Este cel mare pictor roman pictor roman din secolul al XIX-lea. S-a nascut dintr-o familie de tarani. Inca de la varsta de 12 ani, dupa o scurta ucenicie in atelierul pictorului A. Chladek, a inceput sa picteze icoane pentru a-si castiga existenta. Mai tarziu a primit comenzi de pictura murala pentru biserici, pe care a executat-o in spiritul laicizant al vremii (ansamblul din biserica manastirii Agapia, 1858-1860, remarcabil prin interpretarea realista a chipurilor de sfinti si prin coloritul luminos).

Sub influenta ideilor unioniste si a baladelor lui D. Bolintineanu, Grigorescu a incercat compozitia istorica (“Mihai scapand stindardul”; cateva desene alegorice naive dar sincere, pe tema Unirii Principatelor). In 1861 cu sprijinul lui Mihail Kogalniceanu, a obtinut o bursa de studii si a plecat la Paris, unde a lucrat un an in atelierele Scolii de arte frumoase si apoi s-a alaturat grupului de la Barbizon. In aceeasi perioada, Grigorescu a studiat pe marii maestrii ai picturii universale (Rembrandt, Rubens, Géricault, Courbet), dupa care a facut numeroase copii. In Franta, in tara, iar in 1873-1874 in Italia, talentul sau viguros s-a afirmat in tablouri pline de poezie, infatisand chipuri de oameni (“Paznicul din Chailly”, “Batrana carpind”, “Pifferaro”) si admirabile privelisti din natura (“Apus de soare la Barbizon”, “Balci la Rucar”, “Cheile Dambovicioarei”, peisaje de la Baragan).

In 1873, prin participarea sa cu peste 140 de lucrari la expozitia de la Bucuresti organizata de “Societatea amicilor belelor-arte”, Grigorescu s-a impus atentiei generale.

Artist-cetatean, insufletit de un inalt patriotism, Grigorescu a fost chemat in 1877 ca reporter pe front, participand la cele mai insemnate episoade ale campaniei. Acolo a lucrat cu siguranta si rapiditate sute de desene, care redau aspecte si tipuri semnificative ale razboiului pentru independenta. Pe baza acestora a pictat mai tarziu numeroase tablouri patrunse de calda umanitate, de solidaritate cu soldatii (“Spionul”, “Santinela”, “Convoi de prizonieri turci”; studiul si compozitia de mari proportii “Atacul de la Smardan”).

Dupa terminarea razboiului, dezamagit de regimul din Romania, Grigorescu a plecat in 1881 la Paris. In Franta a avut o activitate de creatie bogata, incheiata cu expozitia sa de la Paris din 1887, care l-a consacrat ca pictor de valoare europeana. Din aceasta epoca dateaza o valoroasa suita de tablouri, in special peisaje, care reprezinta colturi de orase bretone si normande, sau marine, remarcabile prin transparenta atmosferei (“Pescarita la Granville”, “Strada la Vitré”, “Plaja la ocean”), realizate intr-o factura larga si sigura, in care tusele sugereaza formele, culorile si lumina.

Intors in tara, Grigorescu s-a concentrat timp de doua decenii asupra transpunerii in pictura a vietii satului nostru si a privelistilor tarii, evocand trasaturile fizice ale poporului si atmosfera specifica a peisajului romanesc, pentru care Al. Vlahuta l-a numit “rapsod al pamantului nostru”. El a relevat intr-o viziune optimista frumusetea fizica si morala a taranului roman, integrat mediului sau de viata (“Taran de la munte”, “Taranca voioasa”, “Taranca tanara”, “Cioban”).

Varietatea tipurilor din pictura lui Grigorescu este intregita de lucrari ca “Mocanul”, in care personajul masiv, monumental, cu chipul ingandurat si darz, este una dintre cele mai autentice redari ale taranului de la munte, sau ca portretul caricatural al asa-numitului “Vechil”. Grigorescu a reflectat, la un nivel neatins in pictura romaneasca de pana la el, viata oamenilor simpli. In tablourile care reprezinta casele mizere din marginea satelor (“Coliba”, “Bordei”, “Tarla parasita”, “Taran pe prispa”), el a redat cu o vadita nuanta critica imaginea traiului taranilor saraci. Peisajele lui Grigorescu, insufletite cel mai adesea de prezenta omului in mijlocul naturii, mergand sau intorcandu-se de la munca (“Fete lucrand in poarta”, “Hanul de la Oratii”, “Drum greu”), subliniaza poezia privelistilor de deal si de campie, a drumurilor de tara, a colturilor de padure si a luminisurilor, pictate in zilele de vara insorite sau in lumina dulce a toamnei. Grigorescu a dat peisajelor sale o mare stralucire si luminozitate (“Luminis”, “Printre dealuri si muscele”) si a incetatenit in arta noastra plein-air-ista. De-a lungul intregii sale activitati a cultivat cu deosebita maiestrie portretul, in pictura si in desen, dovedind un exceptional talent in transpunerea psihologiei individuale si sociale a modelelor sale (ex. “Portretul marelui ban Nasturel Herescu”; seria portretelor de evrei, portrete delicate de femei sau portretul-compozitie “Amatorul de tablouri”).

Maturizarea pictorului, evolutia lui launtrica sunt exprimate cu fidelitate in toata seria de autoportrete (ex. Cele din 1857, 1868 s.a.). Pasionat desenator si acuarelist, Grigorescu a lasat nenumarate schite pline de verva, cu o notatie sintetica a atitudinilor, miscarilor, fizionomiilor sau lucrarilor de sine statatoare de mare valoare artistica (“Inmormantare la tara”, “Cap de tigancusa”, “Femeia in rosu”).

In ultimii ani ai vietii a lucrat o serie de tablouri in care a inlocuit observatia directa si sentimentul sincer cu o prezentare idilica. Grigorescu a pictat insa si in acesti ani, alaturi de imagini de ciobani, ciobanite si de care cu boi executate in serie, intr-o tonalitate deschisa, spalacita (asa numita “faza alba”), tablouri de o autentica factura realista. Colorist de mare sensibilitate si prospetime, Grigorescu a fost receptiv la inovatiile impresionistilor, cu ale caror opere a venit in contact in perioadele petrecute in Franta, fara a renunta insa niciodata la soliditatea desenului, la adevarul obiectiv al imaginii, dezvoltandu-si necontenit viziunea realista.

Prin realismul si maiestria exceptionala, prin sinceritatea si lirismul ei, creatia lui Grigorescu a reusit sa determine in pictura romaneasca, dominata pana la el de preceptele rigide si schematice ale academismului, si a ridicat-o pe aceasta la o inalta treapta de dezvoltare. Opera sa a legat strans arta de popor si a avut un rol decisiv in formarea marelui pictor Ion Andreescu, o puternica influenta stimulatoare asupra artistilor de frunte din acea vreme si generatiile urmatoare, precum si asupra formarii interesului pentru arta in marele public. q9l6lf