y1n17nm
Viata omului si a culturilor reprezinta, la drept vorbind, o dezbatere intre regula si exceptie. Natura, ca si omul, stau sub legi; omul isi prescrie in plus, pentru comportarea sa, reguli; el instituie, pentru actiunea sa in lume, norme. Insa legile, regulile, normele admit in fapt abateri. Vom incerca sa aratam ca abaterile nu se ivesc numai in fapt, ci ca sint si de drept. Le vom cuprinde pe toate sub formularea „exceptii fata de regula“ si vom sugera, cu ajutorul lor, o prezentare a tipurilor de om din perspectiva tipurilor de cultura la care conduc exceptiile fata de regula. Exista cinci feluri de exceptii: unele care infirma regula, altele care o confirma, cele care o largesc, cele care doar o proclama si, in fine, cele care devin ele regula.
In comunitatea restrinsa a familiei sau in cea largita a societatii, pe caile insingurarii cu sine sau pe cele ale supunerii la ceva mai inalt, staruie rinduieli, comandamente, decaloguri sau prescriptii, peste tot. Nu oricine are cunoasterea legilor sub care traieste, ci singura cultura i o da; in schimb oricine devine constient de regulile pe care este dator sa le respecte, spre a fi om, si de normele cerute, spre a fi faptuitor si eventual creator in sinul lumii sale.
Dar se definesc oamenii si culturile numai pe temeiul principiilor pe care le invoca? sau mai degraba se definesc prin marginea de abateri pe care o ingaduie aceste principii? Inaintam afirmatia ca tipul de exceptie in care ne asezam hotaraste, deopotriva cu principiile, de om si de cultura respectiva. Aceasta vrea sa spuna ca mai insemnat, de pilda, decit sensul de viata al cuiva, care poate fi de fiecare data altul, si decit viata cuiva, care e de fiecare data incarcata de arbitrar, este raportul lor („In ce raport stai fata de legea ta?“); iar la fel se dovedeste a fi si raportul dintre manifestarile unei culturi si fondul ei de principii. Atunci, cercetarea omului si a culturilor devine cu putinta, in masura in care ea lasa de o parte o materie schimbatoare, anecdotica, istorica, in favoarea unei forme, respectiv a unui raport stabil. Regulile feluritelor societati, sau chiar ale uneia singura, pot varia: zeii lor isi pot schimba numele si functia; dar daca raportul dintre lege si exceptie este acelasi, atunci si tipul de om sau de cultura este acelasi.

Exista, daca nu amplificam prea mult, cinci exceptii fata de regula, cele infatisate mai sus. Intii, exista exceptii care contrazic si infirma regula. In aceasta prima situatie, regula devine intoleranta fata de exceptii, a caror ivire ii ameninta singura ei forma de manifestare posibila, care e siguranta. Asa trebuie sa se fi intimplat in comunitatile preistorice unde se practica totemismul, in cadrul caruia orice manifestare rituala si orice prescriptie morala erau desigur comandate de cultul totemului. Numai ca mentalitatea totemica a supravietuit mult dincolo de lumile preistorice, ea fiind permanent activa in cite un plan, de a lungul istoriei. Am putea chiar denumi, prin mentalitate totemica, intransigenta oricarei reguli fata de cea mai mica derogare de la ea. Mentalitatea reapare, de exemplu, in demersurile dogmatice, de ordin teoretic si practic, cele mai variate, de la cele religioase pina la cele politice si din imediatul vietii istorice; caci dogmatismul se caracterizeaza tocmai prin aceea ca nu admite exceptii fata de regula, el sanctionindu le si cautind sa le inlature, daca nu le a putut evita.
In spiritul regulii fata de care nu incap exceptii — fie ca il numim spirit totemic ori nu — opereaza in definitiv, in multe privinte, si civilizatia tehnico stiintifica de astazi. Ea nu cauta numai exactitatea perfecta, fata de care orice abatere reprezinta un scandal, dar in planul realizarilor tehnice nici nu poate admite vreo abatere. Cea mai mica fisura, intr un obiect sau instrument produs de tehnica, anuleaza produsul si poate conduce la rezultate catastrofale, cum se stie. Cu cit sint mai rafinate produsele, cu atit ele reclama o precizie mai mare, iar raportul intre regula si exceptie este aici de asa natura, incit exceptia e facuta sa tinda spre zero si astfel, ca intr un raport matematic, valoarea raportului, asadar siguranta mecanismului, sa tinda spre infinit. Insa cu un asemenea spirit ingineresc, care a putut patrunde pina in zonele umane superioare, facind sa se vorbeasca o clipa despre „inginerii sufletelor“, omul se asaza intr o conditie deopotriva de supracivilizatie si de subcultura totemica. A devenit rafinat la culme si a redevenit primitiv la culme. De vreme ce totusi nu poate renunta, pe plan tehnic cel putin, la demiurgia lui atit de rafinata, de altfel si atit de greu cucerita, ii ramine omului sa puna in joc demiurgia doar acolo unde ea nu i primejduieste fiinta spirituala si nu se primejduieste ea singura, cu riscurile ce aduce. Intre timp, alte raporturi intre regula si exceptie, nespus mai subtile decit acesta de prima instanta, stau sa dea omului si culturilor un chip mai iscusit.
Exista astfel, in al doilea rind, exceptii care confirma regula, in loc de a o infirma, ca in primul caz. Gramaticienii sint poate cei dintii care sa fi vorbit despre reguli morfologice sau de sintaxa ce lasa loc unor exceptii neincadrabile, pentru ei, in ordinea prin care imblinzisera limbile. Cum puteau da socoteala ei de cele citeva resturi de salbaticiune a limbilor vii? Perplexitatea lor se transforma insa degraba in solutia gratioasa, ori mai degraba in expedientul de solutie: era vorba de exceptii care, in fond, confirmau regula prin raritatea lor. Si este probabil ca, dupa gindul lor, solutia raminea un simplu expedient, fara ca ei sa vada ca acceptarea aceasta a unei situatii de fapt exprima o situatie de drept.
Peste tot, intr adevar, iesita de sub rigoarea de la inceput a legii, exceptia apare ca un drept pe care si l iau lucrurile si vietile in numele libertatii. Insasi divinitatea isi ia citeodata libertatea de a face derogari de la buna intocmire a lumii,spre a vadi mai limpede care este ordinea cea dreapta. Un apologet al religiei crestine, Chateaubriand, scria in Le Génie du christianisme ca bunul Dumnezeu a ingaduit (asadar a facut) sa apara in sinul lumii monstruozitati, care sa scoata si mai bine in lumina felul cum ar fi aratat lumea daca n ar fi fost mina divina care s o modeleze. Exceptia confirma si aici regula.
La fel o confirma in demersurile omului. Daca, in cazul fericit, vom intra in comunicare cu alte fiinte rationale, atunci semnalele noastre nu ar trebui sa fie de la inceput exclusiv regulate: o neregula in emisiunile de pe pamint, alternata cu regula, ar arata, ea abia, ca sintem si noi fiinte rationale, de vreme ce putem incalca stricta regularitate a comunicarii. Altminteri, semnale electromagnetice regulate pot emite si pulsatiile unui astru lipsit de viata, dominat cum este de ritmurile naturale.
In existenta omului, eliberarea de rigoarea legii il innobileaza intr atit, incit ea inalta fiinta umana, dupa unii teologi, deasupra rinduielii ingeresti, atit de stricta. Totusi, aproape tot ce facem, cu libertatile exceptiei, confirma regula, nu numai in ea insasi, ci si in felul nostru de a o intelege. Putem uita o clipa, asa cum vrea sa uite efectiv fiul risipitor din Biblie, care anume este legea de viata sub care stam; dar pina la urma fiul isi aminteste de ordinea familiei si isi da seama ca tot ce a facut n a fost decit o abatere care a confirmat o. Iar intelepciunea pastratorului de lege, a parintelui, face ca fiul sa fie atit de bine primit, in ceasul in care isi regaseste ordinea, incit celalalt care i se supusese tot timpul, fratele risipitorului, nu mai intelege nimic si se intristeaza.
Cind insa intelege, omul se bucura sa constate ca legea nu a fost intoleranta. La inceput se trezeste bucuria gindului obisnuit de a putea rindui sub unitatea legii toate libertatile fata de ea, spre deosebire de gramaticieni, care nu solidarizeaza exceptia cu regula si judeca aici doar statistic, asimilind regula cu simpla frecventa a cazurilor. Dupa aceea insa, cu intelepciunea secunda a omului, gindul se bucura, nu atit de stringerea diversitatii sub o unitate, cit de diversificarea unitatii intr o multiplicitate libera doar in aparenta, intocmai vorbei cunoscute a lui Hegel, cum ca un concept adevarat se confirma prin tot ce il dezminte; atit de departe de „expedientul“ de la inceput a ajuns gindul gramaticienilor despre exceptiile ce confirma regula. Iar acum, cind s a creat un prim raport viu si miscator intre exceptie si regula, vor putea aparea raporturi noi, sub semnul carora sa se manifeste oamenii si sa se desfasoare culturile.
Exista intr adevar, in al treilea rind, exceptii care largesc regula, nu doar o confirma. Acum abia exceptia incepe sa si arate adevaratele ei titluri, ca si taria ei. Exceptia, iesita de sub interdictie si din infractiune, ca in primul caz, a incetat pe de alta parte sa slujeasca, impotriva vointei ei, un stapin atit de puternic, incit s o ierte pentru razvratirea ei, si vine sa clatine ea siguranta legii. Nici nu infirma, nici nu confirma simplu regula, ci o modeleaza, atit de intim s a impletit cu principiul de la care parea sa se abata.
Pe aceasta linie, o admirabila noutate s a ivit in istoria culturii stiintifice. Oricine poate inregistra astazi faptul ca, de vreo doua trei veacuri, legile se educa si ele. Teoriile stiintifice noi nu contrazic si inlatura pe cele vechi; le largesc numai, pentru a le face sa dea socoteala de abaterile de la ele. Spre deosebire de tipul cunoasterii trecute, care de fiecare data venea sa arate cit de gresite fusesera cele anterioare ei, s a ivit tipul de cunoastere „prin integrari succesive“. In anumite limite, cunoasterea celor vechi nu fusese gresita; dar s au ivit, in zonele ce depaseau aceste limite, exceptii de la regula, iar atunci regula s a transfigurat.
Este ceea ce se intimplase mai de mult intr o cunoastere stiintifica restrinsa, dar de un prestigiu incomparabil, sau egal cel mult celui religios de altadata: cunoasterea matematica. Atunci cind s au facut necesare numerele negative, ele au reprezentat un scandal pentru cei care gindeau si calculau in limitele sirului numerelor naturale; dar teoria numerelor s a largit, dind sirul numerelor intregi. Cu fractiile (ce abatere fata de numar, frintura de numar!) teoria s a extins, adincindu se in ideea de numar, pina la sirul celor rationale; cu numerele irationale pina la sirul celor reale, iar cu imaginarul pina la cele complexe. Dar: negativ, fractionar, irational, imaginar exprima tocmai exceptia, in primul moment. Iata exceptia obligind regula sa si schimbe chipul si educind o in acest sens. Era ca si cum exceptia ar fi cerut legii sa intre in devenire si sa devina nu altceva, ci aceea ce era in nestiutul si neginditul ei.
In fond, teoriile stiintifice care se largeau spre a cuprinde exceptia intrasera, ca acei zei lenesi ai religiei, in trindavie. Adevarurile noastre risca sa se prefaca in inertia noastra, daca exceptiile nu le redreseaza. Astazi, cind stiintele gasesc pina si in cosmos aceea ce stiau dinainte, satisfactia legii nu mai este de a fi confirmata, ci de a primi provocarea exceptiei. Se intimpla ca in legenda din Upanisade, in care femeia se prefacea succesiv in toata partea femeiasca a lumii spre a scapa de barbat, iar acesta, succesiv si el, in toata partea barbateasca, spre a se insoti cu ea. (Chinezii poate ar vedea un Yang in lege si un Yin in exceptie.)
Atit de intim s au insotit regula cu exceptia, in cazul exceptiei care o largeste pe prima, incit in gindirea europeana a aparut, independent de ceea ce se intimpla in istoria stiintelor, o intreaga doctrina filozofica, in armonie cu procesul istoric mentionat: existentialismul. Cel putin in versiunea sa populara, existentialismul acest lucru il spune, cum ca exceptia largeste regula. Cu formularea „existenta precede esenta“, in cazul omului, doctrina invocata intelege sa releve ca legea omului nu e gata data, ci cu fiecare existenta umana, ba chiar in sinul fiecareia, legea se redefineste. Tot ce faptuim, sub semnul si adesea sub blestemul libertatii de a face, „ne face“ ca oameni.
Marginirea existentialismului insa este de a atribui numai omului aceasta necurmata lucrare, in timp ce — cum o vedeau in cazul cunoasterii — legile, esentele, generalurile se educa si se definesc ele insele, pretutindeni, prin „existenta“, adica prin exercitiul lor, in cadrul caruia exceptia largeste regula propusa de ele. Aceea ce doctrina releva doar la fiinta constienta si zbuciumata de anxietatea alegerii libere se intilneste si in natura (asa cum „varietatile“ lui Darwin erau si ele existentialiste, de vreme ce prin lupta pentru existenta formau esenta cite unor specii): se intilneste la zeii suprainstituiti lumii, sau se intilneste, cum aratam, la numere si in tribulatiile indivizilor, statelor si culturilor. Exceptia poate modela regula.
Dar dincolo de exceptia care infirma, care confirma si cea care largeste regula exista, in al patrulea rind, exceptia care proclama regula raminind exceptie. Ea nu se pierde in regula, ca pina acum, si nu poate fi absorbita de aceasta. Ramine exceptie, cu regula cu tot. Intimitatea ei cu regula se pastreaza perfect, dar este de alta natura acum, iar taria ei este si ea alta decit cea modelatoare de lege. Goethe vorbea despre „legi fata de care nu exista decit exceptii“. Sa fie cu putinta astfel de legi, care ramin in puritatea lor de lege, fata de un univers de exceptii? Atunci afirmarea exceptiei, fie si drept incapabila sa obtina legea, lasa loc afirmarii legii, dar si ea incapabila sa absoarba total in ea vreuna dintre exceptii. (Ar fi ca incapacitatea divinului de a se intrupa.)
Iar asemenea legi exista. Ele capata o prima versiune in Ideile lui Platon. Nu se poate intelege gindul lui Platon — si de aceea el a fost uneori rastalmacit pina la distorsiune — fara cercetarea raporturilor dintre exceptie si regula. Sint, potrivit invataturii lui, tot felul de lucruri frumoase pe lume, dar nici unul nu este frumusetea. Atunci frumusetea sa fie ceva in afara lor, cum s a spus? Dar ele sint purtatoare de frumusete si nu sint cu adevarat ceea ce sint decit in masura in care au parte de frumusete, „participa“ la ea. Ele subzista cu frumusetea, dar, intr un fel, si fara ea; sint in frumusete, dar si tind catre ea. Sint o abatere de la frumusete cu ea cu tot, asa cum ultima este o lege fata de care toate cele imbibate de ea nu sint decit o exceptie. Cind, in raportul al doilea, exceptia doar confirma regula, prima putea uita de regula. Acum nu uita nici o clipa, ci proclama regula, reinnoind o, hipostazind o si cautind o.
Ca poate fi acceptat un asemenea raport intre exceptie si regula, o arata felul cum, pe toata intinderea vietilor si a culturilor ele insele, ne infiintam si ne sustinem prin legi fata de care sintem irevocabil o exceptie. Toate legile morale — de la etica juridica in societate pina la etica sfintilor in pustie — sint de aceasta natura. Nimeni nu este „in lege“, oricit ar pretinde ca o exprima sau macar ca o respecta. Sfintii sint sfinti doar pentru altii; in sinea lor ei se vad incarcati cu toate pacatele. Legea morala o respectam numai pina la un punct. Cetateanul stie ca nu e cetatean, parintele stie ca nu e parinte, asa cum eroul stie ca nu este erou, invatatul ca nu e invatat, in timp ce inteleptul spune ca nebunia lumii este mai inteleapta decit el.
Exceptia se pastreaza asadar pe deplin ca exceptie. Dar ea nu are inca autonomie, nici siguranta. Singura ei tarie este de a ramine ce a fost, in putinatatea ei. De aceea, in cazul omului, sta rusinata de sine in fata legii, sau sta, cu om si lucruri cu tot, ca sub un cutremur. Natura vegetala s a cutremurat cind „legea“ vietii s a ridicat pina la lumea animala care o prada. Si atunci, ierburile si lianele au incercat sa se apere, cum spun istoricii vietii de pe pamint, facind aceste „gradini suspendate“ care sint arborii. Insasi natura de pe pamint sta ca sub o nesiguranta, de vreme ce doar citeva grade in plus ori in minus o pot schimba cu totul. Lumea intreaga este un cuprins de exceptii ce proclama legea, raminind exceptii.
Ce s a intimplat atunci in istorie, o arata abia cultura europeana. Daca regula nu integra exceptiile decit in chip ideal, atunci exceptiile aveau sa iasa treptat din starea lor de injosire si subjugare, integrind ele regula in chip real. Un pas inca, asadar, si exceptiile, care acum sint inca in nesiguranta de sine fata de lege, vor tinde sa devina ele legea.
Caci exista, in ultimul rind, exceptii care devin pur si simplu regula. Cu ele s ar putea incheia infatisarea raporturilor dintre exceptie si regula: de la exceptia care nu era nimic, decit ceva aberant fata de ultima, am ajuns la exceptia care e totul si i se poate substitui. Putem da de a dreptul ilustratia care ni se pare cea mai lamuritoare, pentru aceasta situatie limita: geniul. Aparuta in cultura europeana si numai in ea, ideea de geniu exprima capacitatea fiintei „de exceptie“ de a suspenda, daca nu chiar de a repudia legile existente, spre a institui legile ei, cu sorti de a fi valabile si pentru ceilalti. In sens restrins, geniul apare doar in cite un domeniu de creatie izolat, pentru care prescrie alte legi. Dar in sens larg se poate vorbi de genialitate, daca nu de geniu anumit, chiar si dincolo de om, iar genialitatea va fi atunci numele pentru toate situatiile in care exceptia va fi devenit regula.
A existat astfel (si ar putea sa se mai manifeste) o genialitate a naturii, cind a pus pe lume omul. In toate privintele, omul a aparut ca o exceptie, una precara la culme, cum spun antropologii. Dar exceptia s a prefacut in regula Terrei, dominind in asa fel viata si fapturile de pe ea, incit a prescris si prescrie legi noi firii. Invatatii luminati de astazi pot suride in fata finalismului si teleologiei de altadata, potrivit carora totul a fost rinduit in vederea omului; in fapt, ei insisi practica un fel de finalism rasturnat, in sensul ca acum totul poate fi facut, desfacut si refacut de om, de parca omul ar fi aparut in vederea lucrurilor, in loc ca lucrurile sa fie rinduite in vederea sa. Daca istoria insasi nu mai este „gindul lui Dumnezeu pe pamintul oamenilor“, cum spunea Bossuet, ea a devenit „gindul omului pe pamintul bunului Dumnezeu“. Exceptia a tins — fie si in chip primejdios si vinovat — sa se prefaca in regula.
Iar genialitatea naturii este din plin reluata pe registrul colectiv uman, odata acesta instituit. Asa va fi cazul cu limbile. Oamenii traiesc in comunitati si sint siliti sa si creeze cite un limbaj, apoi o limba. Numai ca fiecare limba, spre a nu mai vorbi de limbajele primitive, reprezinta o exceptie fata de lege, fata de logosul unic pe care ar trebui sa l trimita pina la cuvint omul, care e acelasi pretutindeni. Frica sa, foamea sa, erosul sau sint aceleasi. Numai logosul e diferit, si atunci ce face umanitatea? Lingvistii sint liberi si chiar datori sa gaseasca structuri de vorbire identice, sa caute o gramatica generala si sa inchipuie pentru viitor o limba unica; intre timp, limbile pamintului se desfasoara si se diversifica mai departe, ca tot atitea exceptii fata de legea logosului unic. Dar totodata fiecare limba se straduie, iar prin cultura reuseste, sa exprime tot. Nu numai ca limbile traduc orice gind si nuanta dintr alta limba, dar pretind, fiecare, sa exprime ceva in plus, „l’exceas sur le tout“, cu vorba lui Valéry. Ele tintesc sa dea regula, pentru cuvint si cuvintare, in timp ce nu sint decit exceptii de la regula.
Prin cimentul limbilor se consolideaza comunitatile si se alcatuiesc statele. Este insa statul ca atare regula oricarei epoci mai evoluate, legea oricarei comunitati istorice? Asa s ar parea, de vreme ce numai semintiile care s au ridicat la stat (deci nu celtii, nu mongolii) au obtinut fiinta istorica. Dar ideologiile politice si cetatenii mai luminati ai lumii vor altceva: viseaza, la limita, disparitia statului. S ar putea vorbi, atunci, de genialitatea comunitatilor care au reusit sa faca din asezarea lor periferica centralitate si din exceptia lor regula. Iar la genialitatea naturii, a vorbirii sau — de rindul acesta una doar visata — a cirmuirii societatii, se adauga de la sine cea a individului; dincolo de cea a creatorului intr un domeniu ori altul, arta, cunoastere sau inventie, merita sa fie reamintita „genialitatea morala“ de care s a vorbit cu privire la subiectul etic al lui Kant, un subiect ce trebuie sa faptuiasca astfel incit comportarea sa sa devina regula si pentru ceilalti; sau genialitatea omului de cultura in genere, daca el reuseste a transforma mediul exterior al culturii intr unul interior, asa cum in veacul nostru cite un fizician, invaluit la inceput in mediul fizicii, a reusit sa devina fizica insasi. Toata cultura europeana va fi fost una in care, rind pe rind, exceptiile constituite ca valori autonome — valori teologice, etice, filozofice, stiintifice, economice, chiar creatii tehnice — vor fi incercat sa devina regula.
*
Putem atunci relua: exista exceptii care infirma, unele care confirma, altele care largesc regula, exceptii care o proclama raminind ceea ce sint si exceptii care se afirma desfiintind o si substituindu i se. In aceste cinci tipuri de raporturi intre exceptie si regula s ar putea inscrie vietile noastre individuale, in mic, asa cum se inscriu in mare, adica pe plan social si istoric, culturile, cu nasterea si desfasurarea lor. Fireste, in fiecare cultura, ca si in fiecare destin individual, vor aparea toate cele cinci raporturi. Dar culturile si vietile se vor defini prin acel raport intre exceptie si regula pe care il prefera si il pun in valoare.
Cultura europeana a sfirsit prin a prefera ultimul raport, cel in care legile, generalurile, zeii au fost inlaturati si inlocuiti. Este un bine? este un rau? Dar de vreme ce exceptiile curg, este un dincolo de bine si de rau. Cultura europeana pare sa fie prima care sa nu si faca idoli in religia unui raport.