j2g12gk
Regresie si “revolutie”

Istoricii au tendinta, studiind terorismul, sa nu urce dincolo de parantezele insangerate care au marcat Europa in cursul ultimelor trei secole. Totusi, in alta parte, in afara Occidentului, trebuie sa cautam radacinile acestei identificari a omului cu moartea, omorandu-si semenii fara a invoca nevoia de aparare, doar pentru a-si afirma puterea sau, ceea ce tot acolo ne duce, remodelarea lumii dupa visul pe care il poarta in el.

In aproape toata Africa, inca pana acum cativa ani, oamenii-fiare marcau drumul inca prost cunoscut care duce, de la o forma de initiere deosebita si fara indoiala de la un grad superior, la terorismul politic “modern” in conceptia si in functia sa, daca nu in forma sa.
Organizati in mici grupuri, la ordinile unui sef, ei se proslaveau pentru a indeplini omoruri rituale, necesare de exemplu inmormantarii unui rege, sau mai simplu pentru a “spala” o razbunare.
Doua elemente precizeaza caracterul acestei forme de terorism:
- mai intai personalitatea omului-fiara, care accepta, prin simbolurile unei contra-initieri, sa regreseze catre stadiul de animalitate. In momentele alese de catre conducator, dupa inghitirea unei bauturi sacre, anonimatul cagulei sau al botului ascunde fata omului, ocultandu-i conditia umana, asa cum ragetul inlocuieste limbajul articulat.
Prin ucidere repetata, initiatul se afirma ca un stapan al societatii careia ii transgreseaza interdictiile, limitele cele mai extreme, stapan al mortii careia ii uzurpeaza rolul.
In istoria lor, societatile oamenilor-fiara au fost tot atatea forme ale unei reactii de aparare ale unor civilizatii mortificate de intalnirea lor cu Occidentul. Reactie in sensul propriu al termenului, actiune care-si ia un sprijin in trecut, in cautarea marturisita a unei puteri magice necumoscute de invingatori, dar venita din inima padurii, din marile fiare a caror forta ii anima pe stramosi: o intoarcere in trecut, o “revolutie”.
Oamenii-leoparzi, oamenii-pantere, oamenii-caimani au fost folositi de catre sefii de triburi la vederea aparitiei unei noi lumi in care ei nu vor mai avea loc si careia nu ii vor mai fi stapani. Mai ales, ei simteau cum le scapa o putere trecuta la alte etnii favorabile Albilor, noilor notabili, noilor regi.

Sinistrul si stanga

Aceste elemente ale noptii, de respingere a conditiei umane si de transgresare a limitelor vin sa se adauge unei alte date: intoarcerea la Mama.
Thugii, care au insangerat India din 1326 (data primei mentiuni scrise) si pana la inceputul secolului XX, nu erau asasini ocazionali impinsi la crima de profituri mai mult sau mai putin ilicite sau din pasiune, ci oameni inteligenti, cultivati, apartinand castelor elevate ale Indiei, avand in viata cotidiana servicii adesea importante. Doar cultul lui Kali, Zeita Buna, le impunea sa indeplineasca in anumite momente ale anului, in special in luna octombrie, gesturile precise ale unor numeroase ucideri rituale.
Un ziar indian, Sumahar Dupan, estima, in 1833, ca o singura banda de 100 de thugi puteau omori 800 de persoane intr-o luna. De aceea ar trebui inmultite aceste cifre cu cel putin 10.000, pentru a evalua numarul de criminali si de victime la scara Indiei.
Si aici, regasim o “reactie” impotriva unei lumi in schimbare, si pentru indivizi, pentru o secta, o “revolutie” - adica o intoarcere la imaginarul unui trecut.
Influenta crescanda ale puterilor occidentale incepand din secolul XVIII, rivalitatile lor, lupta deschisa dintre Franta si Anglia, nu au facut decat sa mareasca amplitudinea tulburarilor aparute cu patru secole mai devreme prin implantarea si raspandirea Islamului. Apoi, dominatia engleza, afirmata in 1799, ajunge sa se intinda in 1803 in intreaga Indie, impunandu-i pentru mult timp o limba de schimb, un mod de viata - cel putin pentru anumite clase sociale - si, daca nu o cultura, cel putin o deschidere spre Occident.
Kali cea Neagra, Devi-zeita -, Bhowani, primea deja de mult timp, in numeroasele sale sanctuare sacrificii umane - pana in 1835, data oficiala a interzicerii lor de catre guvernul britanic.
Catre ea s-au intors thugii condamnati la moarte, musulmanii, rajputii, brahmanii sau hindusii apartinand inaltelor caste, mergand spre moarte ca inspre o nastere - o intoarcere la copilarie, la Mama - dupa sentimentul de esec al unei vieti, infinit respinsa de la o crima la alta.
Fara indoiala, in termenii unei anumite teologii hinduse, distrugerea este una dintre manifestarile formidabile ale transcendentei. Orice faza de edificare, de constructie, alterneaza cu nivriti marga, faza de distrugere a oricarei desfasurari ciclice. De asemenea, cultul zeitei, sotia lui Shiva, sub multiple nume ca Durga, Kali sau Bhowani, poate urma doua cai, deschise in mod egal, cea a Mainii drepte, sau Vama cara - cea a Mainii stangi (pentru acest aspect a se consulta: Jean Bies, Litterature francaise et pensee hindoue, des origines a 1950, pag. 132).

“Ultima batalie”

Orice terorism este mistic - intr-un sens - din moment ce el revendica intotdeauna un ideal, un scop de atins, fie si cel al eliminarii pacatului poftei sau al banului. Orice terorism este situational in masura in care el intelege crearea unei situatii noi, exercitarea - asa cum a spus Proudhon - unei influente asupra istoriei.
Toate revendicarile care pot veni in sustinerea terorismului - politice, rasiale, teritoriale - se trag dintr-un numitor comun al unei anumite conceptii a umanitatii impartita in asupriti si asupritori, in saraci si in bogati, in Fiul Tenebrelor care domina Fiii Luminii, pentru o perioada, si a carui stapanire trebuie abolita, pe aceasta lume, cat mai repede posibil.
A fost deja trasat drumul care leaga temele tuturor miscarilor milenare de comunism si de nazism care, “in ciuda folosirii lor a tehnicilor cele mai moderne, ele se inspira din miturile profund arhaice” (Norman Cohn, Les fanatiques de l’Apocalypse, pag. 295).

Chiar daca legatura istorica dintre aceste mituri si sperantele escatologice ale primelor secole ale erei noastre, ale Evului Mediu si ale secolului al XVI-lea poate cu greu sa fie reliefata, raman anumite constante care ne permit sa intelegem mai bine continuitatea in timp al unui anumit tip de violenta: Vama cara hinduismului, Calea Mainii stangi.
Studiul miscarilor milenare care s-au succedat in Occident din 1110 in 1580, de la predica lui Tanchelm in Flandra pana la rugul lui Jean Willemsen la Treves, trecand prin cruciadele saracilor, a copiilor si a pastorilor, ne pune in prezenta unei aceeasi drame, in care personajele prezinta intre ele multe asemanari, intinse de data aceasta la intregul Occident crestin.

Profetiile escatologice venite dintr-un trecut indepartat, daca ele tind sa actualizeze vremurile Apocalipsei, devin un mit social, o tema de actiune. Inamicul, imaginea multiplicata a Tatalui, este nobilul, fara indoiala, dar mai ales preotul si, in valtoarea Cruciadelor, evreul. Flagelatorii parcurg Europa din 1260, ucigand pe oricine se ridica sa-i contrazica si “varsand in valuri” - asa cum condamna papa Clement al VI-lea - sangele evreilor “pe care pietatea crestina ii accepta si-i sustine”. Vademecum in tribulationibus a franciscanului Jean de Roquetaillade in 1356 adauga viziunilor apocaliptice obisnuite un ansamblu de teorii sociale revolutionare si un nou dusman: Dives-Bogatul-, Domnul Capital, asa cum va spune Marx mai tarziu.

Toate aceste miscari au in comun o vointa de transgresare si mai intai de distrugere a Bisericii, considerata ca Mama Rea. Ea este, in predicile profetilor milenarismului, prostituata Babilonului despre care vorbeste Apocalipsa, Mama Faptelor Abominabile.
La polul opus, Mama Buna - Zeita Buna - este prezenta in inima tuturor nebunilor din Millenium, Sfanta Fecioara. Daca nu toti “profetii”au avut naivitatea de a se casatori cu o statuie in timpul nuptiilor solemne, asa cum a facut Tanchelm, in schimb toti sau aproape toti au pretins ca au fost gratificati cu viziunea sa sau ca au primit instructiuni particulare.
Cei alesi formeaza comunitatea fratilor eliberati de sub orice tutela, singura biserica autentica, traind ca in jurul lui Eudes de L’Etoile, in 1135, “intr-o stare de bucurie perpetua, fara ca vreodata a se injosi sa munceasca cu mainile lor” (N. Cohn, op. cit., pag. 48).

Asteptarea “Revolutiei”

Tema milenarismului desacralizat a dat nastere ideologiei comune a tuturor revolutiilor.
Descoperirea Noii Lumi a constituit pentru Occident un soc cultural generator de multe sperante care pana atunci nu fusesera decat virtuale. Fiecare a plantat pe aceste pamanturi considerate virgine decorul pe care si-l dorea sa-l gaseasca: o umanitate traind in “stare de Natura”, ferita de ideea insasi a pacatului originar, o filosofie primordiala din care s-au inspirat cei mai intelepti dintre legiuitori.
Copiile la scara mica din Paraguay, aceste colonii comuniste inspirate dupa organizarea Imperiului incas, organizate si conduse de catre iezuiti din 1588 pana in 1768, au exercitat in Europa o seductie certa asupra gandirii mai multor generatii, in ajunul Revolutiei franceze. Montesquieu, Voltaire au vorbit despre ele cu entuziasm. “Intotdeauna va fi frumos - a spus Montesquieu - sa guvernezi oamenii facandu-i fericiti”. Aceste colonii guarani, Voltaire le numeste: “Triumful umanitatii”; si Joseph de Maistre, in lucrarea sa Considerations sur la France, face din ele “o minune aflata atat de mult deasupra fortelor si chiar a vointei umane...” (ed. 1821, pag. 319).

Acestea au constituit marea speranta a Revolutiei franceze, certitudinea unei intregi elite a gandirii, recrutata atat din randul nobililor cat si din cel al burghezilor, formata in cele mai bune scoli, de catre iezuiti,cei mai buni preceptori ai vremii. Totusi, aceasta domnie a printilor-filosofi - a Ratiunii - nu pare sa poata sa se instaleze doar prin vointa oamenilor. Si mai degraba decat sa ia in considerare convulsiile si masacrele pe care Franta avea sa le cunoasca in curand, aceasta elita accepta himerele propuse de catre niste visatori. Acesti iluminati de salon par sa fie primii sustinatori ai acestei stiinte fictive, formata din vulgarizare stiintifica prost inteleasa, din doctrine ezoterice pripite, din spiritualitate initiatica ieftina si dintr-o necunoastere totala a faptelor economice, ca si a principiilor ce se pot deduce din ele. Unii propun, ca Dubois de Crance, ca saracii sa traiasca pe cheltuiala bogatilor, regasind aici ceturile economice ale tuturor utopiilor.

Carrier incurajeaza sans-culotii din Nantes spunandu-le: “Voi ignorati ca averea, bogatiile acestor mari negustori va apartin si ca raul este acolo?”.
Nu ne este indiferent sa vedem ca Revolutia franceza, al carei model va fi atat de des invocat in continuare, se situeaza pe carari deja strabatute de catre miscarile milenariste cu, prin acces, Ratiunea zeificata tinand loc de Zeita Buna.
Doctrina Egalilor a unui Joseph Babeuf, zis Gracchus, avea nevoie de terorism pentru a “sustine entuziasmul popular” si pentru a impune un guvern unui popor de altfel judecat ca “prea indepartat de ordinea naturala pentru a exercita o alegere lucida”.
Fara indoiala, nu toti ganditorii Revolutiei merg pana intr-acolo incat sa o urmeze pe vizionara Catherine Theot atunci cand ea pretinde ca este noua Eva si cand face din Robespierre Mesia. Totusi, cand ea afirma necesitatea de a reduce populatia globului la 140.000 de alesi, cei mai gravi dintre ganditorii politici ai vremii sunt gata sa i se alature. Masacrul dusmanilor Revolutiei reprezinta, in ochii lor, o simpla masura de salvare in care nu incape nici un sentiment de razbunare, nici ideea vreunei pedepse: pentru ei este vorba de un simplu calcul bazat pe numere si o anumita notiune a unui echilibru “natural”. Jeanbon propune reducerea la jumatate a populatiei franceze; aducerea ei la un numar de 12 milioane de persoane i-ar fi de-ajuns lui Bo, un medic care adauga cu simplitate: “Vom ucide restul”. A suprima o treime din populatie, spune Antonelli sau a instala ghilotina in permanenta in toata Republica, caci pentru Guffroy, Franta cu 5 milioane de locuitori va fi suficient.
Cu toate acestea viitorul Frantei nu a fost tributar acestor vise insangerate, chiar daca mai tarziu, mult mai tarziu, alti vizionari vor lua in sarcina lor uciderea Tatalui sub forma masacrului unei intregi generatii vinovata de a-si aminti, de a regreta libertatile pierdute, demnitatea abolita a fiintei umane si de transmiterea nostalgiei sale.