q5v24vu
Pe la mijlocul anilor ’80, am trait o experienta curioasa : un profesor universitar de socialism, cu care nu eram in termeni prea apropiati, dar pentru care nutream o anumita simpatie, m­a intrebat retoric, in dru-mul nostru comun spre casa : „Oare de ce n­am ramas eu profesor de matematica si mi­a trebuit filozofia ? De treizeci de ani le spun numai minciuni studentilor”. Imi aduc aminte ca am fost pus in incurcatura si, pe moment, n­am stiut ce sa­i raspund. In cele din urma, eludind retorismul intrebarii sale, am replicat, oarecum cinic : „Lasati dom’ profesor, nu va necajiti, ca tot nu va crede niciunul”. Profesorul, caruia nu­i lipsea simtul umorului, m­a privit in tacere si a zimbit stinjenit. Nu vreau sa devin patetic si nici sa dramatizez prea mult o discutie intimplatoare, dar ma simt dator sa marturisesc ca, ori de cite ori ma gindesc la profesor, imaginea lui e insotita de zimbetul acela amar. Care mie mi s­a parut, atunci, sincer…
Societatea romaneasca a fost obisnuita, ani in sir, sa traiasca in duplicitate. Faptul ne­a marcat, fiecaruia din noi, personalitatea. In ce consta aceasta duplicitate ? Nimic mai simplu : spuneai ce crezi si ce gindesti cu adevarat numai intre prieteni foarte apropiati sau acasa, adica in imprejurari neoficiale si la adapost de posibile delatiuni. In asemenea circumstante erai, de obicei, necrutator si radical, vehement si… eroic, ridicai chiar tonul, iar discursul se incheia, de regula, cu o injuratura la adresa celui din fruntea tarii.
De indata ce te aflai printre „colegii de munca” insa, pe la intruniri oficiale ori sedinte, schimbai radical registrul. Spiritul critic iti disparea ca prin minune, deveneai mercenar fara… plata intr­o armata de cinta-reti in struna si, de la critica vehementa, treceai brusc la nemasurata lauda a injuratului. Sau, in cel mai bun caz, asistai pasiv la „dezbateri”, tacind chitic si citind ziarul, care, ca printr­o ironie a sortii, nu putea fi altul decit Scinteia ori, daca nu, atunci o sora mai mica a acesteia. Toti am practicat duplicitatea, chiar daca azi ne e rusine de ea si ne intrebam, ca Martin, ursul lui Bogza, din Paznic de far : „Cum de­am putut juca, oare, in ritmul tobelor tiganesti ?”. Turpitudinea si abandonul moral devenisera obisnuinta, nimeni nu se supara pe nimeni, priveam cu ingaduinta balcanica si intelegere filozofica spectacolul grotesc cotidian, in care actorii eram noi insine si, ceea ce e mai grav, nu ne simteam vinovati, nici fata de colegi si prieteni, nici fata de propria consti-inta. Intr­un fel aveam dreptate : „societatea multilateral dezvoltata” era astfel construita, incit numai cu pretul acestor lasitati umilitoare se putea supravietui.

Ce e de neinteles astazi ? Lumea „postrevolutionara” s­a scindat in mod curios ; peste aceste lucruri s­a asternut amnezia selectiva : unii, uitind osanalele de la serviciu, isi amintesc numai injuraturile de acasa si se considera eroi ; altii isi amintesc numai de partea jenanta a existentei lor si incearca sa treaca totul sub tacere, aplicind, mai mult de rusine decit de frica, politica strutului. Cred ca a venit vremea sa privim adevarul „verde­n fata” si sa nu ne tot ascundem vinovatiile si lasitatile. Mai ales acum, „dupa razboi”, sa avem, in sfirsit, curajul de a ne reevalua istoria individuala si colectiva. Dar fara sa ne transformam — orbiti de ura sau marcati de complexe — in procurori morali, ara-tindu­i cu degetul pe ceilalti si refuzind imaginea din oglinda proprie.