b8p22pj
Cei mai de seama lingvisti au comentat in scrierile lor viata intima a cuvintelor. Ei au sesizat ca schimbarile profunde, care se petrec in biografia elementelor lexi-cale, cunosc cauze variate si au relevat faptul ca destinul cuvintelor este, de multe ori, imprevizibil. In cele ce urmeaza, voi incerca sa arat cum se „compromit” unele cuvinte.
Neologismul amic este legat etimologic de verbul latinesc amo, ­are „a iubi”. La inceput, el a insemnat „iubit” si abia apoi „prieten”, acesta din urma fara nici o conotatie peiorativa. Intr-un studiu asupra lexicului eminescian, G. I. Tohaneanu a aratat ca poetul avea clara constiinta legaturilor etimologice dintre amare si neologismul amic (radacina lor fiind comuna) si ca, drept consecinta, Eminescu a mizat pe aceasta relatie, exploatind-o in versurile sale. Citarea contextului mai larg confirma observatia :
O ora sa fi fost amici
Sa ne iubim cu dor,
S­ascult de glasul gurii mici
O ora, si sa mor.
Tot Eminescu, in alte circumstante, ii atribuie cuvintului sensul de „prieten”, chiar daca amicul e… motanul :
Vina­ncoa sa stam de vorba, unice amic si ornic…
Si la ceilalti scriitori din epoca, Macedonski intre altii, amic este sinonim, aproape perfect, cu prieten. Dar a aparut Caragiale, in opera caruia amic e oarecum opus lui prieten, fiind, aproape intotdeauna, lovit de o unda ironica : ne amintim imediat de amicul X, din schita cu acelasi nume, de cei trei amici din schita C.F.R. si de citi alti amici din opera sa… De la Caragiale incoace, e aproape jignitor sa­ti numesti prietenul amic. Stimabil si onorabil, mai ales la forma de vocativ : stimabile, ono-rabile, au avut aceeasi soarta, incit, daca tii la propria­ti liniste, e preferabil sa le eviti.
Cele citeva secole de dominatie otomana asupra tarilor romane au stirnit un val de antipatie generala impotriva a tot ceea ce e turcesc, antipatie care s­a rasfrint si asupra cuvintelor provenite din turca ; unele dintre ele au dobindit, astfel, sensuri peiorative, pe care nu le aveau la Istanbul. Asa, de pilda, marafet „mijloc viclean”, cum il defineste Saineanu in dictionarul sau, insemna in turceste „stiinta”, „talent” ; tertip, cu sensu-rile actuale : „stratagema”, „siretlic”, „truc” semnifica, la origine, „plan”, „proiect” ; tot o degradare semantica a suferit si ciubuc, precum si alte cuvinte de aceeasi sorginte. Chiar sufixele turcesti ­giu si ­lic induc uneori peioratia (cf. reclamagiu, tablagiu, autorlic, savantlic etc.). Nu mai putin cumplita, experienta veacului fanariot provoaca aceleasi consecinte lingvistice, caci praghmatia inseamna in greceste „om descurcaret, cu simt practic” si nimic mai mult. Cita vreme romanescul pramatie…

Multe alte cuvinte au fost confiscate si apoi compro¬mise de propaganda rosie, incit, astazi, sint greu digerabile, iar lumea buna le ocoleste, desi, obiectiv vorbind, ele sint inocente. Se numara printre acestea : adeziune, cirmaci, chiabur, colectiv, constructiv, erou, glie, multilateral, neabatut, omagiu, progres, strabun, tovaras…
Dar despre citeva cuvintele compromise de propa¬ganda comunista, in episoadele urmatoare…


Cuvinte compromise : tovaras (I)
Despre vechimea acestui cuvint in limba romana marturisesc, intii de toate, dictionarele. Iata, de pilda, Dictionarul universal al limbii romane al lui Lazar Saineanu il inregistreaza, in 1896, cu sensurile princi¬pale : „asociat” si „camarad”.
Termenul apare destul de timpuriu la scriitorii romani. La I. Budai­Deleanu, printre primii. Il gasim, apoi, la Anton Pann, in varianta fonetica tovaros :
Cine are tovaros nerod
Ajunge din pod in glod
Ca
In loc sa te scoata­n unda
La mai adinc te afunda.
(De observat ca veacul urmator a confirmat din plin „premonitia” poetului…)
La Eminescu, in Povestea teiului sau in Freamat de codru, dam de cuvint chiar in pozitia rimei, care­l pune in vedeta :
Calu­i alb, un bun tovaras,
Inseuat asteapt­afara,
Ea picioru­l pune­n scara
Si la codru pleaca iarasi.
Si :
Ce frumos era in cringuri,
Cind cu ea m­am prins tovaras !
O poveste incintata
Care azi e­ntunecata…
De­unde esti revino iarasi,
Sa fim singuri.
Tovaras poate fi regasit si mai tirziu, intre altii, la Blaga si Arghezi, la Cosbuc si Topirceanu. Cuvintul a fost destul de productiv in limba, de vreme ce intra in componenta unor sintagme si expresii, folosite curent de toata lumea, precum : tovaras de drum sau tovaras(a) de viata. Capacitatea derivativa a acestui element lexical este reprezentata de substantivele tovarasie, intovarasire (si chiar de diminutivele ironice tovarasel, tovarasica), de adjectivul tovarasesc, de verbul a intovarasi, de adverbul tovaraseste etc., ceea ce intareste concluzia privitoare la importanta cuvintului in ansamblul lexicului romanesc.
… Dar termenul a patruns in lexicul fundamental al limbii romane abia dupa razboi, cind a fost impus cu forta de ideologia comunista. Formal, tovarase a ajuns o gaselnita lexicala care, pasamite, reflecta, in planul limbii, egalitatea din planul social dintre cetatenii tarii, egalitate introdusa, chipurile, de comunism. Ca atitea alte cuvinte confiscate de ideologie, si acestuia i s­a furat mai intii proprietatea. Cind ne adresam unii altora, in imprejurari oficiale, dar nu numai, eram obligati sa­l folosim, fara nici o legatura cu sensul lui initial. Astfel, el a devenit oarecum universal, ambiguu, bun la toate, impertinent si agresiv totodata, cuvint care ne uritea viata si ne calca in picioare demnitatea si intimitatea ; daca interlocutorul este un necunoscut, ii spun tovarase, sfidind normele de politete, daca e mai tinar sau mai in virsta, tot asa ; nu conteaza daca e femeie, daca e sef ori subordonat, daca doreste sau nu sa i te adresezi astfel.
Academicianul Alexandru Rosetti, acest aristocrat al umanioarelor romanesti, n­a folosit niciodata termenul tovaras, in noua sa acceptiune, devenind „celebru”, printre prieteni si cunoscuti, prin strategiile sale retorice la care recurgea pentru evitarea acestei monstruozitati verbale.
Alte consideratii despre tovaras in episodul urmator.


Cuvinte compromise : tovaras (II)
In episodul trecut relatam faptul ca academicianul Alexandru Rosetti recurgea la orice stratagema, pentru a nu se adresa nimanui cu apelativul tovarase. In epoca, el se facea ecoul natural al reactiei alergice a tuturor romanilor cu bun simt, pentru care cuvintul devenise insuportabil… Caci nici un alt element lexical din vocabularul romanesc nu frizeaza in mai mare masura decit acesta ridicolul, promiscuitatea si minciuna inspre care ne impingea, folosindu­se de limbaj, ideologia rosie. Ridicol, promiscuitate si minciuna pe care bunul simt le respinge din reflex. In fapt, Alexandru Rosetti nu expulza din limba un cuvint pe care l­au folosit Anton Pann si Eminescu, Macedonski si Topirceanu, ci refuza, pur si simplu, sa­l intrebuinteze la comanda, oripilat de noile sale acceptiuni cu care a fost investit de o propaganda imunda.
Un alt caz de notorietate. Lui Corneliu Coposu, nimeni nu i s­a adresat cu apelativul tovarase. Ar fi fost si cam greu, s-o recunoastem ! Iata ce declara el intr­un interviu : „Nu cred ca mi­a spus cineva, vreodata, tovarase, nici macar din greseala. Era chiar amuzanta insiruirea : « Tovarase Popescu, tovarase Georgescu, domnule Coposu ». a…i Nici eu nu spuneam nimanui tovarase”.
Uitarea e scrisa­n legile omenesti, o stim cu totii, pina si un poet a spus­o intr­un vers memorabil, ade¬seori citat de adolescenti. Ar trebui, cred, sa­l citeze mai abitir oamenii in virsta, intrucit astazi prea multi dintre ei nu­si mai amintesc de sfirsitul anilor ’70, cind obli¬gatia cetatenilor de a se adresa unul altuia cu tovarase a facut obiectul unui decret semnat de presedintele de atunci al tarii. Nu­i nevoie sa fii un prea fin psiholog sau un versat sociolog ca sa intelegi ca acest decret n­ar fi fost necesar daca romanii ar fi imbratisat cu entuziasm termenul despre care vorbim. Populatia a simtit insa ca, in noua sa acceptiune, tovarase a devenit expresia abso¬luta a minciunii care guverna societatea romaneasca de la vladica pina la opinca. Si atunci, se ferea de tovaras ca de lucrul rau.
Pe de alta parte, noua acceptiune a cuvintului con¬trazicea flagrant nu numai bunul simt, dar si logica elementara. Suita intrebarilor curge, pentru o minte limpede si intreaga, firesc : putea, oare, un om de rind sa fie tovaras cu un activist de partid ? Putea, oare, un activist sa fie tovaras cu secretarul judetenei de partid ? Putea chiar secretarul judetului sa fie tovaras cu secre¬tarul cel mare, zis general, al partidului ? La rindul lui, putea insusi secretarul general de la Bucuresti sa fie tovaras cu „fratele” sau, si mai mare, de la Moscova, precum Stalin, Hrusciov sau Brejnev ? (Nici macar cu mult mai blindul Gorbaciov, s­a vazut…) Asa­zisul respect si asa­zisa stima dintre acesti asa­zisi tovarasi nu erau altceva decit consecintele imediate ale fricii perpetue pe care o simte pestele cel mic fata de pestele cel mare. O tovarasie mincinoasa, pentru ca respectul bazat pe teroare si groaza intre pesti, pestisori si rechini nu mai e respect. Decit unul… tovarasesc. Vorba lui Constantin Tanase :
Davai cias, davai mosie,
Haraso tovarasie.


Cuvinte compromise : tovaras (III)
Pe un ton de usoara iritare, un coleg filolog m­a intrebat pe ce argumente m­am bazat cind am afirmat atit de transant ca un cuvint precum tovaras a devenit promiscuu si ridicol in romaneste. Si m­a acuzat, amical fireste, de radicalism, fiindca am sustinut ca tovaras s­a transformat treptat intr­o „monstruozitate verbala”. Mi­am dat seama imediat ca am expediat fugar chesti¬unea, bizuindu­ma pe buna memorie a tuturor. Ceea ce s­a dovedit, iata, o naivitate.
Am spus ca tovaras apare la scriitorii romani clasici si am citat din Eminescu :
Calu­i alb un bun tovaras
Inseuat asteapt­afara.
Mai tirziu, la Tudor Arghezi, Eva, soata lui Adam din Vechiul Testament, este sora si tovaras :
Puterea lui dumnezeiasca
Dormind mereu, cata sa­l mai trezeasca :
I­a rupt un os din coaste, cèva,
Si­a zamislit­o si pe Eva.
Mai poti casca de lene, iarasi,
Cind ai o sora si­un tovaras ?
… Vasazica, prin bunavointa divina, Eva a devenit tovarasa de viata a lui Adam. Unica. E un fapt obisnuit, si azi, ca un barbat sa aiba o tovarasa de viata. Se intimpla uneori ca un barbat sa aiba mai multe tovarase, simultan sau in etape diferite ale vietii lui. Dar nu e oare promiscuu, cel putin ca expresie verbala, caci altfel e oricum imposibil, ca toate femeile sa ne fie tovarase ? Nu­i oare ridicol si irational sa impui printr­un decret de lege o asemenea enormitate ? Iar monstrii, oare nu din lipsa ratiunii se nasc ?
In citatele din Eminescu si Arghezi, precum si in multe altele care li s­ar mai putea adauga, daca ne­am limita cronologic la literatura dinainte de anii ’50 ai secolului nostru, cuvintul se comporta normal, adica la fel cu celelalte cuvinte ale limbii. Ridicolul apare insa prin anii ’50, cind poezia il cultiva programatic, incer¬cind sa­i dea o coloratura propagandistica, mimind entuziasmul la auzul lui. Ce fel de versuri pot fi acelea inchinate tovarasului X sau tovarasului Y ? Ce fel de poezie e aceea inchinata tovarasului… Plan ? (E vorba, fireste, de un glorios plan cincinal.) Ca sa nu mai intreb ce fel de poeti sint toti acestia ? Mai e, oare, nevoie de comentarii pentru a pune in evidenta ridicolul versurilor ce urmeaza, apartinind poeziei Tovarasul april, semnate Nina Cassian :
Cringuri de sunete, virfuri de tril,
E luna mea tinara,
Luna mea libera
— Dirzul tovaras april…a ! ?i
Vreti sa stiti de ce e dirz si cum de e tovaras ? Astazi n­am putea crede nici in ruptul capului : pentru ca in luna aprilie se fac araturile de primavara si, tot in luna aprilie, s­a nascut, „spre fericirea popoarelor de pe glob”, marele Lenin !
Eu credeam sincer ca, spunind simplu : monstruo-zitate verbala, orice comentariu e de prisos, cel putin pentru acei dintre noi care am trait in epoca de aur a materialismului biruitor. Se vede insa treaba ca lucrurile nu stau tocmai asa, fiindca, vorba poetului : „si uitarea e scrisa­n legile­omenesti”…