a cunoscut in acei ani un adevarat boom; in ciuda situatiei infatisate mai sus, personalitatile culturale ale vremii au inceput sa scrie in diverse publicatii. Nu ne putem explica marea miscare de masa a revolutiei franceze fara a lua in considerare unirea intelectualitatii infaptuita in numele revolutiei si al idealurilor sale.
Diferenta pe care dorim sa o semnalam priveste rolul extrem de important al cartii in intreg secolul care urmeaza. Este adevarat ca nu avem de-a face cu un impact foarte mare asupra opiniei publice propriu-zise, dar, in ordine culturala, cartea isi mentine rolul esential. Consideram ca in analizele care se fac, indeobste se retine impactul imediat, vizibil asupra opiniei publice. Se cuvine sa mentionam insa ca, dupa cum remarca Jean-Nöel Jeanneney, exista trei planuri de evolutie a opiniei publice: un plan al imediatului, alimentat de presa (dar este gresit sa se creada ca opinia publica se organizeaza conform „graficului linear prezentat de presa”); unul al ritmului mediu care cuprinde cativa ani pe parcursul carora opinia se schimba in functie de mai multe date si semnale
(de pilda, pe parcursul anilor de tranzitie, opinia publica a facut cateva balansuri, fara a putea spune ca numai presa a alimentat asemenea fenomene); in sfarsit, exista si un ritm multidecenal, aproape secular de-a lungul caruia evenimentele puternice raman incrustate chiar in mentalul colectiv (Jean- Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, p. 11).
Nu putem intelege miscarea opiniei publice fara prezenta, este adevarat mai discreta, dar insemnata a cartii, care propune reflectiei publice teme iesite din comun, care invita la dezbatere profesionala, care influenteaza intr-o maniera soft. Gandul elaborat al cartii se insereaza in structura intelectuala a individului si a epocii. El este prezent si influenteaza chiar si atunci cand acest lucru nu apare evident. Desigur ca ascensiunea altor tehnici de comunicare reconfigureaza rolul cartii si impactul ei asupra constiintei publice. La inceputul secolului al XXI-lea, nu mai putem vorbi de un rol al cartii comparabil macar cu cel din veacul al XVIII-lea. Dar rolul cartii se mentine important.
Iar daca putem vorbi despre o diminuare a acestui mijloc, nu putem lega o asemenea tendinta reala doar de raportul sau cu celelalte mijloace de comunicare. Cartea ca atare sufera consecintele declinului spiritului de sinteza al perioadei actuale. Cu alte cuvinte, atuul care i-a conferit stralucirea se afla in suferinta. Cartile de sinteza, cartile care marcheaza adevarate borne in evolutia anumitor domenii sunt din ce in ce mai rare. Si atunci, de unde sa-si extraga cartea puterea de influentare?

3.5. Presa scrisa

Presa scrisa are, intr-un anumit sens, o evolutie asemanatoare cu cea a cartii: la inceput, o perioada de dezvoltare trepidanta, ca urmare a inventarii tiparului, urmata de o evolutie inegala in prima parte a secolului al XIX-lea, pentru ca, in cea de-a doua parte a aceluiasi secol si in primele decenii ale celui urmator, sa devina forta dominanta a spatiului public din statele dezvoltate. Incepand cu anii ‘30 ai secolului trecut, cunoaste un anumit declin in fata ascensiunii radioului, instrument care in anii celui de-al doilea razboi mondial se instaleaza la timona comunicarii. In perioada postbelica, declinul se accentueaza in contextul afirmarii televiziunii ca „regina mijloacelor de comunicare”. In ultimele decenii, presa scrisa a cunoscut reasezari interne semnificative, in sensul cresterii audientei si a tirajului publicatiilor saptamanale, concomitent cu afirmarea presei locale in peisajul publicistic. Presa scrisa isi stabilizeaza raza de influentare undeva intre 6 -; 7% din populatie, cu mici diferente de la tara la tara, de la regiune la regiune. Avalansa de informatii publicate mai operativ prin intermediul radioului, televiziunii, Internetului reduce din audienta presei scrise, dar ea nu va mai scadea sub cifra mentionata. In acelasi timp, se cuvine mentionat ca impactul real al presei scrise se situeaza deasupra cifrelor mentionate. In cazul presei scrise, tirajul nu este egal niciodata cu numarul cititorilor, intotdeauna mai mare.
Primele publicatii in Franta se numesc ocazionale sau Avvisi (anunturi) -; foi de dimensiuni reduse, fascicule de 8 pana la 16 pagini care sunt comercializate. In Italia, aceste fascicule au imprumutat numele de la moneda cu care puteai cumpara foaia: gazetta; in Anglia, au fost numite newspapers.
Urmeaza apoi aparitia unor publicatii regulate care fixeaza o relatie speciala intre autor si public, derivand din „intalnirea” la ora fixata. „Actul de nastere” al publicatiilor periodice este semnat la inceputul secolului al XVII-lea. Multi cercetatori considera ca saptamanalul Aviso -; Relation oder Zeitung publicat la Strassbourg si la Augburg in 1609 reprezinta primul ziar modern, care se apropie cel mai mult de ceea ce numim astazi ziar (G. Giovannini, De la Silex la siliciu, p.

125). Publicatiile regulate cunosc in acei ani o inflorire: la Londra, primul saptamanal apare in
1622, la Paris in 1631, la Florenta in 1636, la Roma in 1640, la Madrid in 1661. La Petersburg, Petru cel Mare isi creeaza propriul ziar in 1703.

3.6. Asemenea torentilor, presa se dezvolta datorita piedicilor

Din aceasta grupare ne propunem sa insistam asupra unei publicatii franceze. Este vorba despre saptamanalul La Gazzette, editat de Teophraste Renaudot. Publicatia este sprijinita de Richelieu, iar Ludovic al XIII-lea chiar colaboreaza la ea, conferindu-i un prestigiu pe care intemeietorul nu-l putea nici macar banui. In 1752, La Gazzette ia numele de Gazzette de France, titlu pe care l-a pastrat pana la disparitie, in 1914.
Medic, originar din Montpellier, Th. Renaudot va ramane un nume de referinta in istoria presei. Lui ii apartin doua afirmatii care merita atentia noastra. Cu privire la relatia publicatiilor scrise cu adevarul ca valoare, Renaudot sustine: „Istoria este obligata sa spuna intotdeauna adevarul; gazeta face suficient daca impiedica minciuna” (in Jean-Nöel Jeanneney, op. cit., pp. 33 -;
34). Cum remarca si autorul citat, formula este ambigua: cum sa impiedici minciuna daca nu spui adevarul. Mai degraba, Renaudot a dat glas situatiei propriei gazete aflate sub protectia lui Richelieu, avand deci o relatie particulara cu guvernul acelei perioade. De altfel, presa franceza se afla de la inceput sub un control mai sever. De aceea, o gazeta apropiata cercurilor puterii trebuia sa aiba masura, iar atunci cand nu se poate lua de piept cu minciuna, datoria ei era sa-i ingradeasca macar eventuala extindere.
A doua afirmatie este facuta la mijlocul secolului al XVII-lea, cand Franta inaspreste controlul asupra presei, ceea ce favorizeaza o „fuga” spre Olanda, unde este tiparita si, apoi, vanduta in Franta. Afirmatia lui Renaudot are un inteles in acest context. El exclama ca nimeni nu are interes sa-i suprime gazeta „de vreme ce aceasta reprezinta o marfa de care comertul nu se poate lipsi si care, asemenea torentilor, se dezvolta datorita piedicilor” (Jean-Nöel Jeanneney, op. cit., p.
34). Piedica situata in fata presei este, in realitate, un mediu favorizant, pentru ca ea starneste curiozitatea, apetitul pentru „fructul interzis”: sau, cum spunea un contemporan, „asa este natura omului: dispretuieste ceea ce este permis si alearga dupa ce i se interzice”.

3.7. Opinia se coaguleaza mai usor „in contra a ceva” decat „pentru ceva”

Cu cat ne apropiem de Revolutie, falia de care am amintit se ingusteaza pana la disparitie. Enciclopedia si numeroasele lucrari publicate de pleiada de ganditori francezi au pregatit opinia publica. Cine a mobilizat la marele act revolutionar? In acest domeniu nu putem nega rolul presei, care a cunoscut ea insasi o dezvoltare ametitoare. In ianuarie 1789, existau la Paris doua cotidiane. In decembrie acelasi an, ele se ridicau deja la 25 (L. Sfez, Dictionaire critique de la Communication, vol. al II-lea, p. 966). Carlo Lombardi vorbeste de un numar mult mai mare de ziare. Inainte de 1789, in Franta apareau 14 cotidiane, dar in valtoarea revolutiei numarul acestora a crescut la 1 400 (G. Giovannini, De la Silex la siliciu, p. 127). Unele dintre acestea erau purtatoare de cuvant ale unor personalitati: Le Corrier de Provence -; al lui Mirabeau, Le Patriot Francais al lui Brisot, Les Revolutions de Paris al lui Prudhomme, L’Ami du Peuple -; al lui Marat.
Jean-Nöel Jeanneny considera ca jonctiunea cu oamenii de cultura, dezvoltarea fulgeratoare si mai ales plonjarea in explozia de actualitate pe care a generat-o Revolutia prilejuiesc din partea presei un gen de recuperare a ramanerii in urma si lansarea chiar a catorva teme fondatoare. Presa a realizat un contact direct cu cetatenii - cititori. Posta cititorilor se bucura de un spatiu extins, ceea ce facilita o comunicare in dublu sens „intre” jurnalisti si public. Presa joaca astfel rolul unui intermediar permanent. Roederer, publicist al timpului, sesizeaza cu acuitate acest rol al ziarelor, devenit posibil datorita reputatiei lor dobandite in mod definitiv, distributiei in toate locurile publice, usurintei cu care pot fi citite, costului modest si stilului accesibil (Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, p. 60).
In aceasta perioada, se contureaza ideea ca „presa nu constituie doar oglinda jocului politic, ci este unul dintre principalii protagonisti ai acesteia”. Ritmul de desfasurare a evenimentelor, febrilitatea manifestarilor, impresia dominanta a momentului ca fiecare pas inseamna o reeditare a alegerii intre libertate si servitute, ca trebuie mers pana la capat, toate acestea nu pot fi intelese in afara presei si influentei sale. Presa si-a asumat in aceasta perioada nu numai rolul de a publica stiri, ea a devenit actor, judecator, factor angajat in reconfigurarea unor principii de dreptate si de justitie sociala.
In sfarsit, presa a coagulat si a cristalizat opinia publica si a reusit sa creeze, daca ar fi sa folosim termenii lui George Burdeau, „un consens puternic marcat”. Acest consens a putut face din Opinia publica principala figura, motorul istoriei. Merita sa ne intrebam cum a fost posibil acest lucru. Sunt cel putin doua explicatii. O crestere exploziva a presei. Prolifereaza publicatiile in Paris si pe tot cuprinsul Frantei. Mai este ceva, ceva ce ne-a facut sa insistam asupra acestui moment, pentru ca el ilustreaza o adevarata lege a opiniei publice. Toata nemultumirea societatii franceze se focalizase. Era dusmanul comun: absolutismul; era ideea unificatoare: daramarea sa. Iar opinia publica se coaguleaza mult mai usor cand este vorba de a lupta in contra a ceva decat pentru ceva.

3.8. Startul mai bun al presei insulare

Presa englezeasca are un start istoric mai bun. In secolul al XVIII-lea, acest decalaj se accentueaza. Sunt mai multe explicatii ale avansului englez pe care nimeni nu-l neaga. Jean-Nöel Jeanneney (op. cit., p. 36) vorbeste despre trei cauze: a) existenta a doua partide puternice: liberalii (whig) si conservatorii (tory). Alternanta la putere a facut ca partidul din opozitie sa fie interesat intr-o presa libera, aliat firesc in contra puterii. Se pare ca si ziarele vremii au stiut sa valorifice aceasta nevoie resimtita de actorii politici in consolidarea propriei pozitii; b) existenta unui public cititor mai numeros. Acest fapt sociologic se cere pus in legatura cu afirmarea mai timpurie a revolutiei industriale in Anglia, care a creat o patura de muncitori si de salariati mult mai numeroasa. S-ar mai putea adauga ca in aceasta tara exista un tip de organizare menit sa sporeasca audienta, cum am spune astazi, sa cultive gustul pentru lectura. In aceasta perioada, in Anglia iau nastere si se extind cu o anumita repeziciune „cabinetele de lectura” unde, pe baza de abonament, oamenii pot veni si citi ziarele, pe care altfel nu si le-ar putea permite; c) al treilea element este pus in legatura cu prezenta oamenilor de litere in campul publicisticii propriu-zise. Nu avem de-a face cu falia care se crease in Franta. Dimpotriva, prestigiul literar si cel jurnalistic se intalnesc, iar oamenii de cultura servesc presa si se servesc in acelasi timp de ea. Rezultatul: nivelului intregului jurnalism englez este mai ridicat.
Cert este ca, la 1750, Londra avea cinci cotidiane, sase publicatii care apareau de trei ori pe saptamana, cinci saptamanale, toate avand un tiraj saptamanal de aproximativ 100 000 exemplare
(J. B. Thompson, Media si modernitatea. O teorie sociala a mass media, p. 69).
De fapt, infruntarea dintre putere si presa, disputa istorica pentru libertatea presei se duc in aceasta tara. Daca este adevarat ca „istoria libertatii presei este, pe scurt, aceea a distinctiei care se stabileste treptat intre secretele de stat si stirile publicate” (Jean-Nöel Jeanneney, op. cit., p. 25), atunci trebuie recunoscut ca aceasta istorie, cel putin pana la sfarsitul secolului XVIII-lea, s-a scris in Anglia. Este vorba despre o dezbatere teoretica pe marginea libertatii presei pe care nu o gasim altundeva. Milton publica la 1644 Areopagitica, „cel mai vechi pamflet in favoarea libertatii presei”, cum il numeste J. F. Revel (Cunoasterea inutila, p. 234), un apel adresat Parlamentului -; cu subtitlul semnificativ A Speech for the Liberty of Unlicensed Printing (In apararea libertatii de a publica fara autorizatie). Gasim in acest apel celebra cugetare care a infruntat timpul: „A ucide un om inseamna a distruge o fiinta rationala, a suprima o carte inseamna a distruge ratiunea insasi” (in Jean-Nöel Jeanneney, op. cit., p. 26). La randul lor, primii ganditori liberali si liberali democrati -; Jeremy Bentham, James Mill si John Stuart Mill -; s-au dovedit aparatori de mare forta ai libertatii presei, considerand libera exprimare a opiniei prin intermediul presei drept o protectie vitala impotriva folosirii abuzive a puterii statului (J. B. Thompson, op. cit., p. 70).
Dezbaterea de ordin teoretic este dublata de o disputa extrem de vie pentru castigarea fiecarui pas in domeniul libertatii presei. Nu facem acum istoria acestei dispute. Vom mentiona doar ca in prim-planul ei gasim nume de prima marime ale Angliei: Daniel Defoe infiinteaza publicatia Review, Jonathan Swift, Examiner etc. Personalitatile culturale ale Angliei conduc publicatii si nu de putine ori sunt victime ale represiunilor din partea puterii. In 1703, Daniel Defoe este condamnat la „stalpul infamiei” -; de fapt un sistem circular care se invartea in jurul unui stalp, expunand condamnatul oprobiului public. Numai ca de data aceasta in loc de a scuipa, a insulta, multimea l-a felicitat si l-a aclamat pe marele scriitor. De aceea, data respectiva constituie un moment important nu numai in disputa de care aminteam, ci si in istoria pactizarii multimii cu cauza libertatii presei.
Am mentionat la inceputul cursului ca urmarim cu deosebire sa detasam impactul diferitelor mijloace de comunicare in dezvoltarea lor. Ei bine, in cazul Angliei, intalnim o realitate care nu poate sa nu ne atraga atentia in aceasta perspectiva. John B. Thomson vorbeste despre existenta in Londra primului deceniu al secolului al XVIII-lea a circa 300 de cafenele (Media si modernitatea. O teorie sociala a mass media, p. 71). Ele aveau indeobste o clientela constanta care venea sa citeasca ziarele si sa discute „chestiunea zilei”. Intalnim, deci, o realitate sociologica in masura sa explice multe lucruri: tirajele mari ale publicatiilor, la aceste cafenele gasindu-se mai multe exemplare din aceeasi publicatie; sensibilitatea mult mai accentuata aici decat in orice alta tara fata de diverse probleme ale vietii publice; conditii net mai bune pentru plamadirea a ceea ce numim astazi opinia publica. Cele 300 de cafenele erau trei sute de cluburi de dezbateri, 300 de „guri de foc” ale simtamintelor publice, daca vreti, 300 de mici ziare.
Ca si in cazul publicatiilor, cafenelele sunt privite cu mare simpatie de intelectualii timpului. Sa-l ascultam pe Addison: „Ambitia mea va fi sa se spuna despre mine ca am scos filosofia din cabinetele de studiu si din biblioteci, din scoli si colegii, si ca am adus-o in cluburi si saloane, la mesele de ceai si in cafenele” (citat in Jean-Nöel Jeanneney, op. cit., p. 42).
Este de mirare ca multi dintre cercetatorii care se apleaca asupra perioadei nu sesizeaza -; sau nu o fac indeajuns de convingator -; ca actorul prim care explica avansul libertatii presei in Anglia il constituie, totusi, existenta Parlamentului, chiar daca acesta, la randul lui, ducea propria lupta pentru consolidarea pozitiei in raport cu Guvernul (puterea executiva). Pe ansamblu, Guvernul, Parlamentul si presa reprezentau trei centre de putere, un triunghi de putere, ceea ce dadea alta marja de libertate presei. Daca presa nu era sustinuta de Parlament in intregimea sa, atunci cu siguranta ca o parte a puterii parlamentare, cea care forma opozitia privea cu simpatie bataliile presei cu guvernul. In acea perioada cel putin, Parlamentul si presa pe ansamblu se aflau intr-un consens strategic. Si nu este intamplator ca tocmai in Anglia a fost rostita prima data, in legatura cu presa, formula de a patra putere prin glasul publicistului Edmond Burke, autorul lucrarii Reflectii despre Revolutia Franceza.
In Franta, pentru a da un exemplu, presa nu avea un aliat politic institutionalizat, cum am spune astazi; se gasea, lipsita de aparare, fata in fata cu puterea absolutista.

3.9. Cotidianul -; creatie engleza

Cert este ca, la inceputul secolului al XVIII-lea, Anglia se afla, din punct de vedere al numarului de ziare si al tirajului, cu mult inaintea tarilor occidentale. Primul cotidian al lumii occidentale apare in Marea Britanie: Daily Currant, a carui „viata” este cuprinsa intre 1702 -; 1735. Pentru cele 10 ziare ale Londrei se indica, inca din 1712, un total de 44 000 de exemplare pe zi; o cifra considerabila, care nu are echivalent nicaieri in alta parte.
Pe acest fundal avantajos, apare in Anglia cu un an inainte de Revolutia franceza cotidianul care va reprezenta gloria presei scrise engleze si un punct de reper esential al presei mondiale: Times. Evident, ziarul a aparut sub o zodie generoasa, cea reprezentata de izbucnirea Revolutiei franceze si a perioadei tumultoase care a urmat. Dar acesta este doar fundalul. Intemeietorul, John Walter -; intreprinzator atras de media -; si mai ales fiul sau, John Walter II, au stiut sa construiasca un ziar modern, incisiv, respectat, un etalon de profesionalism. Dupa perioada de inceput, cand ziarul a apelat la metode nu tocmai ortodoxe de a face bani -; se practicau asa numitele Suppresion Fee (suma varsata ca un lucru sa nu apara) si Contradiction Fee (suma necesara pentru a fi publicat un articol in replica) -; Times s-a recentrat in jurul unor valori profesionale care l-au consacrat. Demn de semnalat este, mai intai, Programul anuntat al publicatiei: „Ziarul nu va fi restrans la o clasa sociala anume, nici atasat la serviciul unui partid”. Apoi, promovarea unor inovatii profesionale. De pilda, calitatea informatiilor. In timpul Revolutiei, ziarul avea legaturi cu diverse ambarcatiuni care traversau Canalul Manecii pentru a cumpara ziare franceze cu cele mai proaspete stiri; Times inventeaza corespondentul in strainatate; angajeaza colaboratori de calitate profesionala; mentine rectitudinea si independenta ziarului fata de presiunile puterii. Se spune ca Napoleon al III-lea, dupa lovitura de stat din 1851, si-a trimis oamenii pentru a prelua compania Times, astfel ca „ziarul sa-l vorbeasca de bine”. Esueaza lamentabil. Un moment de stralucire al ziarului este reprezentat de corespondentele trimisului sau special, William Howard Russell, pe frontul razboiului din Crimeea. Relatarile sunt asa de critice la adresa activitatii statului major si a modului cum sunt conduse operatiunile de razboi, incat guvernul condus de lordul Russell (simpla coincidenta de nume) cade (Jean-Nöel Jeanneney op. cit., p. 84). Iata ce declara seful cabinetului:

„Gradul de informare atins de acest cotidian in ceea ce priveste afacerile cele mai secrete ale statului este jignitor, umilitor si de neinteles” (in Jean-Nöel Jeanneney, op. cit, p. 84). Critica sau compliment involuntar!
Times ilustreaza cum nu se poate mai bine forta si influenta presei. Cum spunea un editor al sau, ziarul culegea informatii si le „transforma in proprietate comuna a poporului” (D. Randall, Jurnalistul universal, p. 32). Ce putere imensa ascunde aceasta formula simpla!
Referindu-se la prestigiul publicatiei, Bulwer-Lyton spunea semnificativ: „daca ar fi sa transmit generatiilor viitoare o dovada a civilizatiei engleze din secolul al XIX-lea, nu as alege nici docurile, nici caile noastre ferate, nici edificiile noastre publice, nici macar magnificul nostru Parlament in care ne aflam. Mi-ar fi de ajuns, pentru a da aceasta dovada, un simplu numar al ziarului Times” (in Jean-Nöel Jeanneney, op. cit., p. 85).

3.10. Presa dupa 1945: declin sau schimbare

Presa scrisa va domina spatiul public in secolul al XIX-lea si al primelor decenii ale celui de-al XX-lea. Este si perioada de maxima inflorire a acestui mijloc de comunicare in masa. Perioada dintre cele doua razboaie mondiale marcheaza o schimbare de stafeta in zona comunicarii de masa: presa cedeaza locul radioului. Este o tendinta ce se va accentua in perioada postbelica, numai ca de data aceasta protagonistul va fi televiziunea. Declinul presei scrise instalat de dupa incheierea primului razboi mondial se pare ca este de durata. In cadrul acestei tendinte de ansamblu identificam si evolutii inegale, care indeamna la o abordare nuantata si prudenta.
Tara in care declinul de care am amintit este cel mai vizibil este Franta. In aceasta tara, in anii care au precedat primul razboi mondial erau 70 de cotidiane, pentru ca, in 1953, numarul lor sa scada la 12; astazi, in Franta apar doar 10 cotidiane. Semnificative in aceasta privinta sunt si tirajele. Inainte de primul razboi mondial, tirajele cotidianelor se ridicau la 5,5 milioane, ele au atins cifra record de 6,5 milioane in pragul celui de-al doilea, pentru ca, dupa aceea, sa se instaleze un declin de durata: in 1959, 4,3 milioane, in 1969, 4,5 milioane, in 1975, 3,1 milioane, in 1980, 2,9 milioane, in 1991, 2,5 milioane. Presa regionala scade si ea, chiar daca nu a inregistrat un declin de aceleasi proportii. Demn de subliniat este ca, din punct de vedere al numarului total de exemplare la mia de locuitori, in Franta cifrele sunt de doua ori mai mici decat in Germania, Belgia, Marea Britanie ori SUA (Jean-Nöel Jeanneney, op. cit., p. 208).
In SUA, cifrele raman oarecum stabile (din punct de vedere al tirajului, situatia este mult mai buna decat in Franta: 60 milioane de exemplare raportate la 250 milioane de locuitori). In Germania, presa cotidiana a crescut pana in 1968, data dupa care intervine o stabilizare: in 1968, 23 milioane, in 1980, 27 milioane, in 1993, 25 milioane. Nota cu totul aparte face in acest context Japonia, unde consemnam o crestere constanta dupa cel de-al doilea razboi mondial, dupa cum urmeaza: 27 milioane, in 1950, 68 milioane in 1986 si 71 milioane in 1993. Japonia face nota aparte si din alt punct de vedere: tirajele nespus de mari ale unor cotidiane, neintalnite in alte tari cu o populatie mai numeroasa decat Japonia. Trei cotidiane din aceasta tara -; Mainichi Shimbun, 6 milioane, Yomiuri Shimbun, 14 milioane, Asahi Shimbun, 12, 6 milioane -; detin cam 50% din totalul tirajelor presei zilnice.

3.11. Revansa periodicelor

Exista o tendinta in domeniul presei scrise, pe care o intalnim in toate tarile, indreptatindu- ne sa discutam de un fenomen general, anume prosperitatea presei periodice. Este adevarat ca in aceasta privinta, Franta se situeaza la polul opus fata de modul cum se plasa la cotidiane. Periodicele cele mai prospere sunt in Franta, intre ele numarandu-se Le Nouvel Observateur, Paris Match, L’Express, intemeiata de Jean Jacques Servan Schreiber. „JJSS” il trimite pe fratele sau in SUA pentru a deprinde tehnicile americane de a scoate o revista. Concomitent, atrage personalitati de prima marime ale Frantei sa colaboreze la revista: Sartre, Malraux, Francois Mauriac. Acesta din urma chiar paraseste Le Figaro pentru a tine in revista condusa de J. J. Servan Schreiber o rubrica permanenta. Cert este ca la inceputul anilor `90 in Franta se vindeau de doua ori mai multe periodice la mia de locuitori decat in Marea Britanie, Italia, Spania.
Un mare succes au revistele si in SUA. Time sau Newsweek ajung sa aiba tiraje de 4 si, respectiv, 3 milioane exemplare, ceea ce le impune ca publicatii de mare importanta nu numai pe piata americana, ci si pe plan mondial.
Ascensiunea revistelor se datoreaza nevoii pe care o simte omul de a avea periodic sinteze asupra diverselor fenomene, comentarii avizate care sa-l ajute sa inteleaga semnificatia diverselor fenomene. Revistele nu se situeaza intr-un raport de exclusivitate cu ziarele. La o analiza mai atenta, multi cititori ai revistelor alcatuiesc o parte din publicul ziarelor in cautarea unor informatii suplimentare, a unor comentarii mai adanci.

3.12. De la instrument al transmisiilor marine la mijloc de comunicare in masa

Rapiditatea cu care s-a raspandit radioul in Statele Unite si viteza cu care americanii vor adopta noul mijloc de comunicare in masa sunt impresionante si vor fi intrecute doar de ritmul in care, dupa cel de-al doilea razboi mondial, societatea americana va deveni o societate a televiziunii. Marile enciclopedii atribuie meritul paternitatii radioului mai multor inventatori: enciclopedia germana, Hertz, enciclopedia ruseasca, Popov, enciclopedia italiana, Marconi, britanica, Lodge. La originea tuturor inventiilor care au urmat este plasat, de obicei, James Maxwell, matematician englez care in jurul anului 1860 unifica teoriile vremii cu privire la natura ondulatorie a luminii, cele despre electricitate si magnetism.
Confirmarea experimentala a acestor teorii va veni in 1887 din partea fizicianului german Heinrich Hertz. El reuseste sa produca experimental si sa detecteze undele electromagnetice, care ii vor purta ulterior numele. In 1894, fizicianul englez Lodge construieste un receptor de unde hertziene. Telegrafia fara fir va fi rezultatul unui proiect tehnic: transmiterea informatiei la distanta. Gugliemo Marconi stia de existenta undelor hertziene si pune bazele proiectului de transmitere a acestor unde la distanta. Experimentele sale urmareau cresterea distantei de propagare a undelor, deci scoaterea lor din laboratoare.
Marconi infiinteaza o societate pentru a introduce pe piata noul sistem tehnic. Una dintre primele piete de desfacere o va reprezenta piata echipamentelor pentru farurile izolate de pe mare. In 1898, armata britanica face o comanda lui Marconi pentru echipamente de acest gen. In 1901, functioneaza 100 de statii de radio, iar in 1903, Amiralitatea semneaza un contract definitiv de cooperare care asigura accesul la brevetele lui Marconi. Marconi dezvolta noul sistem tehnic si pentru scopuri civile. Primeste si onoreaza cereri din partea unei companii de asigurari pentru a transmite informatii despre nave. La sfarsitul anului 1902, 70 de nave comerciale sunt echipate cu aparatura radio si pot coresponda cu 25 de statii de coasta. In 1907, toate marile linii transatlantice sunt dotate cu echipament radio. Deci, adaptarea rapida a tehnicilor de telecomunicatie a fost facilitata de finantarea militara si de cea a marilor companii comerciale. Din 1899, Marconi va instala o filiala in Statele Unite, American Marconi. Naufragiul Titanicului va conferi telegrafiei fara fir o aura deosebita, pentru ca ea va deveni mijlocul de comunicare prin care se coordoneaza actiunile de salvare. Dupa acest eveniment, se va adopta o hotarare care impune armatorilor sa-si echipeze navele cu telegraf fara fir.
In timpul primului razboi mondial, telegraful fara fir va fi utilizat ca principal mijloc in domeniul radiocomunicatiilor maritime si terestre. In 1900, Reginald Fessenden incepe sa studieze transmiterea cuvantului vorbit. In 1906, realizeaza cu succes primele experiente.
Practica amatorismului va transforma noua achizitie dintr-o problema preponderent militara intr-una civila, utilizand-o in transmiterea unor stiri, emisiuni muzicale, informatii practice si date utile pentru viata de zi cu zi. In 1909, un amator difuzeaza in California, o data pe saptamana, un buletin informativ si muzica. William Scripps, patronul cotidianului News din Detroit va emite, din
1920, un buletin informativ zilnic si muzica inregistrata. Publicul sau era destul de restrans, circa
500 de radioamatori. In acelasi an, este inaugurat in Pittsburg primul radio comercial cu acoperire nationala. In paralel, compania Westinghouse introduce pe piata receptoare civile, pe baza experientei pe care o avea in productia de difuzoare militare. In 1921, existau 5 astfel de statii de radio, in 1926, 528, in 1931, 612, care emiteau patru ore pe zi, iar in 1936 existau 616 statii de radio, care emiteau 5 ore pe zi. Intrebuintarea sociala a radioului se schimb fundamental: de la instrument al transmisiei marine la mijloc de comunicare in masa.

In perioada interbelica, numarul de aparate de radio detinute de americani se dubleaza la fiecare 5 ani: in 1925, 10% din gospodariile americane aveau un aparat de radio, in 1930, procentul crescuse la 46%, pentru ca in jurul anului 1940, acesta sa atinga nivelul de 82 (in 1938, dintre cele aproximativ 32 de milioane de familii americane, 27 de milioane erau dotate cu aparate de radio (E. Rogers, A History of Communication Study. A Biographical Approach, p. 278).

3.13. Vehicul al comunicarii politice si electorale

In jurul anului 1938, radioul deja constituia un important mijloc al comunicarii politice, Roosevelt fiind primul presedinte american care exploateaza avantajele sale pentru a obtine sprijinul opiniei publice. „Convorbirile la gura sobei” este numele sub care sunt cunoscute o serie de aproximativ 28 de discursuri tinute la radio de catre presedintele american in perioada 1933 -; 1944. Roosevelt este astfel primul presedinte american care foloseste in mod regulat un mijloc de comunicare in masa pentru a se adresa cetatenilor, inaugurand un nou stil de conducere in politica americana. „Convorbirile la gura sobei” nu au reprezentat o modalitate izolata de comunicare publica. De exemplu, in timpul celor 12 ani ai mandatului prezidential, Roosevelt a tinut aproximativ 198 de conferinte de presa. Denumirea de „convorbiri la gura sobei” nu ii apartine presedintelui, ci redactorului Harry Butcher de la CBS -; Columbia Broadcasting System. Atat denumirea, cat si discursurile in sine, vor prinde cu repeziciune. Sunt mai multi factori explicativi: vocea calda a lui Roosevelt, vocabularul accesibil si temele abordate (Roosevelt a lucrat la redactarea discursurilor cu peste 12 specialisti, pentru a se asigura ca transmite mesajul potrivit in forma potrivita), faptul ca multe asemenea emisiuni au fost transmise la radio sambata seara, beneficiind astfel de un atmosfera destinsa, familiala, sentimentul inoculat cetateanului american ca participa la procesul de luare a deciziei etc.
Convorbirile la gura sobei nu au constituit o modalitate eficienta de convingere doar a publicului, ci si a Congresului american. Exemplul cel mai cunoscut este felul in care Roosevelt a castigat mai intai simpatia publicului fata de o initiativa legislativa care permitea Marii Britanii sa foloseasca rezervele de razboi ale Statelor Unite, inainte ca acestea sa intre in conflict, dupa care a facut presiuni asupra Congresului pentru aprobarea efectiva a actului legislativ. Unele dintre convorbiri constituie un gen de reper in istoria comunicarii publice: primul discurs inaugural, din
1933, in timpul careia Roosevelt lanseaza sloganul de succes „we have nothing to fear but fear itself” sau discursul prin care informeaza despre atacul japonez asupra portului Pearl Harbour si declaratia de razboi a Statelor Unite adresata Japoniei si puterilor axiale.

3.14. Emisiunile radiofonice, obiect de cercetare

In 1937, ia fiinta Biroul pentru cercetarea programelor de radio de la Universitatea Princeton, printr-o finantare a Fundatiei Rockfeller. Finantarea fusese oferita ca urmare a interesului crescand pentru impactul, considerat cu precadere negativ, al radioului. Am amintit recordul inregistrat in ceea ce priveste detinerea de aparate radiofonice, ceea ce nu avea cum sa ramana neobservat si sa nu nasca cel putin curiozitate sau credinta ca radioul are un impact semnificativ. Prin politica New Deal-ului promovata de presedintele Roosevelt, se inmulteau reglementarile si restrictiile care vizau in special radioul, ceea ce a starnit nemultumirea producatorilor. Agentiile de publicitate cunosc si ele o evolutie exploziva in Statele Unite, de unde importanta corespunzatoare acordata studiilor de piata si preocuparea de a folosi radioul ca vehicul pentru mesajele publicitare.
Ingrijorarea si preocuparea de a cerceta cat mai exact acest impact erau alimentate si de venirea la putere a lui Hitler in Germania, de rolul cu care era creditata propaganda la radio in sustinerea acestei ascensiuni. Succesul propagandei naziste avea o anumita rezonanta in societatea americana, mai ales ca in anii ’30, au loc demonstratii naziste in multe orase din America. Exista si o figura destul de cunoscuta in epoca si care urma sa candideze la postul de „Hitler al Americii”: preotul catolic, Charles E. Coughlin. El tinea in fiecare sambata la radio discursuri considerate a avea o tenta nazista si se adresa unei audiente de marimi impresionante chiar si pentru zilele noastre, de peste 30 de milioane de ascultatori (Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., Communication Theories: Origins, Methods, and Uses in the Mass Media, p. 92).

3.15. Tranzistorul salveaza radioul in competitia cu televiziunea

Odata cu tranzistorul, radioul cunoaste o noua era de afirmare. Nu numai ca aparatul propriu-zis devine mai mic, independent de sursa de curent electric si, prin urmare, portabil. Tranzistorul raspunde unei nevoi sociale. Cele mai multe persoane petrec zilnic o perioada de timp mult mai mare in afara caminului; activitatea profesionala solicita deplasari, o mare concentrare care, la randul ei, are nevoie de un corelativ in masura sa asigure fie o anumita destindere, fie o conectare cu intamplarile si evolutia lucrurilor in sfera vietii publice. Tranzistorul raspunde foarte bine acestei nevoi.

In plus, este bine sa avem in vedere particularitatile, am spune „sociale”, ale noului aparat in comparatie cu cel clasic. Aparatul clasic strangea familia in jurul sau. Familia trebuia sa se adapteze specificului acestui mijloc de comunicare. De altfel, ilustratii ale vremii infatisau familii ascultand la aparate de radio. Era un obicei ce se incetatenise asa de mult, incat, in anii ’50, atunci cand s-a facut un test de piata privitor la noile aparate cu tranzistori, raspunsul francezilor a fost: singura cerere o reprezinta inlocuirea aparatelor deja existente (P. Flichy, O istorie a comunicarii moderne, p. 202). Noul aparat nu era „doar portabil, ci si individual” (p. 203). El elibera persoana, ii lasa dreptul de a-si organiza cum doreste timpul, aparatul nefiind decat o prezenta discreta care il putea insoti, care putea fi folosit oricand si oriunde dorea posesorul. De data aceasta, aparatul era la dispozitia individului. Un observator francez surprinde cu acuitate rasturnarea pe care o asigura tranzistorul: „Tranzistorul reprezinta o revolutie in viata familiala mai importanta decat cea a televiziunii… Radioul sau televizorul greu transportabile, adesea unice, nu pot decat sa troneze, sa domine dintr-un loc privilegiat. Stapan al grupului familial, el (aparatul) atrage, se impune, subjuga prin prezenta sa. El strange familia intr-o unitate realizata altadata in jurul vetrei. Odata cu tranzistorul, apare nu numai libertatea, ci si dezagregarea grupului familial: fiecare isi duce tranzistorul in coltisorul sau… El nu te impiedica nici sa lucrezi, nici sa vorbesti, nici sa te misti, el ritmeaza cotidianul… Te insoteste precum o haina sau un vis” (citat in P. Flichy, op. cit., p. 203).
Nu este de mirare ca au crescut vertiginos vanzarile de asemenea aparate. Primul aparat de radio portabil apare in America la sfarsitul anului 1954. In acel moment, in caminele americane existau, in medie, cate doua aparate. Consumul va evolua, totusi, vertiginos. El va creste de patru ori din 1954 pana in 1962 si de sapte ori intre 1954 si 1972. Evident, nu putea fi vorba decat de o innoire a aparatelor, de o achizitionare in functie de modelele noi lansate pe piata.

3.16. Noua regina a mijloacelor de comunicare

Televiziunea a debutat ca un „apendice neinsemnat al radioului”. Inceputurile sale au fost prelungite de cel de-al doilea razboi mondial. Din punct de vedere tehnic, televiziunea exista inaintea conflagratiei mondiale. De pilda, la Londra, in 1939, functioneaza 20 000 de receptoare si se transmit 24 de ore de programe pe saptamana. SUA erau mai ramase in urma: in momentul atacului de la Pearl Harbour functionau doar 5 000 de televizoare. Esential este ca la inceputul razboiului televiziunea nu era suficient de dezvoltata din punct de vedere tehnic pentru a servi beligerantelor. De aceea, lucrurile au fost „inghetate” timp de cativa ani. Cum am aratat, prioritate absoluta a capatat in aceasta perioada radioul ca mijloc principal de comunicare.
Adevaratul start al televiziunii a avut loc dupa incheierea razboiului si el s-a produs sub semnul superioritatii americane. Poate si pentru ca aceasta tara a fost mai putin afectata de razboi. Poate si pentru ca SUA incepusera sa-si afirme o superioritate tehnologica de nimeni contestata. Este semnificativa evolutia rapida a televiziunii ca mijloc de informare in SUA: in 1947 existau 30
000 de aparate, in 1950, 4 milioane, in 1952, 15 milioane iar in 1961, 35 milioane. Deci, practic, fiecare camin dispunea de un aparat.
In Marea Britanie, evolutia este ceva mai lenta. In 1946, BBC isi reia emisiunile, iar numarul aparatelor achizitionate plaseaza tara pe locul al doilea, dupa SUA: 45 000 in 1948, 250
000 in 1949, 1,5 milioane in 1952, 7 milioane in 1957 si 11,8 milioane in 1962 (Jean-Nöel
Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, p. 290).
De mentionat un moment de referinta in istoria televiziunii: in 1952 funeraliile regelui George al VI-lea si mai ales incoronarea fiicei sale, Elisabeta a II-a, sunt transmise direct. Este prima data in istoria engleza cand audienta televiziunii o depaseste pe cea a radioului.
Franta acuza o marcata ramanere in urma in acest domeniu: in 1958, cand Marea Britanie numara cam 10 milioane de aparate de televiziune, Franta detine un numar de 10 ori mai mic de receptoare, in conditiile unei populatii egale. Putem de aceea sa afirmam ca, daca in SUA televiziunea se afirma in anii ’50 ca principal mijloc de comunicare, in Europa acest lucru intervine cu 10 ani mai tarziu. Semnificativa in aceasta privinta este urmatoarea cifra: la sfarsitul anilor ’50 existau in Franta 1 milion de televizoare, iar la sfarsitul anilor ’60, 10 milioane.
Nu vom insista asupra televiziunii si impactului sau social. Asupra acestei probleme vom reveni pe parcursul cursului, atunci cand vom analiza diverse teorii privind influenta mass media contemporane. Acum vom mai starui asupra unui singur aspect: decalajul dintre SUA si Europa in acest domeniu.

3.17. Colonizarea Europei de catre televiziunea americana

In cazul televiziunii, nu avem de-a face cu un decalaj intre lumea bogata si lumea saraca. Nu, decalajul exista in cadrul lumii bogate. „Antiteza Nord -; Sud” in lumea televiziunii ia o forma mai putin obisnuita: cea a decalajului dintre SUA si Europa.
Cifrele sunt prin ele insele semnificative si ne scutesc de orice comentariu. La inceputul anilor ’90, televiziunile europene consacrau intre 20 si 40% din timpul lor de antena programelor americane. In 1994, Statele Unite exportau in Europa filme si alte productii de televiziune in valoare de peste 4 miliarde dolari, in timp ce importau din acelasi spatiu, filme si emisiuni in valoare de 350 milioane dolari (Jean-Nöel Jeanneny, op. cit., p. 352). In Europa sunt difuzate, anual, 125 000 de ore de programe; dar numai 25 000 sunt produse in spatiul european (L. Sfez, Dictionnaire critique de la Communication, p. 956).
Explicatiile acestei situatii le putem identifica in mai multe planuri. Conditiile particulare ale televiziunilor respective avantajeaza cumva televiziunea americana. 90% din productiile de televiziune europene sunt facute pentru comunitatile nationale respective si nu au cautare pe alte piete. Pietele nationale europene sunt restranse; de aceea, costurile respectivelor emisiuni sunt ridicate, pentru ca nu se amortizeaza in intregime prin consumul din tara de origine. Cu totul altfel stau lucrurile in SUA, unde marimea pietei interne asigura amortizarea diverselor productii, care ies astfel la export cu un pret foarte mic.
A doua cauza, cel putin la fel de importanta, este calitatea acestor emisiuni si valoarea lor de piata. Fie ca televiziunea americana, fiind privata, a stimulat mai mult genul de emisiuni si filme cerute de public; fie ca in SUA s-au dezvoltat conglomerate de productie in domeniul filmelor si diverselor emisiuni de televiziune; fie ca pe continentul nord-american s-a acumulat o experienta profesionala mai bogata in acest domeniu; cert este ca televiziunea americana are o calitate mai buna, o forta de reactie mai mare, o valoare de piata mai ridicata.
O a treia explicatie ar putea consta si in conditia tehnologica a activitatii de televiziune, recunoscuta a fi mai buna pe continentul american. Am facut referire la aceasta problema, mai ales cu gandul la viitor. Exista la ora actuala mize importante de ordin tehnologic. Cea mai mare -; o adevarata furtuna -; este High Definition TV -; televiziunea de inalta fidelitate. Ea va utiliza transmiterea numerica a imaginii, ceea ce inseamna o inalta calitate a acesteia. Cine va castiga o asemenea disputa va detine nu numai un avantaj tehnologic imens, ci va lua o optiune decisiva pentru a beneficia de avantaje economice greu de evaluat acum. Dupa evaluari facute de revistele de specialitate, in urmatorii ani cam 300 de milioane de aparate de televiziune de acest tip vor fi in magazine, vanzarile urmand sa ajunga la cifra incredibila de 100 miliarde dolari. Un aparat cu asemenea performanta de calitate a imaginii va costa circa 7 000 de dolari sau poate mai putin. Pret cam piperat chiar si pentru buzunare americane. Dar trebuie sa avem in vedere incarcatura psihologica: va fi modern sa ai un HDTV (High Definition Television) si presiunea modei va fi mare.

3.18. Internetul va schimba totul

Rasfoind ziarele si revistele publicate in SUA si Europa sau urmarind posturile de televiziune din aceste regiuni veti observa un lucru foarte interesant: nici o reclama nu mai are la final ca element de contact un numar de telefon sau o adresa postala, ci doar adresa de Internet. Mai mult, cel putin in Statele Unite, majoritatea reclamelor de pe posturile TV importante sunt la servicii Internet, comunicatii si e-business. Un lucru devine foarte clar: Internetul si afacerile derulate prin intermediul Internetului s-au impus si nu mai reprezinta un element secundar in viata noastra. Multi specialisti avanseaza chiar ipoteza ca, in curand, Internetul va crea un nou stil de viata la care va trebui sa ne adaptam, daca vrem sa fim contemporani cu timpul pe care il traim. Asa cum spunea Larry Ellison, presedinte ORACLE, „Internetul va schimba totul”.
In loc de a ne intreba daca Internetul este bun sau nu, credem ca cel mai potrivit lucru este sa
incepem sa valorificam avantajele sale, asa cum altii au facut-o deja.
Internetul nu este o simpla retea de comunicare foarte rapida. El nu este doar o imensa retea de calculatoare conectate, ci este un sistem revolutionar care a reinventat modul de a gandi afacerile, educatia, administratia si guvernarea. Pe Internet poti sa cauti o informatie despre o carte sau sa iti faci o rezervare la avion; verifici starea vremii; cauti ultimele stiri; te interesezi de cursul actiunilor pe care le detii si poti vinde sau cumpara alte actiuni; poti sa publici gratis un anunt de mica publicitate; sau poti sa iti faci cumparaturile on-line: carti, muzica, computere si de ce nu, si o masina.
Internetul a creat noi oportunitati, iar afacerile in aceasta zona se dezvolta intr-un un ritm ametitor. Potrivit revistei Wired.com, in primele sase luni ale anului 2000, economia Internet a creat
612 000 noi locuri de munca si acum totalizeaza peste 3 milioane de angajati. Unul dintre campionii afacerilor pe Internet este Yahoo!, care a obtinut in anul 2000 venituri de 1,1 mld. USD, in crestere cu 88% fata de 1999 si a realizat un profit net de 291 mil. USD. Yahoo! este unul dintre putinele site-uri care produce profit aproape numai din reclama. Nici nu este de mirare, in conditiile in care a avut 180 milioane de vizitatori unici la nivel global in decembrie 2000.
Internetul schimba cu adevarat modul in care se desfasoara afacerile. Interactivitatea, globalizarea, reducerea costurilor de productie si distributie, precum si posibilitatea de personalizare a serviciilor fac din Internet mediul propice pentru extinderea unor afaceri care la prima vedere nu au nimic in comun cu Internetul. In cele ce urmeaza, vom da cateva exemple semnificative despre cum interactioneaza Internetul cu diverse sectoare ale economiei.

Ca si in cazul televiziunii apar decalaje mari intre tarile care apeleaza la acest mijloc de comunicare. Este credem prematur sa facem consideratii pornind de la utilizarea inegala a unui mijloc modern si, dupa cate ne putem da seama, de mare viitor. Datele sunt, insa, prin ele insele semnificative.

Bibliografie

1. Flichy, Patriche, O istorie a comunicarii moderne. Spatiu public si viata privata” Polirom, Iasi,
1999.

2. Giovannini, Giovanni, De la Silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare in masa, Editura
Tehnica, Bucuresti, 1989.

3. Habermas, Jurgen, Sfera publica si transformarea ei structurala, Univers, Bucuresti, 1998.

4. Jeanneney, Jean-Nöel, O istorie a mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iasi, 1997.

5. Keane, John, Mass media si democratia, Institutul European, Iasi 2000.

6. Randal, David, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisa, Polirom, Iasi, 1998.

7. Revel, Jean-Francois, Cunoasterea inutila, Humanitas, Bucuresti, 1993.

8. Rogers, Everett M., A History of Communication Study. A Biographical Approach, The Free
Press, New York, 1994.

9. Sfez, Lucien, Dictionnaire critique de la communication, Presses Universitaire de France, 1993, Tome 2.

10. Thomson, John B., Media si modernitatea. O teorie sociala a mass media, Antet, Bucuresti.

11. Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., Communication Theories: Origins, Methods, and
Uses in the Mass Media, Longman, New York, 1982, 3rd edition.