j2p23px
— Giuseppe è morto !
— Ma come è morto ?
— Morto definitivo…
Dialogul din motoul acestui articol este reprodus dintr­un film italian, vazut in copilarie, si din care nu-mi mai amintesc nimic altceva decit aceste cuvinte, care m­au obsedat multa vreme. Vasazica : daca exista o moarte definitiva, inseamna ca exista si una partiala a fost concluzia. Mai tirziu, citindu-l pe Haraucourt, am inteles ca poti „muri putin” : partir, c’est mourir un peu sau, citindu-l pe Horatius, ca poti „sa nu mori chiar cu totul” : non omnis moriar… Am constatat apoi ca, in viata fiind, oamenii fac tot ce le sta in putere (isi construiesc monumente funerare, intre altele) ca sa-si prelungeasca existenta, prin memorie, post mortem.
Nici un sistem social din cite a cunoscut omenirea n­a fost preocupat, sistematic, sa distruga, o data cu viata, si memoria victimelor sale. In afara de comunism. Chiar daca Jeanne D’Arc si Giordano Bruno, Jan Hus si Constantin Brincoveanu au fost suprimati fizic, acestia supravietuiesc, de veacuri, in cartile de istorie ale omenirii. Suferintele lor fizice si psihice i-au innobilat, nu i-au distrus, iar disparitia lor „materiala” nu a inseamnat uitare, ci, dimpotriva, memorie.
Pentru „moartea definitiva” — care inseamna refuzul memoriei individuale si colective — s-a lucrat cu temei in Romania postbelica, punindu-se in lucru teribilul „experiment” de la Pitesti, despre efectele caruia va fi vorba in rindurile ce urmeaza.
Cea mai cumplita experienta a terorii concentratio-nare din Romania s­a petrecut la inchisoarea din Pitesti. Initiata de Nikolski si aplicata de Turcanu. Recurgind la procedee de o cruzime inimaginabila, tortionarii
— si ei detinuti — isi obligau victimele sa treaca prin patru etape ale iadului, inainte de a deveni „cadavrele propriilor constiinte zdrobite”. Treptele vexatiunii si injosirii erau progresive : demascarea externa (cind detinutul declara tot ce ascunsese organelor de ancheta), demascarea interna (cind acesta divulga numele celor care l­au ajutat sa reziste in interiorul inchisorii), demas-carea morala publica (cind incarceratul era fortat sa batjocoreasca ceea ce avea mai sfint in suflet, incepind cu propria­i familie si incheind cu Dumnezeu). Ultima etapa, cea mai degradanta, echivala cu uciderea morala (cind prozonierul era obligat sa se solidarizeze cu calaii sai, devenind, la rindu­i, tortionar). Procedeul era atit de pervers si savant pus la cale si cu atita sadism dus la indeplinire, incit nici una din victime nu i s­a putut sustrage. Transformat din oprimat in opresor, omul era definitiv anihilat ca persoana si ca etalon moral. La Pitesti a fost ingropat de viu orice simbol al rezistentei romanesti impotriva flagelului rosu. Sa facem un efort de imaginatie si sa ne inchipuim ce s­ar fi ales din marile embleme ale umanitatii trecute prin expe-rienta „reeducarii” : Ioana D’Arc pactizind cu englezii impotriva conationalilor ei, Giordano Bruno abjurind, Constantin Brincoveanu practicind si propovaduind islamismul, Soljenitin sustinind dictatura sovietica… Prin scufundarea victimei in mlastina imunda a colabora-tionismului, Pitestiul a instituit cea mai crunta pedeapsa pentru opozantii de opinie : neantizarea lor prin refuzul memoriei !

O „varianta ameliorata a reeducarii” de la Pitesti — fara torturi fizice comparabile, desfasurata insa neintre-rupt peste 40 de ani — a fost aplicata intregului popor roman prin sistemul de indoctrinare, care te obliga pina la urma sa devii tu insuti propagandist. Caci ce altceva decit demascare externa era autocritica la care te silnicea puterea, pentru a­ti crea complexul vinovatiei ? Ce altceva decit demascare interna era obligativitatea delatiunii, stipulata prin lege ? Ce altceva decit demas-cari morale publice erau luarile periodice de cuvint la invatamintul politic, prin care eram constrinsi sa ne lepadam de Dumnezeu si sa ridicam in slavi, impotriva convingerilor noastre, politica partidului si „clarvizi-unea” celor aflati la putere, carora le mai si multumeam, ca ne­au ajutat sa devenim atei ? Ce altceva decit uci-dere morala era transformarea noastra in propagandisti pusi in situatia de a propovadui o doctrina in care nu credeam si de a­i obliga pe colegii si prietenii nostri mai tineri sa urmeze aceleasi etape umilitoare, pe care le­am strabatut la vremea noastra ?
Sistematic si perfid totodata, am fost constrinsi sa devenim cu totii ucenicii lui Turcanu. Asa se si explica suspiciunea reciproca, eterna neincredere, rusinea fata de noi insine si fata de ceilalti : toate efecte secundare ale „fenomenului Pitesti”, extins intre fruntariile unei tari intregi. Ultragierea si dezonoarea traite impreuna ne­au divizat, ne­au indusmanit si ne­au creat complexe de culpabilitate, spre folosul initiatorilor acestui sistem, ramasi uniti iremediabil prin insesi uneltirile lor.
Si, daca in temnitele Pitestiului s-a lucrat asiduu la nimicirea memoriei, astazi „nimanui nu-i e ingaduit sa uite ca intre 1949 si 1952 s-a desfasurat in Romania „experienta” a…i, si ca dintr-un arhipelag al ororii, una din cele mai odioase insule s-a numit Pitesti” (Virgil Ierunca).