n8p20pf
Intregul glob sta sub modelul european, la finele veacului al XX lea. De la coasta americana a Pacificului si pina la coasta rusa, tot a Pacificului; in America Centrala, ca si in cea de Sud ori in Australia, peste tot cultura europeana este, cu forme excesive uneori, cu forme incepatoare citeodata, la ea acasa. Africa a fost scoasa de ea din primitivitate, Asia a fost scoasa din somn, o data cu marxismul european. Pe intreg globul, o singura lume (in afara celei islamice, care totusi nu are de opus un sistem de valori proprii, ci doar o credinta, ea insasi de sorginte iudeo crestina) ar putea opune unele valori specifice fata de modelul european: lumea indiana. Dar ea s a condamnat dintru inceput la anistoricitate, iar independenta pe care si a cucerit o, sub un elan de tip tot european, o obliga, odata intrata in istorie, sa adopte singurul sistem de valori operant la nivelul atins astazi, cel pe care a crezut ca l poate inlatura, o data cu opresorii in numele lui.
Devenita suverana — nu prin forta, ca in trecut, ci prin taria mijloacelor si sensurilor ei de viata —, Europa isi este datoare cu justificarile in drept a ceea ce a devenit in fapt: purtatoarea de cuvint a globului. Din aceasta perspectiva, un Spengler sau un Toynbee apar drept ingraditi, de vreme ce nu vad in cultura europeana decit una obisnuita, ba inca una necesar pe sfirsite. Cit de putin sfirsita dinauntrul ei (caci din afara sau prin accident poate sfirsi oricind orice) este cultura europeana, ar putea o arata, la acest sfirsit de veac, simplul fapt ca statele ei sint mai departe „locomotivele istoriei“, cum s a spus. Asa cum spre 1900 s a vorbit despre un sentiment al sfirsitului ca fin de sieacle, fara adincime, ci doar cu gratie franceza, la fel istoricii nostri elegiaci pot oricit vorbi despre un ceas asemanator Imperiului Roman pe sfirsite, sau Bizantului osindit la moarte. Totul insa vine sa i dezminta. Lucian Blaga a citit semnele istoriei poate mai bine decit toti profetii veacului, atunci cind, comparind si el deschis epoca noastra cu cea bizantina, vestea totusi o revigorare a spiritului european prin metodele Bizantului teologal, in particular prin metoda dogmatica liber inteleasa, si anticipa un intreg Eon dogmatic, ceea ce insemna unul structuralist, axiomatic chiar, in orice caz creator in materie de idei, cum s a si vazut in cultura stiintifica a inceputului de eon.

Justificarile de drept ale acestei hegemonii spirituale totusi n au aparut inca in chip lamurit. Intii spiritul istoric, care nu s a trezit aproape deloc in alte culturi, si a facut aparitia abia tirziu chiar in cultura europeana, anume in preajma anului 1800, cu scoala istorica germana, slujind la inceput in principal cercetarii istorice a popoarelor de pretutindeni, inclusiv cele europene, mai degraba decit reflexiunii asupra istoriei insasi. In al doilea rind, in ceasul cind asemenea reflexiuni de filozofie a istoriei s au facut necesare, ele s au produs fie din nevoia de a gasi o metoda, cit de cit stiintifica, de cercetare si valorificare a istoriei (Dilthey), fie pentru a explica sentimentul de criza istorica, pe care atitia intelectuali prea rafinati, prea sceptici si adesea prea critici au inteles sa l cultive, la sfirsitul stupidului veac al XIX lea, cum i s a spus, si la inceputul cutremurator de stupidului veac al XX lea. Abia acum, in clipa cind se elibereaza de absurda raspundere a justificarii apocalipselor, filozofia istoriei, devenita filozofia culturii, intilneste problema valabilitatii culturilor istorice; si — intocmai oricarei reflexiuni — se trezeste la viata sub o mirare, aceea de a vedea ca singura cultura europeana isi supravietuieste. Europa poate eventual redeveni o peninsula a Asiei; ea da totusi fiinta istorica pina si celor care ar desfiinta o.
Daca reasezam acum problema de pe registrul faptelor pe cel al intelesurilor si cautam sa explicam cum s a nascut si constituit cultura europeana pina la a putea oferi un cifru valabil si pentru intelegerea culturilor incomplete, ne lovim in primul moment de cite o vorba ca a ginditorului german Theodor Lessing, rostita acum citeva decenii: istoria este „die Sinngebung des Sinnlosen“, tendinta de a da sens la ce nu are sens. Oricit de impresionante ar fi, in prima clipa, asemenea vorbe provocatoare, ele exprima o enormitate, in speta nesocotirea suverana a obiectului istoric, cu bogatia care i este proprie. La fel ai putea lichida printr un paradox cu lumea materiei, refuzind a vedea — sub cuvint ca nu i sti sensul final — bogatia ei de fluizi, substante si intruchipari; la fel cu natura vie, care insa nu asteapta sa i dam noi sensuri, ci ofera singura miracole de organizare, de la un simplu scaiete si pina la creier. Ca istoria are ori nu sens, ramine de vazut mai tirziu, in cazul ca asemenea probleme ne solicita si dupa anii adolescentei; dar ea are un cuprins, dincolo de stupiditatea tiranilor ce vor sa i dea sensuri (si numai pentru tiranii „luminati“ de totdeauna are rost, vorba lui Theodor Lessing), iar in sinul acestui cuprins apar limbi, creatii, destine, formatii sociale, valori, intr un cuvint apar configuratii culturale si culturi, care nu mai sint simple plasmuiri ale istoricului. Istoria trece singura din haosul junglei in buna rinduiala a gradinilor.
Ca dovada ca istoria nu asteapta de la inteligentele dezabuzate sa fie pusa in oarecare ordine, ci se gradinareste singura, sta faptul ca noi nu stim a da decit nume marilor unitati istorice, botezindu le „culturi“. Dar ce sint ele? Continutul unitatilor acestora si identitatea lor istorica sint evidente; in schimb care e natura si structura lor, ramine un obiect de investigatie, iar caracteristic pentru obiectivitatea organizata a istoriei este nevoia de a gasi un model al culturii, asadar de a propune — ca pentru studiul oricarei realitati, astazi — o imagine spectrala a ei.
Modelul, ca „sistem pentru studierea indirecta a altui sistem mai complex, inaccesibil direct“, asa cum a fost definit, aduce o simplificare, dar una in esential. Simplificarea, tot in esential, poate fi dusa mai departe — in cazul culturilor cel putin —, cum o vom arata indata. Insa merita sa fie subliniat, pentru o clipa, spre a reliefa singularitatea culturii europene, faptul ca ideea de „model“ ca mijloc de investigatie nu apare decit in sinul ei, ca metoda. Anticii nu modelau, descriau. Printre putinele cazuri de modelare, abia Platon, in Republica, da ca model statul, spre a vedea in mare ce poate fi justitia in mic, la individ; dar in folosinta data modelul politic a fost luat pur si simplu drept realitate sau drept constructie platoniciana in sinul realitatii — atit de putin concepeau anticii modelul. Pe de alta parte, Ideea platoniciana putea fi considerata, intr o masura, un model si ea, unul pentru realitate si realitati. Numai ca la antic ea apare prea des ca un model prototip, mai degraba decit un model idee de lucru, cum il invocam astazi. De aceea Ideea ca model este de fapt incarcata de toate notele din sfera ei, fiind mai bogata decit realitatea corespunzatoare, in timp ce modelul nostru de astazi este mai sarac. In nici un caz despre acesta nu s ar putea spune, ca despre Idee, ca are mai mult adevar decit realitatea insasi.
Produs al felului european de a intreprinde investigatia asupra realitatilor complexe, modelul trebuie totodata sa opereze chiar in investigatia asupra acestei realitati complexe, dar bine asigurate, care este cultura europeana ea insasi. Mai mult inca: modelul unei realitati atit de complexe risca sa nu fie obtinut fara o noua simplificare (care intr o privinta ar putea fi inteleasa ca un model al modelului) si nu va fi obtinut, cel putin in investigatia de fata, fara o „structura“ specifica modelului ce urmeaza a fi pus in joc. Ne este ingaduita o noua treapta de simplificare? Structura insasi se va intemeia pe o schema, facind parte dintr un adevarat tablou de scheme ale culturilor ivite in istorie. Si iata astfel trei trepte de simplificare — model, structura, schema — care s ar justifica prin ele insele, pe linia nevoii de explicitare si expunere, daca termenul de „simplificare“ n ar fi atit de nepotrivit. El ar reaminti de simplificarile mecaniciste si de alte forme de a reduce complexul la simplu, intr un ceas cind reductionismele de orice fel s au dovedit vinovate. Daca totusi pornim aci de la o schema a culturilor, spre a gasi structura culturii europene si a incerca apoi sa dam modelul ei, nici unul din aceste trei tipare nu va fi simplu, ci fiecare va da expresie unei complexitati, vazuta insa la diverse niveluri de spectralitate.