Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
DE LA „EU“ LA „NOI“ IN CULTURA EUROPEANA - Invazia pronumelui personal
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
h3z18zg
Astazi e simplu sa vorbim despre individualitate si personalitate, dupa cum e simplu sa opunem sau sa integram societatii individul. Dar nu a fost intotdeauna asa. Trebuie sa ne intoarcem cu vreo patru secole indarat.
Cu Montaigne, isi face intrarea in cultura europeana pronumele la persoana intii singular. Era o noutate. Asa o inregistreaza orice istoric al culturii, chiar fara a se stradui intotdeauna sa vada ce substrat si ce manifestari necesare avea noutatea. Era noutatea eului, a sinelui individual. Oricit ar fi de egocentric tot ce e om si tot ce e viu, eul nu este resimtit ca atare decit intr un ceas mai ridicat al Vietii. El nu e „firesc“, desi tine din plin de natura. (Egocentrica este, in definitiv, si planta, de vreme ce trage totul spre ea; dar nu e si un „eu“.) De aceea si omul se desprinde tirziu ca eu. Ca si adverbul, pronumele persoanei intii singular apare abia intr un ceas de maturitate si de rafinament al culturii.
S ar putea spune, atunci, ca in gramatica vietii istorice se iveste la inceput pronumele persoanei intii plural, adica un fel de „noi“, iar abia dupa aceea s ar naste si persoana intii la singular. Numai ca, fara experienta singularitatii insului, persoana intii plural nu are adincime, valoare spirituala, sens (fara indivizi constienti, colectivul ramine gloata). Doar atunci cind eul se desprinde ca eu poate el cu adevarat intra in dezbatere si compunere cu „noi“.
Dar aici se intimpla ceva care va face noutatea lui Montaigne si a unei bune parti din lumea de dupa el. Eul devenit constient de sine se poate vedea implintat si se implinta in chip deliberat tot mai deplin intr un noi — sau dimpotriva, poate ramine un eu inchis asupra si care sa nu se preocupe decit de pataniile, ciudateniile si opiniile sale, iar acest aspect va fi in chip neasteptat innoitor, la Montaigne si la posteritatea lui. Va sfirsi prin a pune accentul pe autor, nu pe opera propriu zisa: va face din acesta, cu omenescul lui, o ratiune de viata; ii va pune in joc opiniile drept o ratiune suprema despre ratiunea insasi, ridicind judecata cite unui autor la demnitatea gindului, cu sorti de a ajunge la stoicism, dar si cu riscul de a cadea in relativism, scepticism, consimtire la toate, schimb de opinii intr o lume in care numai cine nu stie sa si faca dreptate nu o are.



Si astfel apare autorul, intr un univers de carturari care pina atunci nu tinusera neaparat sa si semneze. In Antichitate, satisfactia autorilor secunzi era sa si treaca operele ca fiind ale celor mari, cum va face si Leon Battista Alberti, cu comedia sa Philodoxis, pe care vrea s o dea drept comedie antica, descoperita de el. S ar fi putut spune ca si mai tirziu decit Antichitatea, Divina comedie, oricit de legata de Dante in partea I a operei, reprezenta creatia unei intregi lumi in orice caz, Shakespeare nu era mai mult decit o iscalitura, atit de mare era opera fata de ceea ce stim despre un prea modest om. Intr o asemenea lume insa apare dintr o data autorul. De la Montaigne, si abia de la el incoace s ar spune, orice carte are un autor anumit si dezbate o tema anumita; nu mai vrea sau nu mai poate fi o Summa, o carte despre tot, o Enciclopedie, una a Timpului istoric; nu mai ambitioneaza sa fie Cartea unica, sortita sa te insoteasca intr o lunga calatorie. Este o carte intre carti, a unui autor intre autori.
Sa ne inchipuim, acum, ca eul acesta, eliberat de cele din cer si de pe pamint, asa cum se va fi simtit la finele Evului Mediu, un ins capabil sa califice cu adjective tot ce este si sa nuanteze prin adverbe tot ce se intimpla, sa ni l inchipuim „blestemat“, ca Montaigne, cu harul scrisului, al gindului si al culturii. El va trebui sa dea expresie unui preaplin launtric. Dar despre ce oare va scrie? „Tout est dit“, simte el, si nu mai poti da socoteala, ca autor, despre ceva nou, daca vrei sa oferi „un livre de bonne foy“ — sau, atunci a mai ramas ceva pentru autor, si anume autorul insusi. „Je suis moy même la matieare de mon livre“, spune cinstit Montaigne in „Prefata“ Eseurilor.
Iata l deci scriind despre singurul lucru ce a ramas nespus in bilciul cunostintelor despre lume, si istorisindu ne despre sine (citam dupa o editie ce vrea sa redea „paginile nemuritoare“ ale lui Montaigne, Corrêa, Paris, 1939, cu prefata lui André Gide, editie aleasa aici intentionat spre a ne infatisa „lamura“operei lui Montaigne) cum ca „A la danse, a la paume, a la luite, je n’y ai acquérir qu’une bien fort légeare et vulgaire suffisance; aa nager, aa s’escrimer, aa voltiger et aa sauter, nulle du tout“ (p. 102). Sa ne intereseze oare mai mult relatarea obiceiului de a nu dormi ziua si de a se culca doar dupa vreo trei ore de la cina? sau ca „j’use familiearement de viandes sallées...“? Cel mult cite un capriciu mai bine formulat: „Quand je danse, je danse; quand je dors, je dors“ (p. 219).
Din fericire, prea numeroasele referiri la maniile si idiosincrasiile unui simplu „eu“ sint covirsite de dreptul pe care si l ia acest eu (adinc de tot citeodata, cuceritor in judecati intotdeauna) de a comenta tot ce vede si citeste. Probabil ca André Gide interpreteaza abuziv acest drept, atunci cind spune (la p. 14) ca, in sens profan, la intrebarea „ce este adevarul?“ Montaigne ar fi putut raspunde: „Je suis la vérité“ (lipsea intregirea „sint Calea si Viata“, pentru ca raspunsul inchipuit sa fie o enormitate). Dar atitea pagini si comentarii adinci, ale operei lui Plutarh, ale calatoriilor, ale convorbirii cu amerindianul, sau cu privire la educatie, batrinete si moarte, ajung sa dea Eseurilor un alt chip decit cel de oglindire a indispozitiilor unui reumatic sau a ceea ce autorul numeste „mes conditions et mes humeurs“. Iar cind citesti cite o insemnare ca: „Nu avem nici putinta de comunicare cu fiinta, caci orice omeneasca natura se afla statornic undeva la mijloc intre nastere si pieire“, te intrebi daca Montaigne nu si a ratat cu buna stiinta vocatia. In definitiv poate ca n a facut rau.


Totusi cum si a putut pierde timpul cu fleacul acesta care e viata noastra cea de toate zilele? A facut o pentru ca viata noastra nu e un fleac. In ceasul acela, cel putin, nu era un fleac. E drept, Montaigne este infinit mai interesant in scris cind nu vorbeste despre sine, ci despre gindul ce i l a trezit altceva. Dar cind vorbeste despre sine este epocal.
Acest lucru l a simtit de la inceput lumea engleza, in care lui Montaigne i a placut atit de mult sa stea, o lume unde „eu“ se scrie — intimplator, dar pina la urma necesar si modelator — cu majuscule. Bacon si Shakespeare au inregistrat cu interes scrierile contemporanului lor francez.
Aceeasi receptivitate pentru el a avut o posteritatea, pina la romantici poate, iar apoi din nou veacul nostru. Astazi vom sustine, din perspectiva morfologica deschisa aici, ca trebuie sa existe un ceas al pronumelui personal, intr o cultura completa, si ca respectul fata de trup (cind nu e vorba de dusmanie goala fata de el) este inceputul intelepciunii.
Jumatate din umanitate — lumea feminina, pentru care te surprinde sa vezi ca Montaigne nu are mai multa intelegere — traieste din respectul fata de nevoile trupesti si, la treapta superioara, fata de trupul propriu, cel putin in comunitatile creatoare de istorie. Dar asa cum pentru o femeie rafinata trupul este spirit, iar prin grija, bunul gust, frumosul pe care le cultiva, ea exprima ceva de ordin spiritual, la fel fiinta proprie este, pentru barbat, obiectivarea spiritului, sau alteori conditia stiut nestiuta a mizeriei lui, de la indigestiile sau buna digestie de care vorbeste Montaigne pina la insomniile sfintilor. Trebuie neaparat sa te apleci, la o etapa a vietii proprii si a culturii, asupra eului gol golut, sa i vezi reactiile, dereglarile, smintelile sau indreptatirile, adincimile in orice caz, deprinzindu te sa citesti in varietatea lor — chiar daca nu ca in trupul zeitatilor indiene presarat cu ochi — cite ceva din enigma spiritului intrupat.
Se intimpla intr adevar ceva de toata mirarea, in anii de dupa Renastere, oricit de prost ar parea sa sfirseasca astazi inceputul de atunci: intruparea unica este inlocuita de intrupari la plural. Totul, pina atunci, fusese transfigurat de Intruparea cea mare: si viata omului ca o Imitatie, si suferintele sau bucuriile lui, si chipul femeii care, ca Fecioara, nu putea fi redat decit dupa erminii bizantine, pina si ranile trupesti care, la cei desavirsiti, trebuiau sa se prefaca in „stigmate“. Acum, dintr o data conteaza lucrurile si omul, cu suferintele, pataniile, bucuriile, si chipul lui. Pe de alta parte, natura ca atare aproape ca nu exista mai inainte pentru artele plastice; acum ea capata identitate si devine peisaj, orice colt al naturii putind deveni „Natura“. Mai inainte spiritul nu se intrupa in oricine; acum apar „Vietile“, dincolo de Vietile de filozofi (Diogene Laertiu) sau de eroi (Plutarh), ca in Antichitate, dincolo de Vietile de sfinti, ca in Evul Mediu. Este vorba de vieti de oameni, cu omenescul lor, sau de autobiografii ca a lui Benvenuto Cellini. Orice om care a trait ceva deosebit pina la 40 de ani ar trebui sa si descrie viata — spunea acesta.


Totusi alte doua intruchipari artistice ale eului vor fi precumpanitoare, in cele doua veacuri care au urmat lui Montaigne: portretul in pictura si genul literar al romanului. Acestea doua oglindesc imagini si situatii concrete, de parca portretul ar fi un expedient in asteptarea fotografiei, iar romanul unul in asteptarea artelor ecranului. Dar a trebuit sa apara fotografia, adica exactitatea nuda in redarea unui chip uman, spre a vedea cita adincime si cit adevar pot fi intr un portret, unde expresivitatea unei miini, spre a nu mai vorbi despre expresivitatea unei priviri, pot vorbi despre spiritul intrupat intr un chip de om. Eul triumfa in portret.
Cit despre roman, de la inceput el se nastea, in ciuda aparentei de a spori simpla anecdotica a lumii, sub indemnul de a intrupa in istorisirea sa motive de ordin spiritual, de vreme ce se ivea ca roman al societatii in Anglia, devine cu autorii francezi roman psihologic si capata in lumea germana caracter de roman pedagogic si educativ. Dar peste tot si aici inceputul il face interesul pentru acest monstru blajin, care este eul omenesc.
Intrunind portretul cu anecdotica asupra monstrului din sine, Montaigne declara, in „Prefata“ Eseurilor, ca se zugraveste asa cum este („Je veux qu’on m’y voie en ma façon simple...“), adaugind ca o face pentru rudele si prietenii ce ar vroi sa l regaseasca asa cum era. — Nu o facea insa numai pentru ei, de vreme ce se grabea sa si editeze lucrarea inca din anii vietii si sa pregateasca o alta editie, corectata. O facea pentru cititorul frate, caruia intelegea sa i arate ca este din plin investit, ca si el, Montaigne, sa spuna cine este, ce crede si pe ce lume traieste. Ca ne amageste in felul acesta, si ne da absurde iluzii, cind André Gide ne avertizeaza in „Prefata“ (p. 10) ca „succesul Eseurilor ar fi inexplicabil fara extraordinara personalitate a autorului“? Dar nu se poate spune asa, in primul si ultimul rind pentru ca autorul nu vrea sa apara drept o personalitate exceptionala si isi istoriseste toate micimile de viata si de gind, de pregatiri intelectuale ca si lipsa de spirit creator, tocmai spre a se arata ca toti oamenii. Acesta si este mesajul sau profetic: „Fiecare puteti sa faceti ca mine, fiecare aveti ceva de spus — sau nimeni nu are nimic de spus.“
Aceluiasi Gide, care scrisese ceva mai inspirat parca in Les Nourritures terrestres: „Nathanaël créa de toi le plus irremplaIable des êtres“, i se poate da drept replica acum ca extraordinarul lui Montaigne este de a ne face pe toti extraordinari, adica de a desfiinta extraordinarul, lasindu ne pe fiecare in propriul si in particularul nostru, lasindu ne (pe fiecare in) deci sa raminem niste idiotai pe greceste. Pe temeiul a ce anume poate sugera Montaigne o asemenea indeletnicire a sinelui, ca si cum orice sine individual ar putea fi reprezentativ? Pe temeiul a ceea ce se numea pe vremuri iluminism.
Peste citeva decenii, doar, Descartes avea sa ofere o admirabila incercare de a justifica pretentiile iluminismului. Toti avem dreptul de a chema lucrurile la Scaun de judecata, caci „le bon sens est la chose la mieux partagée du monde“. Raminea istoriei sa hotarasca un singur lucru: daca bunul simt se distribuie intr adevar oricarui „eu“, sau daca nu cumva se distribuie mai degraba citorva „noi“.



Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta