Exista doi autori de notorietate, provenind din spatii culturale deosebite, avand formatiuni diferite, care leaga opinia publica -; chiar existenta si particularitatile ei -; de prezenta si rolul media in societatea contemporana. Ei se numesc Walter Lippmann si Jacques Ellul. Interpretarile pe care le ofera asupra opiniei publice au avut un mare impact; dovada ca si astazi, dupa 80 si, respectiv, 40 de ani de la aparitie, lucrarile lor, impreuna cu interpretarile pe care le propun, sunt citate cu real respect profesional. De aceea, gasim de cuviinta sa insistam asupra lor nu numai pentru ca avem de- a face cu lucrari de referinta, ci si pentru ca au propus interpretari de rasunet ale opiniei publice vazute in relatia sa cu media.

2.1. Opinia publica -; un despot modern si capricios

„Cel mai talentat si influent comentator politic american din secolul al XX-lea”, cum il numea Michael Curtis (Introduction, W. Lippmann, Public Opinion), „Pontiful presei”, cum il aprecia Herbert Altschull (From Milton to McLuhan. The Ideas Behind American Journalism, p. y4o12ob
307), Lippmann a fost in primul rand politolog. Preocuparile sale in domeniul comunicarii par sporadice, prilejuite mai curand de puseuri alimentate de situatii favorabile. O privire atenta asupra operei, cat si asupra a ceea ce timpul a retinut din creatia sa, este de natura sa releve ca Walter Lippmann reprezinta un autor de referinta in domeniul opiniei publice si, prin extensie, in cel al comunicarii sociale. Lucrarea Public Opinion, publicata in 1922, reprezinta primul mare studiu de sine statator despre opinia publica, o intreprindere de pionierat care anunta teme, formuleaza judecati, ridica intrebari de o actualitate ce nu poate fi pusa la indoiala. De aceea, si cele mai multe studii cu caracter istoric despre opinia publica, mass media etc. citeaza frecvent aceasta lucrare, ca un moment esential de cristalizare a unei viziuni coerente despre opinia publica si rolul ei in societate.
E limpede ca autorul american a fost marcat adanc de experienta primului razboi mondial. A
inteles cateva lucruri foarte importante din perspectiva comunicarii. In primul rand, ca faptele pot fi
„distorsionate”. Distorsionate nu pentru ca cineva doreste sa le prezinte astfel, ci pentru ca parcurg un traseu mai complicat, de-a lungul caruia intelesul lor se modifica.
Lippmann isi da seama, in acelasi timp, ca oamenii actioneaza nu in functie de realitate, ci pe baza modului cum isi reprezinta ei aceasta realitate, a imaginilor pe care le poarta in minte. Experienta din timpul razboiului era instructiva in aceasta privinta si unele scene sunt prezentate in lucrarea Public Opinion. Intr-o insula locuita de o populatie pestrita din punct de vedere etnic -; francezi, englezi, germani etc -; posta venea o data la saizeci de zile. Razboiul izbucnise (realitatea propriu- zisa se modificase), dar locuitorii insulei traiau ca si inainte, produceau bunuri pe care nu aveau sa le exporte niciodata, planificau cariere ce nu aveau sa se mai implineasca. Desi, repetam, conflictul mondial care tocmai izbucnise ii opunea, transformand radical pozitiile lor anterioare. O alta intamplare de la sfarsitul conflagratiei ilustreaza influenta presei in formarea opiniei si declansarea atitudinilor (tema ce va fi dezvoltata mai tarziu). Pe 6 noiembrie 1918, presa publica o stire despre incheierea armistitiului, cu cinci zile mai devreme de semnarea sa. Pe baza unei descrieri false a realitatii, oamenii se bucurau, marcau in diverse feluri incetarea cosmarului, in timp ce pe front inca se mai murea.
Perioada imediat de dupa razboi prilejuieste un proces de gestatie ideatica, atestat de unele marturisiri facute in corespondenta. Intr-o scrisoare din 7 aprilie 1919, Lippmann vorbeste de descoperirea care il preocupa, anume ca „opinia poate fi fabricata”, ceea ce plaseaza intr-o lumina noua „libertatea de gandire si libertatea cuvantului, ridica noi probleme” (M. Curtis, Introducere la W. Lippmann, Public Opinion). Pe 18 noiembrie, acelasi an, intr-o scrisoare catre Oliver Wendell Holmes, marturiseste ca „se afla intr-o mare incurcatura”, datorita muncii si adevarurilor care i se relevau pe marginea opiniei publice. Deci, Public Opinion, publicata in 1922, este rodul acestor meditatii sistematice, al unui efort de elaborare care se intinde pe cativa ani.
Dupa aparitia lucrarii, autorul nu abandoneaza preocuparile in domeniul comunicarii sociale. In 1925 scrie The Phantom Public, in care intalnim o alta teza, potrivit careia cetateanul obisnuit traieste intr-o lume pe care nu o intelege suficient de bine pentru a examina si decide asupra problemelor de conducere la nivel national. A vorbi despre un public in masura sa directioneze activitatea guvernantilor inseamna a vorbi de o „fantoma”. „Astazi, cetateanul obisnuit a ajuns sa se simta asemenea unui spectator surd aflat in randul din spate, care e nevoit sa priveasca la un spectacol misterios, abia abtinandu-se sa nu adoarma” (W. Lippmann, The Phantom Public, p. 13). Publicul nu face decat, cel mult, sa aprobe sau sa se opuna celor care ar putea sa ia deciziile.
Cu trei decenii mai tarziu, revine asupra acestor teme in lucrarea The Public Philosophy, in care opinia publica este incadrata intr-o alta ecuatie, de o mai mare gravitate. „Am inceput sa scriu aceasta carte, marturiseste autorul, din nevoia de a ma lamuri eu insumi de unde provine slabiciunea alarmanta a democratiilor liberale occidentale in a face fata realitatilor acestui secol” (W. Lippmann, The Public Philosophy, p. 11). Exista, potrivit lui Lippmann, o adanca dezordine in societatile occidentale, care nu trebuie pusa in legatura cu masinatiunile dusmanilor sau ale adversarilor, ci cu dezechilibre interne generate de o criza de guvernare, asociata si cu ascensiunea opiniei publice, ca actor principal al vietii moderne.

2.2. Lumea din afara si imaginile din mintile noastre

Lippmann este contemporan cu reprezentantii Scolii de la Chicago. Cu seful acestei scoli, John Dewey, a avut chiar relatii mai apropiate in timpul anilor de studentie de la Harvard, unde acesta i-a fost profesor. Nu putem vorbi, insa, de un transfer de notiuni intre Scoala de la Chicago si opera lui Lippmann. Exista, totusi, o similitudine, o trasatura de unire care nu poate fi subestimata, reprezentata de ideea ca oamenii construiesc imaginile cu care opereaza. Ca aceste imagini sunt elaborari mentale, care pornesc de la o realitate anume, dar care nu constituie oglinda acelei realitati, ci cu totul altceva, o reprezentare subiectiva a unei situatii date.
Ca si Dewey, Lippmann nu exprima o simpla observatie, ci isi propune o elaborare a
„valorii de adevar”, cum am spune astazi, a reprezentarilor cu care operam. El se intreaba: ce cunoastem noi din faptele pe care le relatam? Care este deosebirea dintre faptul propriu-zis si imaginea noastra despre acel fapt? In acest context, sunt formulate o serie de concepte cheie:
„imaginile din mintea noastra” (engl. „pictures in our heads”), „mediul de fictiuni” (pseudo- environment), „faptele nevazute” („unseen facts”), stereotipurile si pattern-urile stereotipurilor, codurile si activitatea de codificare a diverselor evenimente, experiente etc. Oamenii iau drept fapte nu ceea ce sunt ele in realitate, ci ceea ce percep ei ca sunt acele fapte. Autorul opereaza o distinctie intre environment, realitatea propriu-zisa si pseudo-environment, reflectarea acestei realitati, o adevarata insertie intre om si mediul sau fizic de existenta.

Pseudo-environment-ul si „pictures in our heads” sunt notiuni intersanjabile, deoarece amandoua se refera „la reprezentarea lumii pe baza careia oamenii actioneaza” (M. Curtis, Introducere la W. Lippmann, Public Opinion). Aceasta reprezentare poate fi adevarata, falsa sau o combinatie intre cele doua.
Intreaga viziune a lui Lippmann porneste de la raportul dintre doua realitati: lumea exterioara si reprezentarea noastra despre aceasta lume. Primul capitol al lucrarii Public Opinion se si intituleaza: The World Outside and the Pictures in Our Heads. Mediul in care traim este prea extins si foarte greu de cuprins intr-o viziune unitara. Pur si simplu, omul nu este echipat pentru a intelege acest mediu in toata complexitatea sa si in nuantele pe care le solicita o reprezentare adecvata. De aceea, este nevoit sa-l reconstruiasca in cadrul unui model mai simplu.
Intre om si mediul in care traieste apare un mediu artificial, pseudo-environment, un mediu de fictiuni. Prin fictiuni, Lippmann nu intelege minciuni, lucruri false, ci „o reprezentare a mediului propriu-zis care, intr-o masura mai mare sau mai mica, este construita de omul insusi” (W. Lippmann, Public Opinion, p. 15).
Raspunsul omului reprezinta o reactie la acest mediu de fictiuni si nu la realitatea propriu- zisa. Consecinta comportamentului apare, insa, in realitatea efectiva. Ia nastere, in felul acesta, o relatie triunghiulara intre „scena actiunii, imaginea omului despre aceasta scena si reactia determinata de aceasta imagine, dar care are loc in realitatea propriu-zisa” (W. Lippmann, Public Opinion, p. 17).
Ca sa traversezi lumea, trebuie sa dispui de hartile globului; ca sa intelegi mediul in care traiesti, trebuie sa porti in minte o harta a sa. Fiecare om dispune de un „atlas mental”. Fiinta umana va actiona in functie de principalii vectori ai propriei harti mentale. Numai ca imaginile din capul oamenilor nu corespund automat cu lumea exterioara. Aceasta diferenta rezulta mai intai din modul cum iau nastere imaginile: prin raportare la situatii, fapte, evenimente pe care le cunoastem intr-o maniera partiala si, in cele mai multe dintre cazuri, indirecta. De aceea, ele pot conduce oamenii intr-o directie gresita. Imaginile reprezinta, in acelasi timp, simplificari cognitive ale realitatii, proces de-a lungul caruia, cum vom mai vedea, are loc o anumita distorsionare, prin selectarea prioritara a unor date si elemente in defavoarea altora, prin combinarea si evaluarea lor intr-o maniera care traduce seturi de interese si valori diferite.
Exista un temei suplimentar ca omul sa creada mai mult in imaginile din mintea sa decat in realitatea propriu-zisa. Fiinta umana considera aceste imagini ca fiind „ale sale”, manifesta un atasament afectiv si psihologic fata de ele; in plus, intervine un element de natura psihologica, ceva ce tine de comoditate. Omul este mai atasat de ceea ce construieste si elaboreaza el, fie si pentru ca recunoaste si opereaza mai usor cu ceea ce ii „apartine”. Toate acestea il indeamna sa se sprijine mai ales pe „imaginile din propria sa minte”.
Eseist si analist, autorul american evita sa recurga la definitii. El foloseste cu deosebire caracterizarea, ca mod de fixare a intelesului unor notiuni. Un exemplu il reprezinta chiar modul in care „defineste” opinia publica. „Imaginile din mintea oamenilor, imagini despre ei insisi, despre altii, despre nevoile, scopurile si relatiile dintre ei reprezinta opiniile publice. Imaginile construite de catre grupuri de oameni sau de catre persoane ce actioneaza in numele unor grupuri alcatuiesc ceea ce autorul numeste Opinia Publica cu litere mari” (W. Lippmann, Public Opinion, p. 29).
Analiza modului in care iau nastere reprezentarile noastre despre lumea din afara ii releva autorului si alte cauze mult mai adanci si mai putin sesizabile ale distorsionarii perceptiei, cu implicatii mai profunde asupra veridicitatii acestor imagini. In acest punct, Lippmann vorbeste de existenta unor adevarate tipare, a unor cenzori, care filtreaza informatia inainte de a fi analizata, evaluata si prezideaza procesul de modelare a atitudinii noastre. Este vorba despre stereotipuri si structurile de stereotipuri din mintea noastra.
2.3. Percepem ceea ce suntem pregatiti sa percepem

Ce anume selectam din lumea cu care venim in contact? Ce retinem din ea? Percepem, spune autorul american, ceea ce suntem pregatiti sa percepem. Intampinam multimea de fapte si situatii noi cu anumite cunostinte, cu un fond cultural si de experienta, de cele mai multe ori condensate in stereotipii de natura intelectuala, prin intermediul carora privim si incercam sa intelegem realitatea. „In cele mai multe dintre situatii, noi nu vedem mai intai si apoi definim, ci mai intai definim si apoi vedem” (W. Lippmann, Public Opinion, p. 81). Acelasi fapt va fi vazut si interpretat diferit, uneori complet diferit, de catre doua persoane, in functie de pregatire, de credinta politica, de experienta profesionala. In plus, fiecare dintre noi ne raportam la o situatie in spiritul culturii careia ii apartinem, cu structurile mentale pe care un spatiu cultural sau altul le modeleaza in persoana noastra. „Selectam ceea ce cultura noastra a definit pentru noi si tindem sa percepem ceea ce cultura noastra, intr-o forma stereotipa, a ales pentru noi” (idem).
De aceea, atunci cand dorim sa intelegem pozitia sau comportarea unei persoane nu este suficient sa cunoastem informatiile de care beneficiaza, ci si ceva din formatia intelectuala a respectivei persoane, pentru a ne da seama cum au fost filtrate si evaluate informatiile respective. Stereotipurile desemneaza astfel acele structuri mentale care selecteaza si stocheaza informatia, acele „tipare” care prefigureaza raspunsul.
Stereotipul este „ca un majordom la un bal mascat, care judeca daca invitatii au venit intr-o tinuta adecvata” (W. Lippmann, Public Opinion, p. 98). Prin urmare, stereotipul intra in functiune pe traseul informatiei catre structurile noastre de evaluare, reprezentand un gen de filtru care opereaza o selectie inainte ca informatia propriu zisa sa ajunga a fi analizata. „El se asociaza cu evidenta in chiar procesul de probare a acestei evidente” ? (p. 99).
Intreaga selectie pe care o indeplineste stereotipul are o puternica semnificatie valorica, el receptand si evaluand totul prin aceasta prisma. „O structura a stereotipurilor nu este neutrala. Nu este doar o cale de a ordona o lume confuza si greu de cuprins. Nu este doar o modalitate de simplificare. Ea reprezinta toate aceste lucruri si ceva pe deasupra. Este garantia respectului fata de noi insine; este proiectia asupra lumii a constiintei propriei valori, a propriei pozitii si propriilor drepturi. Stereotipurile sunt, de aceea, puternic incarcate de sentimentele pe care le asociem cu ele. Ele reprezinta fortareata traditiei noastre si la adapostul zidurilor sale de aparare continuam sa ne simtim protejati in existenta noastra” (p. 96).
Cu o asemenea structura cognitiva, exista putine sanse ca omul sa-si reprezinte in mod adecvat lumea in care traieste. El proiecteaza imaginea „comandata a lumii”, o imagine in care se regasesc, convietuind, obisnuintele noastre, gusturile, confortul si sperantele noastre, intr-un cuvant subiectivitatea noastra.
In perceptiile noastre, multe dintre datele si caracteristicile realitatii nu sunt sesizate, alteori sunt deliberat lasate de-o parte; mai important este ca sensul constructiei ca atare este dat de setul de valori ale individului sau ale grupului. Imaginea din mintile noastre reprezinta, in ultima instanta, o transfigurare care face apel la date si informatii din lumea inconjuratoare doar ca elemente de constructie si de inspiratie pentru reprezentarea cu care noi urmeaza sa operam. Contururile de ansamblu ale acestei reprezentari sunt creionate de valorile pe care le impartasim. Nu este de mirare ca fiinta umana, ca si grupurile sociale de altfel, confunda propria imagine asupra realitatii cu realitatea propriu-zisa, iar orice tulburare a stereotipurilor noastre este asimilata cu o zdruncinare a bazelor intregului univers (echivalata cu o prabusire a lumii). Putina lume reuseste sa se sustraga influentei perceptiilor dominante asupra unor evenimente, situatii etc. Sunt acele persoane care, fie datorita unei cunoasteri mai amanuntite, fie unui spirit critic mai accentuat, dobandesc o perceptie noua, care este apoi copiata la nesfarsit, pana cand devine si ea un stereotip.

2.4. Traim in aceeasi lume, dar simtim in lumi diferite

Felul in care oamenii isi reprezinta realitatea influenteaza ceea ce vor face ei in continuare. La originea reactiilor si initiativelor lor se afla mediul de reprezentari, pseudo-environment-ul, care modeleaza interpretarile si pozitiile noastre. Inclusiv comportamentul si atitudinile politice. De aceea, cu toate ca traiesc in aceeasi lume exterioara, oamenii gandesc si simt in lumi diferite (lumile trasate de mediul lor de reprezentari, de propriile fictiuni, chiar de propriile prejudecati).
Cand discuta diferenta, uneori discrepanta dintre lumea exterioara si propriile noastre imagini despre ea, autorul nu are in vedere o activitate deliberata de selectare si interpretare partizana; atentia noastra este chemata de acele fapte, de acele situatii care se afla intr-un raport de compatibilitate cu credintele si optiunile ‘topite” in structurile noastre mentale. In felul acesta, apare un mare risc: lumea si intreaga noastra experienta sunt codificate potrivit unor structuri mentale, culturale si personale, iar atunci cand incercam sa descriem realitatea nu facem decat sa prezentam lucrurile potrivit codurilor noastre, oferind astfel versiuni distorsionate ale realitatilor la care ne referim. „Teoria clasica sustine ca opinia publica reprezinta o judecata morala asupra unui grup de fapte. Teoria pe care o sugerez arata ca opinia publica este, in primul rand, o versiune codificata si moralizata a faptelor. Ceea ce incerc sa argumentez este ca structura stereotipurilor, aflata in centrul codurilor noastre, determina in mod substantial ce grupuri de fapte vom vedea si in ce lumina le vom privi” (W. Lippmann, Public Opinion, p. 125).
Sunt stereotipurile neaparat negative? Ele prezinta multe deficiente, dar absenta lor ar
„impovara viata umana”. Ceea ce face cu deosebire sa avem obiectii este legatura dintre stereotipuri si prejudecata, faptul ca ele favorizeaza prejudecata, o reprezentare deformata a realitatii.
Un rol important in crearea si mentinerea stereotipurilor mentale au miturile si simbolurile. Lippmann se refera la simboluri din unghiul de vedere al actiunii politice si al principalului sau actor, liderul. Intr-o serie de contexte, simbolurile joaca un rol extrem de important, ele fiind practic de neinlocuit. Virtutea de baza a simbolului este ca, datorita particularitatilor sale, „conserva unitatea”. Fiind un adevarat depozitar de emotii, de intelesuri istoriceste acumulate, el favorizeaza perceptii si interpretari comune, raportari similare, reactii identice, unifica prin estomparea sau stergerea deosebirilor dintre idei, judecati si evaluari. De aceea, avertizeaza autorul, dezintegrarea simbolului intrerupe „transferul emotiei de la individ la simbolul institutional” (W. Lippmann, Public Opinion, p. 235), stimuleaza individualismul, disputele dintre diverse grupuri sociale. Este semnul ca o perioada de prefaceri si rasturnari se apropie.
Functia simbolului se releva cu deosebire in doua situatii tipice, remarca autorul american. Mai intai, in momente dificile, critice, presante, cand „este mai important sa actionezi decat sa intelegi”, cand „actiunea va inregistra un esec daca se asteapta acordul fiecaruia” (p. 236), intrucat este nevoie de reactie rapida si de unitate. In asemenea imprejurari, opinia gresita poate provoca mult rau, dar opiniile aflate in conflict se pot dovedi dezastruoase, pentru ca dizolva unitatea.
La fel de util este simbolul in perioadele in care „masele de oameni trebuie sa coopereze intr-un mediu nesigur si exploziv”. In acest context, simbolul apara securitatea, chiar in absenta unui consens real. El „confera maselor mobilitate, desi imobilizeaza personalitatea” (p. 238). Rolul sau in aceste momente este de a ajuta masele sa scape de „propria inertie”, inertia indeciziei, ajutandu-le sa se plieze pe zigzagurile unei situatii complexe.

In orice contexte ar fi prezente, simbolurile „directioneaza emotia catre o tinta comuna”, sorb emotia din idei distincte, reprezentand „un mecanism de solidaritate si unul de exploatare” (p.
236). Granitele dintre aceste roluri sunt foarte fine si oricand rolul pozitiv al simbolului poate trece intr-un registru manipulator. Modul cum este folosit simbolul ar reprezenta, dupa opinia lui Lippmann, un indiciu pentru a diferentia demagogul de omul politic veritabil. Primul nu face decat sa apeleze la emotii pentru a descarca o acumulare de tensiune; cel de-al doilea nu va stimula decat acele emotii care sa poata fi orientate catre un program menit sa le capteze energia si sa le ofere, in timp, un sentiment de implinire.
Utilizat cu masura si buna credinta, simbolul este un instrument esential in conducerea unei comunitati umane; supralicitat si folosit in scopuri straine naturii sale, el se poate transforma intr-un obstacol intre om si acele „blestemate fapte” (engl. „damn facts”) de care vorbeste Lippmann, intr-o forma de indepartare a fiintei umane de mediul sau real de existenta.
In acest context, autorul american afirma ca „fiecare oficial este intr-o anumita masura un cenzor”, vrand sa sugereze ca tentativele de manipulare se asociaza mai mult cu cei care au interesul sa „controleze accesul la fapte”.

2.5. Presa -; tribunalul opiniei publice deschis zi si noapte

Lippmann se deosebeste de reprezentantii Scolii de la Chicago si in ceea ce priveste rolul pe care presa il joaca in societate. Scoala de la Chicago vedea presa drept un instrument de informare si educare a publicului. Lippmann, dimpotriva, considera ca presa contribuie la aparitia si permanentizarea unor boli ale opiniei publice. El se indoieste ca omul obisnuit ar avea capacitatea de a cunoaste si judeca „faptele nevazute”. Dewey argumenteaza ca problema nu este incompetenta opiniei publice, ci, mai degraba, absenta unor metode adecvate pentru comunicarea si dezbaterea publica. „Mijloacele fizice de colectare a informatiei au depasit cu mult faza intelectuala de cercetare si de organizare a rezultatelor” (J. Dewey, The Public and Its Problems, p. 180). Fondatorul Scolii de la Chicago crede cu putere ca societatea americana care se dezvolta exploziv va ajunge cu ajutorul comunicarii sa reprezinte o comunitate. Lippmann este sceptic si considera ca Marea Societate nu va deveni niciodata Marea Comunitate ceruta de o democratie adevarata.
Viziunea lui Lippmann asupra presei este una critica. In asprimea atitudinii sale intalnim nuante si contexte care ar putea constitui explicatii pentru faptul ca un jurnalist de mare calibru impartaseste opinii severe cu privire la domeniul care l-a consacrat ca personalitate publica. Ni se pare ca doua ar fi planurile principale de analiza.
Viziunea lui Lippmann despre presa se inscrie in conceptia sa mai larga despre modul cum se formeaza o opinie, despre rolul stereotipurilor, al codurilor si chiar al prejudecatilor in aceasta privinta. In mod firesc, atat jurnalistul, ca persoana, cat si presa, ca institutie, cunosc constrangerile formarii unei opinii infatisate mai sus. Analiza intreprinsa de autorul american penduleaza intre doi poli. Primul este constituit din afirmatia: „Adevarul despre problemele complexe si pe care le cunoastem direct nu este evident prin sine” (W. Lippmann, Public Opinion, p. 319). Cel de-al doilea din precizarea: „Stirile si adevarul nu sunt totuna” (p. 358).
Lippmann pune sub semnul intrebarii credinta veche si persistenta a oricarei democratii ca adevarul ar fi relevat, inspirat, furnizat si nu construit, descoperit, castigat in urma unui efort de durata. Aceasta credinta atribuie presei rolul de a „releva adevarul”, functia de „principal mijloc de contact cu mediul pe care nu-l cunoastem direct”, raspunderea ca in fiecare zi sau chiar de doua ori pe zi sa infatiseze „tabloul adevarat” al intregii lumi.
Puterea enorma a presei provine din rolul pe care il indeplineste -; acela de a organiza pentru societate informatiile, de a usura, dar si de a orienta perceptia sociala a diverselor fenomene.
Reporterii nu pot acoperi si nu pot reflecta tot ceea ce se intampla in lume; in plus, fiecare ziar este rezultatul unei suite de selectii privitoare la ce fapte se dau publicitatii, in ce forma, sub ce dimensiuni, toate ghidate nu de „standarde obiective”, ci de evaluarile fiecarei publicatii. Mai important, spune autorul, este ca „stirile nu reprezinta o oglinda a situatiilor sociale, ci infatisarea unui aspect al acestora care se impune de la sine” (p. 341). Versiunea reporterului asupra adevarului este propria lui versiune, iar opinia pe care o infatiseaza este construita pe baza propriilor stereotipuri, potrivit propriilor coduri si sub presiunea interesului propriu. „El priveste lumea prin lentile subiective” (p. 360). De aceea, reaminteste Lippmann, trebuie sa facem o clara distinctie intre informatie si adevar.
Al doilea registru de evaluare a rolului presei ni se pare mai putin frecventat. Si prin aceasta, intr-un fel mai actual. Este vorba despre raporturile in care se afla presa cu institutiile unei comunitati sociale. Ascensiunea presei este interpretata de catre Lippmann si ca o dovada a slabiciunii acestor institutii, a esecului lor de a organiza o adevarata „masinarie a cunoasterii”. In schimb, actionand asupra fiecarui om timp de 30 de minute, in fiecare zi, presa castiga teren strategic si creeaza o forta mistica, numita Opinia Publica, o forta care va profita de slabiciunea institutiilor publice. In felul acesta, presa a ajuns sa fie privita ca „un organ al democratiei directe”, insarcinata in fiecare zi cu raspunderea care i se atribuie unui referendum. Ea a devenit „tribunalul opiniei publice, deschis zi si noapte, care sacrifica legea pentru orice, in fiecare moment” (p. 363).
Aceasta situatie nu ar putea duce decat la dezordine, intrucat, asa cum repeta Lippmann, noi cunoastem natura stirilor si ele nu opereaza cu adevarul. In acest context, autorul american propune formarea unor echipe de experti care sa analizeze obiectiv si neutru faptele si sa contribuie la construirea unor „opinii publice sanatoase”, a unor imagini realiste despre „mediul pe care nu il cunoastem in mod direct”. Asemenea echipe ar trebui sa reprezinte principalul mijloc de legatura cu acest mediu, si nu presa. Lumea reprezentarilor este prea importanta pentru a fi lasata pe mana reporterilor si a presei in general, considera autorul.
Rolul social al expertului este o alta problema in care Lippmann se deosebeste de Dewey. Ambii realizeaza importanta muncii desfasurate de experti pentru corectarea unor erori sau slabiciuni ale democratiei. Dewey nu propune insa o restructurare a capacitatii de expertiza, ci optimizarea comunicarii intre experti si public, inclusiv prin intermediul presei. „Nevoia esentiala consta in imbunatatirea metodelor si conditiilor de dezbatere, discutare si persuasiune. Aceasta este problema publicului” (J. Dewey, The Public and Its Problems, p. 208). Acelasi lucru avea sa-l exprime si Lasswell in 1941: „Democratia are nevoie de o noua modalitate de a discuta public”
(citat in V. Price, Public Opinion, p. 19).
Lippmann sesizeaza, credem, un lucru real, anume ca nici guvernele, nici presa, nici institutiile de invatamant nu actioneaza pe baza unei „imagini demne de incredere asupra lumii”. Asa se explica de ce, in opinia sa, se fac asa de putine progrese in fata celei mai evidente slabiciuni a democratiei, slabiciunea care ia forma uneori a violentei, adesea a apatiei si nu de putine ori a trivialitatii curioase. Judecatile aspre la adresa presei formulate de Lippmann se cer intelese in acest context. Autorul american sesizeaza ca presa se substituie opiniei publice, mai mult, devine Tribunalul acesteia, rapind celorlalte institutii si puteri din rolul lor legitim. Intrebarea este daca presa invadeaza acest teren sau alte institutii il cedeaza.

2.6. „Imensa putere a opiniei de masa”

Perspectiva din care se raporteaza Lippmann la opinia publica nu este una epistemologica. In alti termeni, autorul american nu procedeaza la examinarea modului in care iau nastere opiniile si reprezentarile noastre despre lumea exterioara pentru a detasa unele principii gnoseologice. Lippmann este preocupat de functionarea democratiei. El este urmarit de intrebarea pe care Secolul Luminilor a evitat sa o puna, anume cea a infailibilitatii opiniei publice, tip de abordare care s-a prelungit, dupa aceea, in toate analizele despre democratie. „Tendinta celor care au formulat idei despre democratie, tendinta cercetatorilor, oratorilor, editorilor a fost aceea de a se raporta la Opinia Publica, la fel cum oamenii din alte timpuri se raportau la fortele supranaturale carora le atribuiau ultimul cuvant in orientarea evenimentelor” (W. Lippmann, Public Opinion, p. 255).

S-a preluat, astfel, tipul de abordare potrivit caruia „vocea poporului este vocea lui Dumnezeu”, ceea ce a facut din opinia publica o prezenta misterioasa si, oricum, putin studiata. Cel mult, democratiile inceputului de secol au avut in vedere pregatirea unor organizatori de opinie, care au inteles suficient de bine acest mister pentru a crea majoritati confortabile in perioada alegerilor.
Scopul marturisit al lui Lippmann este de a examina lumea reprezentarilor, pentru a vedea daca ele prilejuiesc un bun suport pentru functionarea democratiei. Autorul american considera ca slabiciunea democratiei consta in faptul ca este excesiv, daca nu chiar exclusiv preocupata de corectitudinea castigarii puterii si nu de eficienta exercitarii ei. Dupa parerea autorului, interesul crucial trebuie sa fie reprezentat de rezultatele guvernarii democratice. Cetateanul obisnuit nu poate evalua cum se cuvine acest lucru, pentru ca are cunostinte putine si o experienta incompleta. Chiar daca ar dispune de informatii, el este marcat de propria subiectivitate, limitat de cercul stereotipurilor, al prejudecatilor, al propriilor coduri care impiedica sau limiteaza tratarea rationala a lucrurilor.
Din acest punct de vedere, democratia se afla la un fel de rascruce. Daca ea nu va face eforturi sa ajunga la un tip de raportare si examinare rationala a lucrurilor, atunci va cadea iremediabil in subiectivismul alimentat de caracterul limitat al experientei umane. „Democratia este concava”, spune Lippmann, vrand sa sugereze o anumita opacitate fata de mediul in care activeaza, fata de abordari rationale, ghidate de intelepciune, o anumita tendinta de a se inchide in sine, in propria prejudecata. A merge la radacina lucrurilor in problema democratiei, spune autorul american, inseamna nu a schimba procedee electorale, a perfectiona mecanisme, ci a lichida structurile care distorsioneaza faptele, a conecta opiniile cu mediul nostru real de existenta. „Cand oamenii actioneaza in acord cu principiul inteligentei, ajung sa descopere faptele si sa-si dezvolte intelepciunea. Cand il ignora, se intorc spre sufletele lor si gasesc doar ce este acolo. Ei isi elaboreaza propriile prejudecati in loc de a spori cunoasterea” (p. 397).
Nu putem cere de la oameni mai multa intelepciune politica decat se afla in sufletele lor, spune Lippmann. Prin urmare, problema fundamentala este de a spori intelepciunea fiintei umane si a societatii in ansamblul ei. Si acest lucru nu se poate face decat daca vom lichida structurile mentale care distorsioneaza faptele, daca vom dobandi o imagine adecvata asupra mediului nostru de existenta. Solutia preconizata de autorul american consta in formarea unor cercuri de experti care sa ofere interpretari rationale si sa ajute oamenii sa iasa din cercul propriilor prejudecati. In inlocuirea Opiniei Publice universale, care se pronunta asupra oricarui subiect, cu opinii publice utile, realiste, inspirate de adevarul unei situatii. Fireste, recunoaste Lippmann, ca nu putem impovara fiecare cetatean cu responsabilitatea elaborarii unor opinii asupra tuturor problemelor. Esential este ca aceasta raspundere sa fie preluata de experti, care sa defineasca diverse situatii intr- un mod neutru si obiectiv, precis si fara echivoc.
In acelasi sens, autorul vorbeste despre educatie ca despre „supremul remediu”. Numai prin educatie s-ar putea diminua sau chiar inlatura sistemul de stereotipii, cel care predispune iremediabil la raportari, judecati si evaluari subiective. Prin educatie, tanarul ar putea capata deprinderea de a examina sursele de la care obtine informatie, de a descoperi provenienta unor erori. Adesea, cum spune autorul, studiul erorii nu numai ca este in cel mai inalt grad profilactic, dar serveste ca o minunata introducere la studiul adevarului. Fiinta umana are nevoie de o asemenea educatie, are nevoie de o multime de discipoli ai metodei lui Socrate care sa-l ajute mai intai sa-si dea seama cat de importanta este inlocuirea structurilor mentale care genereaza prejudecata, cat de riscanta este formarea unor reprezentari centrate doar in jurul eului si al propriului camp de valori si interese.
Daca in Public Opinion demersul se focalizeaza pe problema adevarului cuprins in reprezentarile noastre despre realitatea exterioara, in The Public Philosophy, Lippmann semnaleaza un dezechilibru, o „perturbatie morbida” care afecteaza capacitatea de guvernare a democratiilor. Este vorba despre ascensiunea opiniei de masa in spatiul public, insotita de o presiune asupra executivului, care ar contribui la slabirea fortei de reactie a acestuia, la amanarea unor decizii extrem de importante, cerute mai ales in momente critice si in contexte incordate.

Desi inceputa inaintea celui de-al doilea razboi mondial -; o prima varianta fiind gata in timp ce Franta era invadata -; lucrarea este publicata dupa incheierea conflagratiei (1959). In paginile ei descoperim si o parte din zbuciumul autorului, generat de „slabiciunea, vecina cu paralizia, a capacitatii de guvernare a democratiilor”, de „declinul catastrofal si precipitat al societatilor occidentale” (W. Lippmann, Public Philosophy, p. 19). Anumite accente nu pot fi intelese daca le detasam de acest context, de interogatiile severe ale unui spirit neindoielnic lucid in fata ascensiunii atat de amenintatoare a celor doua totalitarisme.
Lippmann gaseste explicatia in deteriorarea raportului dintre opinia de masa, care a devenit dominanta, si guvernare, slabita si nevoita sa se justifice in permanenta. „S-a dezvoltat in acest secol o perturbare functionala a relatiei dintre masa de oameni si guvern. Oamenii au dobandit o putere pe care nu sunt capabili sa o exercite, iar guvernantii pe care ii aleg au pierdut puteri pe care trebuie sa le recupereze daca vor cu adevarat sa guverneze” (W. Lippmann, Public Philosophy, p.
19). In alti termeni, autorul american ridica problema „granitei”, a limitelor pana la care se poate extinde puterea cetatenilor. „Ei pot alege guvernul. Il pot inlocui. Pot aproba sau nu performantele sale. Dar ei nu pot administra guvernarea … Masa nu poate guverna” (idem).
Pe masura ce „opinia de masa a dobandit o imensa putere in acest secol”, devenind un adevarat stapan al deciziilor, puterea de guvernare a democratiilor a slabit, pentru ca s-a pierdut
„puterea de a decide”. O evolutie sanatoasa este legata acum de refacerea raportului initial, de regasirea echilibrului, fara de care declinul nu mai poate fi stopat. Totul ar putea degenera intr-o disputa intre puteri constitutive ale ordinii democratice. „Speranta mea este aceea ca libertatea si democratia pot fi pastrate inainte ca una sa o distruga pe cealalta” (W. Lippmann, Public Philosophy, p. 19).
Lippmann considera ca opinia de masa prezinta cateva erori tipice de apreciere. In primul rand, reactia sa este mai lenta decat cea a realitatii la care se raporteaza. Opiniile de masa sunt prin excelenta inertiale, pentru ca, asa cum spune si autorul, este nevoie de mai mult timp sa schimbi mai multe minti decat cateva. Reactiile inertiale sunt mai evidente atunci cand se ivesc situatii noi care au nevoie de abordari noi, de analize si solutii noi. Sub presiunea evenimentelor, in cele din urma opinia se schimba, numai ca, intre timp, este posibil ca situatia propriu-zisa sa se fi prefacut ea insasi. De-abia dupa ce se pune in miscare, opinia de masa poate descoperi ca „se raporteaza la o situatie care nu mai exista” (W. Lippmann, Public Philosophy, p. 24).
Aceasta lentoare este cu deosebire riscanta in conjuncturi critice, cand guvernantii sunt
„obligati” sa faca greseli, pentru ca ei vor fi nevoiti sa intervina prea tarziu si prea putin, in functie de consimtamantul smuls opiniei publice. Mai ales in aceste momente, opinia de masa are tentatia de a spune NU, de a-si exprima dreptul de veto. Fara sa spuna deschis, apare limpede ca Lippmann are aici in vedere dificultatea reala a oficialilor americani de a obtine acordul populatiei pentru a implica SUA in razboi, precum si reactia extrem de lenta si putin prevazatoare a democratiilor vest- europene fata de ascensiunea fascismului. Nu este vorba numai de faptul ca, in felul acesta, se incalca principii constitutive al regimurilor democratice, ci si ca se diminueaza ponderea unei puteri esentiale in stat, ea fiind, in plus, supusa unei forte capricioase. „Oficialii sunt ca niste ministri ai unui despot incapatanat si capricios”, opinia publica. Ia nastere, astfel, „dereglarea morbida” de care aminteam la inceput; fara stoparea ei, societatea occidentala se poate prabusi, deoarece lipseste ceva esential pentru o democratie, capacitatea de a decide.

2.7. Intemeietor de camp problematic nou

Daca suntem de acord ca istoria unor discipline este nu doar istoria raspunsurilor, ci mai ales a intrebarilor ridicate -; care ulterior au cunoscut dezlegari diferite -; atunci Walter Lippmann figureaza ca unul dintre cei mai importanti autori aflati la inceputurile studiului opiniei publice.
Este extrem de important sa subliniem ca Lippmann se afla la inceputul unei gandiri critice despre ceea ce cunoastem cu adevarat din realitatea cu care operam. Cum, de asemenea, se afla la inceputurile unei gandiri critice despre raportul dintre opinia publica si modelul democratic de organizare sociala. Spre deosebire de multi autori din secolul nostru care s-au raportat la opinia publica dintr-o perspectiva utilitarista, limitandu-se la masurarea si cuantificarea sa, spre a putea fi folosita in procesele electorale, Lippmann dezvolta o abordare diferita, avand certe elemente de interes teoretic.
In 1963, intr-o scrisoare catre George F. Kennan, Lippmann recunoaste ca lucrarea sa, Public Philosophy, propune o judecata sumbra despre democratie. Noi am putea chiar extinde sensul acestei evaluari. Nu este vorba numai despre o viziune sumbra despre democratie, ci si despre opinia publica, despre spatiul public in general, cu actorul sau principal -; presa. Orice elaborare contemporana in domeniul opiniei publice va trebui sa faca trimitere si la creatia lui Lippmann, indiferent de modul de valorizare a acesteia. Chiar daca este cunoscut mai ales ca politolog, indraznim sa presupunem ca memoria timpului va retine cu deosebire contributia in domeniul opiniei publice, pentru ca aici este intemeietor de camp problematic nou.

2.8. Omul fara aparare in fata expansiunii „sociologice” a propagandei

Profesor la Facultatea de drept si de stiinte economice din Bordeaux, Jacques Ellul scrie in alta epoca istorica -; perioada postbelica. Lippmann avusese un camp de referinta relativ modest -; experienta primului razboi mondial -; comparativ cu ceea ce oferea spre reflectie ultima mare conflagratie mondiala. Aici nu e vorba numai despre diferentele de amploare dintre cele doua conflagratii, ci de existenta unor realitati sociale noi, care prilejuiau o intelegere diferita si, oricum, mai larga a opiniei publice. De pilda, cele doua sisteme totalitare care au dezvoltat ample mijloace de manipulare, demers usurat de posibilitatea de a dirija in mod unitar mijloacele de comunicare si influentare publica. Intre timp, se consumase experienta celui de-al doilea razboi mondial -; care a implicat din partea ambelor tabere mari eforturi de persuasiune a propriilor combatanti, dar si a populatiei civile. Tehnologic vorbind, asistam la salturi impresionante. Extinderea rapida a radioului si a razei sale de cuprindere, ascensiunea cinematografului si apoi a televiziunii ofera alte mijloace, propun un nou cadru pentru abordarea relatiei dintre opinia publica si mijloacele de comunicare. Societatea tehnologica determina, de asemenea, o tendinta puternica de masificare sociala, impreuna cu rezultatul sau, standardizarea. Acest lucru nu putea sa nu aiba repercusiuni si asupra modului in care era conceputa opinia publica si modul sau de influentare.
In sfarsit, in timpul celui de-al doilea razboi mondial si in perioada imediat urmatoare au loc cercetari importante in domeniul opiniei publice, soldate cu rezultate si concluzii de notorietate. Ellul ii citeaza pe Hovland si Lasswell. Deci, in cazul autorului francez, avem de-a face cu o constructie care se bazeaza pe alte experiente istorice si elaborari teoretice.
Jacques Ellul nu este un cercetator aplicat, nu apartine familiei de autori care isi intemeiaza asertiunile pe concluziile unor sondaje, ale unor analize sociologice amanuntite. Francis Balle considera ca autorul francez este „mai curand moralist decat sociolog” (F. Balle, „Comunicarea”, in R. Boudon, Tratat de Sociologie, p. 623). Observator fin al evolutiei sociale, autor al unei opere in care sunt identificate corect doua probleme de fond ale societatii postbelice: ascensiunea mijloacelor de propaganda si ascensiunea tehnicii ca factor dominant in viata societatii contemporane, Ellul ramane un autor proeminent al perioadei postbelice. Termenul de propaganda este consacrat de epoca respectiva, de vreme ce si un filozof de talia lui Jean-Marie Domenach simte nevoia sa scrie o lucrare consacrata acestei problematici (La propagande politique). Acestui domeniu Jacques Ellul ii consacra doua lucrari: Propagandes, 1962, tradusa in engleza de Konrad Kellen si Jean Lerner in 1973 (in continuare vom face referire la aceasta editie) si Histoire de la propagande. In acelasi timp, autorul francez este cunoscut ca unul dintre cele mai prestigioase personalitati in domeniul teoretizarii unui proces esential: ascensiunea tehnicii si a tehnocratilor in viata societatii moderne. Acestui fenomen ii sunt consacrate lucrari precum La Technique ou l`Enjeu du siecle (1954), L`illusion politique (1965) si Le sisteme technicien (1977).

2.9. Propaganda -; fratele siamez al societatii tehnologice

Prevenim o intrebare: de ce ne oprim asupra propagandei in cadrul unei teme consacrate opiniei publice? Propaganda, oricum ar fi ea definita, este strans legata de opinia publica, ea reprezentand un raspuns, o incercare de a folosi opinia publica intr-un scop sau altul. Orice tip de propaganda porneste si se bazeaza pe o perceptie anume despre opinia publica si posibilitatile sale de influentare. Din modul cum este conceputa si se desfasoara activitatea de propaganda putem deduce viziunea adevarata despre opinia publica cu care opereaza autorii actului de influentare.
In al doilea rand, Ellul vorbeste despre propaganda nu in sens politic, nu atasata unor obiective ideologice, ci drept un „fenomen sociologic existent”. Este locul sa insistam asupra temei extrem de importante privind „propaganda ca fenomen sociologic si nu ca o activitate facuta de anumiti oameni in anumite scopuri” (Propaganda, Introduction). Ea reprezinta o conditie de existenta si functionare a societatii tehnologice, a integritatii sale. Este, cum spune si traducatorul in engleza al lucrarii lui Ellul, Konrad Kellen, fratele siamez al societatii tehnologice. Numai in cadrul acestei societati, propaganda se poate cu adevarat implini si numai cu sprijinul acestei activitati, pe baza efectelor sale, se poate extinde si dezvolta societatea tehnologica.
Deci, avem de-a face cu un alt tip de propaganda pe care autorul, spre a o distinge de vechile tipuri de actiune acoperite de acest termen, o numeste „propaganda moderna”, „propaganda sociologica”. O asemenea propaganda „dispretuieste minciunile ridicole” si „formele demodate” ale propagandei clasice. Ea opereaza cu diferite acceptiuni de adevar -; „adevarul limitat”, „adevarul pe jumatate”, „adevarul scos din context”. O asemenea propaganda nu-si mai asuma vechiul scop al activitatii cu acest nume, „doar acela de a schimba opiniile”. Este un scop care se mentine, dar este subsumat aceluia mult mai important de a stimula actiunea sau de a incuraja non-actiunea daca aceasta se dovedeste inadecvata sau chiar contraindicata. Ellul face distinctia intre propaganda agitatorica si propaganda integrativa, prima folosind resentimentele oamenilor pentru a le canaliza catre un tip de revolta, cea de-a doua convingandu-i sa se adapteze la pattern-uri de comportament potrivite. In lucrarea autorului francez intalnim mai multe acceptiuni ale termenului de
„propaganda”, titlul lucrarii in franceza -; Propagandes -; deci la plural, fiind semnificativ in acest sens. „Propaganda este cu mult mai putin arma politica a unui regim decat consecinta societatii tehnologice , care tinde sa fie o societate complet integrata si are in vedere omul in toate dimensiunile sale” (Propaganda, Prefata, p. XVII).
Cum spuneam, propaganda este un termen al epocii. Noi vom folosi si alte formule, cum ar fi activitate de influentare, demers de persuasiune etc. Important este sa retinem ca unele dintre caracteristicile sau conditiile de succes ale propagandei -; asa cum erau vazute de Ellul -; pot fi translate si in zona comunicarii. De pilda, autorul francez insista asupra cunoasterii adecvate a realitatii sociale unde se desfasoara activitatea de influentare. O cunoastere -; subliniem -; facuta cu mijloace sociologice si psihologice adecvate. Altminteri, cum spunea Ellul, ne putem intoarce la propaganda facuta pe timpul lui Pericle. Cunoasterea realitatii sociale si psihologice si adecvarea mesajului la aceasta realitate sunt strict necesare si activitatii de comunicare de astazi. Deci, daca privim cu intelegere anumiti termeni care apartin epocii, precum si anumite abordari ce tin tot de particularitatile perioadei respective, atunci in opera lui Ellul gasim elemente si motive de reflectie demne de toata atentia.

2.10. Grupul si opinia preponderenta

Pentru Jacques Ellul existenta unei opinii publice este legata de aparitia societatii de masa
(J. Ellul, Propaganda, p. 99). Spre a intelege mai bine aceasta asertiune, sa notam ca, in viziunea autorului francez, despre opinie putem vorbi la doua niveluri sociale: al realitatii primare (grupurile sociale) si al realitatilor secundare (societatea in ansamblul sau). In grupurile primare traiesc oameni ce se cunosc nemijlocit, au o experienta de viata in buna parte comuna, se confrunta cu probleme similare. Intr-un grup unde domina relatiile dintre persoanele care il alcatuiesc, opinia se formeaza prin intermediul contactelor nemijlocite. Ia nastere in felul acesta opinia preponderenta care se impune instinctiv intregului grup.
Aceste grupuri au viata lor cu particularitati precise:
-; au o experienta comuna;
-; sunt conduse de un lider; rolul personalitatilor puternice este considerabil si nu de putine ori opinia grupului se formeaza in jurul autoritatii acceptate;
-; isi reordoneaza continuu opinia in functie de situatiile concrete care angajeaza experienta si interesele comune ale grupului;
-; viata interna a grupului are un caracter democratic, in sensul ca pozitia sa ia nastere prin dialog, dar, odata acceptata o pozitie, ea devine obligatorie; in acelasi timp, grupul nu are o viata interna liberala, intrucat minoritatea este vazuta ca un element strain care afecteaza unitatea perceputa ca naturala;
-; opinia pe care o degaja grupul exprima, evident, optiunile si interesele sale. Conducatorii cunosc opinia grupului si o apara pentru ca au contribuit la formarea sa. In cazul in care interesele grupului sunt neglijate, sanctiunile sunt „energice” pentru ca pot „distruge unitatea”.

2.11. Opinia publica se hraneste cu informatii si simboluri

Opinia publica propriu-zisa nu poate aparea, potrivit lui Ellul, decat in grupurile secundare, in societatile globale, unde indivizii nu se cunosc direct, nu au o experienta comuna privitoare la problemele asupra carora trebuie sa se pronunte, iar relatiile dintre ei nu sunt nemijlocite, ci globale.
Exista trei caracteristici principale ale formarii opiniei in aceste societati:
-; prezenta unor puternice mijloace institutionale de informare, care suplinesc nevoia de informare cat mai buna si cat mai fidela a oamenilor; persoanele particulare nu pot cunoaste direct situatiile asupra carora trebuie sa se pronunte, ci numai prin intermediul acestor mijloace intermediare. Deci, intre fapte si opinie se interpune ceva fara de care opinia nu ar putea exista.
„Informatia care ajunge la oameni este numai indirecta dar daca ea nu exista, nici opinia nu exista”
(p. 116). Acel ceva sunt mijloacele de informare. Ele conditioneaza si conduc, intr-un anume fel, opinia. Cum spune autorul, „opinia depinde in mare masura de aceste mijloace de informare intermediara” (p. 101);
-; odata constituita, opinia publica nu se exprima in mod spontan. Prilejurile pentru exprimarea ei sunt destul de rare, cum ar fi, de pilda, alegerile. Este nevoie de aceleasi mijloace specializate, care sa promoveze opinia, sa o faca cunoscuta, sa o raspandeasca. Deci, atat in procesul de constituire, cat si in cel de raspandire, mijloacele de comunicare joaca un rol esential;
-; in sfarsit, persoanele care alcatuiesc societatile globale nu au aceleasi raporturi ca in cazul grupurilor, ele au experiente diferite, abordari diferite, niveluri de cultura diferite. „Ele nu ar putea cu adevarat sa formeze o opinie publica si, totusi, o formeaza” (p. 101). Cum poate lua nastere o opinie comuna intr-o realitate sociologica in care dominanta este diferenta, eterogenitatea? Logic vorbind, rezultatul nu ar putea fi decat o multime de opinii care se confrunta intre ele. Intervine insa ceva care unifica sau cel putin favorizeaza o abordare comuna, anume simbolul, un simbol suficient de abstract pentru a putea fi folosit de catre membrii societatilor globale in descifrarea si interpretarea diferitelor probleme care preocupa o comunitate. Persoanele nu opereaza cu faptele, ci cu simbolurile , cele care dau faptelor o forma ce poate reprezenta baza pentru opinia publica. Ne aflam intr-un punct in care analiza autorului francez seamana intr-un mod izbitor cu cea a lui Lippmann: „iar simbolurile cele mai eficiente sunt cele mai indepartate de realitate. Opinia publica intotdeauna se va organiza in jurul unor probleme care nu sunt deloc acelea ce se pun in realitate”
(p. 101).
Ar ramane doua probleme de clarificat. In primul rand, care este raportul intre opinia primara si cea secundara. Fara indoiala unul de factura conflictuala, pentru ca cele doua tipuri de opinie se bazeaza pe interese cel putin deosebite, uneori conflictuale. Ideal ar fi, spune Ellul, ca opinia secundara sa domine opinia primara, iar conditia esentiala in acest sens este ca individul prins in acest conflict sa urmeze opinia secundara.
Ca acest lucru sa se intample este nevoie ca opinia secundara sa ia forma opiniei publice. Ceea ce presupune unificarea constintelor individuale pe pozitii comune care reprezinta fundamentul opiniei publice. Unificarea implica insa doua conditii:
-; existenta unei intense activitati de informare;
-; dezvoltarea unei activitati specializate de manuire a simbolurilor.
La nivel de grup, propaganda nu poate functiona pentru ca avem de-a face cu o experienta directa, problemele si faptele sunt cunoscute imediat iar intre membrii grupului exista legaturi nemijlocite. Terenul ei de actiune este comunitatea globala. Menirea propagandei in acest plan este de a cristaliza starea individuala a opiniilor intr-o stare a constiintei publice.
Simplificand putin lucrurile, am putea spune ca, potrivit lui Ellul, individul este lipsit de protectie in fata unui proces de expansiune irezistibil al propagandei. Grupurile primare traditionale care ofereau aceasta protectie sunt din ce in ce mai slabe, iar atunci cand isi mentin coeziunea, ele fac obiectul unei preocupari de fracturare, de disolutie din partea activitatii de propaganda. Astfel cum remarca si Francis Balle, „omul modern se vede predat, fara aparare, manipularii” (F. Balle,
„Comunicarea”, in R. Boudon, Tratat de sociologie, p. 622).
Am putea chiar spune ca Jacques Ellul procedeaza la o rasturnare a unor raporturi pe care constiinta comuna le considera de la sine intelese. Propaganda nu mai este actiunea unor grupuri urmarind scopuri precise, ci un „produs sociologic”. Ceea ce era vazut ca un „scut” impotriva actiunii de propaganda -; anume pregatirea intelectuala -; este interpretat de Ellul ca un factor favorizant. Intelectualii, spune autorul francez, au o curiozitate mare si, mai ales, cred ca detin raspunsuri la toate intrebarile. Ceea ce ii recomanda ca un mediu prielnic pentru propaganda. La fel, s-a considerat ca prosperitatea indeparteaza omul de influenta propagandei. Nu, raspunde Ellul, bogatia este de doua ori „aliata propagandei”. In primul rand, pentru ca oamenii apartinand acestor cercuri nu se afla sub presiunea nevoilor materiale si devin, astfel, „disponibili”. Apoi, pentru ca dezvoltarea este insotita de o dezvoltare si inmultire a mijloacelor de comunicare. In abordarea clasica, demersul de influentare avea drept obiectiv „modificarea opiniei”; fara a disparea, acest obiectiv este unul subsumat actiunii, modificarii comportamentale. Majoritatea interpretarilor inspirate de acei ani considerau ca momentele de varf ale propagandei se situeaza in perioadele de criza, ceea ce conducea la concluzia logica potrivit careia atingerea unei stari de echilibru si normalitate conduce implicit la un declin al activitatilor de influentare. Pentru Ellul, starile de normalitate sunt tipice pentru lansarea de modele: „bunul american”, „bunul francez” etc. Ceea ce conduce la „o culme a activitatii de propaganda”.

2.12. Un demers bazat pe reguli precise

Propaganda moderna este definita ca o tehnica moderna ce se bazeaza pe una sau mai multe ramuri ale stiintei. „A trecut vremea cand propaganda era o problema de inspiratie individuala, de subtilitate personala sau de inselaciuni nesofisticate. Acum stiinta formeaza miezul propagandei”
(p. 4). Iata care ar fi, in viziunea lui Ellul, regulile de desfasurare a unui asemenea demers de persuasiune: a) Propaganda moderna se bazeaza pe analizele stiintifice ale psihologiei si sociologiei. Promotorul actiunii de propaganda isi definitiveaza tehnicile pornind de la ceea ce cunoaste despre om -; dorintele, nevoile, mecanismele sale psihice -; despre grupuri -; regulile formarii si dezagregarii lor, modul de transmitere a influentelor etc. Fara aceasta cercetare riguroasa, ne-am afla pe terenul propagandei din timpul lui Pericle sau Augustus. b) Propaganda este stiintifica in sensul ca stabileste un set de reguli, riguroase si precise, care sunt testate. Fireste ca nu este vorba despre o „reteta”, dar ele se impun prin valoarea oricarui propagandist si limiteaza tendinta sa de a actiona potrivit propriilor sale impulsuri. Asemenea reguli pot fi aplicate de catre oricine, dupa o instruire adecvata. c) Propaganda porneste de la o analiza efectuata atat asupra mediului cat si asupra individului care vor forma tinta actiunii de propaganda. De acum, nu omul de talent va stabili metoda, abordarea si subiectul: toate acestea vor fi calculate. Deoarece „un tip de propaganda se poate dovedi potrivit pentru o situatie si complet nefolositor in alta” (p. 5). d) In sfarsit, caracterul stiintific mai este dat de preocuparea de a controla modul de utilizare, de a masura rezultatele si a defini efectele. Este o conditie esentiala a oricarui act de influentare, daca vrea sa fie eficient. Ceea ce implica o abordare critica, posibilitatea de a abandona anumite metode, de a face, in general, o selectie in functie de un context dat.
Caracteristici externe
Jacques Ellul vorbeste de doua tipuri de caracteristici ale actului de propaganda: unele externe, care ar trebui sa ghideze intreaga activitate cu acest profil si unele interne care surprind anumite reguli ale dialogului, ale demersului de persuasiune propriu-zisa.
Care ar fi in viziunea autorului francez caracteristicile externe ale propagandei? a) Un obiectiv predilect: individul insingurat in masa
Orice activitate moderna se adreseaza in acelasi timp si deopotriva individului si maselor. Individul ca atare, desprins de masa, nu este de nici un interes pentru propaganda: el opune prea mare rezistenta actiunii externe (p. 6). Pe de o parte, a castiga oamenii de partea unei idei, unul cate unul, cere timp si se dovedeste un act extrem de costisitor. Pe de alta, a modela convingerile unui individ izolat este foarte dificil.
A concentra propaganda la nivelul masei, iarasi nu este potrivit, pentru ca, in acest caz, inseamna ca se are in vedere o masa avand un suflet, reactii si sentimente in intregime diferite de cele ale indivizilor. Propaganda moderna are drept obiectiv indivizi: dar indivizii incadrati in masa, in calitatea lor de participanti la aceasta masa si, in acelasi timp, multimile, dar o multime compusa din indivizi, nu o entitate desprinsa de acestia. Cum poate fi inteles acest lucru? Individul nu trebuie considerat in aceasta perspectiva doar in ceea ce are el strict particular si il deosebeste de ceilalti, ci mai ales in ceea ce are comun cu apropiatii sai, in termeni de motivatie, sentimente, interese. In acest sens, individul este vazut ca medie si nu ca unicitate. Pornind de aici, Ellul considera ca
„actiunea bazata pe ceea ce este comun va fi eficienta” (Propaganda, p. 7).
In acelasi timp, individul trebuie avut in vedere ca parte a masei, inclus in ea, chiar daca nu este profund integrat in cadrul ei. In aceasta calitate, de parte a masei, el este mai usor influentat. El este cuprins in procesul de difuzare a emotiilor traite de o masa; in acelasi timp, asupra lui se exercita presiunile masei respective. Starile emotionale, de impulsivitate, de exces pe care le traieste masa sunt intotdeauna de mare folos pentru propaganda.

Este foarte important ca individul sa nu fie considerat singur in cadrul masei si din urmatorul motiv. Sa luam exemplul ascultatorului de radio. Este adevarat, spune Ellul, ca asculti emisiunea de radio singur. Dar, in acelasi timp, ascultatorul face parte din masa de ascultatori radio cu care se simte legat, indiferent daca realizeaza sau nu acest lucru. Individul cuprins intr-o masa isi dezvolta o mentalitate de masa si din acest punct de vedere el trebuie sa fie obiectul predilect al propagandei.
Care ar fi modalitatea cea mai potrivita de a ridica performanta actului de persuasiune
(propaganda)? Cand individul se simte insingurat, dar in cadrul unei mase careia ii apartine. „Cel mai favorabil moment de a atrage un om (engl. „to seize a man”) si de a-l influenta este acela cand este singur in cadrul masei: in acest moment propaganda poate fi cea mai eficienta” (p. 9).
Grupul manifesta rezistenta in fata actului de persuasiune. Cand este puternic si are o coeziune interna, grupul ofera chiar un tip de protectie membrilor sai. Pentru propaganda, cel putin in sensul in care o defineste Ellul, grupul reprezinta un obstacol, pentru ca el mentine un control asupra indivizilor, ii impiedica sa se integreze societatii tehnologice. De aceea, fragmentarea sau dezagregarea lui reprezinta un obiectiv. Daca, din intamplare, propaganda se adreseaza unui grup organizat, ea poate sa nu aiba, practic, nici un efect asupra indivizilor inainte ca grupul sa fie fragmentat. Aceasta fragmentare poate fi realizata prin intermediul actiunii: dar in egala masura fragmentarea unui grup poate fi facuta prin mijloace psihologice. Numai cand grupurile foarte mici sunt astfel anihilate, cand indivizii nu mai gasesc aparatori, nici o protectie din partea grupului carora apartin, de-abia atunci actiunea totala prin intermediul propagandei devine posibila. b) Modelul simfonic al persuasiunii
Propaganda moderna trebuie sa fie totala, sa apeleze la toate mijloacele d