t1d3dq

A.Nevoia de definitie Starea de incertitudine, de confuzie, de incoerenta care caracterizeaza,
in mare parte, societatea romaneasca actuala se manifesta, in plan lingvistic, prin folosirea unor denumiri care definesc “vag” diverse concepte esentiale. Vesnica “stare de tranzitie” (de la comunism la …capitalism) sau metafore ca “luminita de la capatul tunelului” (specifica orizontului de asteptare in societatea romaneasca actuala) sunt doar cateva exemple.
Un alt fenomen il constituie proliferarea unitatilor lingvistice prin care se desemneaza un fapt istoric real asupra definirii caruia nu s-a ajuns la un consens.
Termenul “revolutie de catifea” descrie, pentru toate tarile central- si est-europen e, cu ex ceptia Romaniei, modalitatea prin care s-a trecut de la un regim dictatorial la o societate democratica). Metafora are rolul de a accentua modalitatea “blanda”, “soft” a schimbarii regimurilor comuniste respective si se opune, in plan conceptual si lingvistic, “revolutiei sangeroase” din Romania.
O analiza a discursului politic si a discursului jurnalistic aferent acestuia releva faptul ca in perioada imediat urmatoare “evenimentelor din 1989”, termenul “revolu tie” inregistreaza o frecventa foarte mare. Termenul este adesea contestat prin discursuri minimalizatoare (care merg pana la negarea “revolutiei”) sau care propun o alta desemnare prin termenii “lovitura de stat/lovitura de palat”. Unii cercetatori atrag atentia asupra faptului ca “diversitatea desemnarilor unui fapt istoric e de obicei constientizata si resimtita ca un simptom al diferentelor de atitudine politica”. In aceasta interpretare, alegerea lingvistica a uneia sau alteia dintre desemnarile unui fapt istoric, politic, social ar presupune o optiune ideologica.

Cu cat ne departam, pe o ax a temporala, de decembrie 1989 se remarca tendinta spre o desemnare cat mai neutra si generalizatoare. In acest context, termenul “evenimente” ( cu sau fara determinarea “din decembrie”) s-a impus clar in discursul politic romanesc. Preferinta pentru acest termen vag, neutru si cuprinzator in acelasi timp, este o expresie a neputintei sau poate a lipsei de vointa care se manifesta la nivelul societatii romanesti in ceea ce priveste definirea conceptelor fundamentale.
B. Termenul “Evenimente ” este resimtit ca vag si de poeti (mai ales daca au fost implicati in desfasurarea faptelo r). Poate de aceea, Mircea Dinescu , incercand sa le surprinda cat mai ex act, apeleaza la formulari de o mare expresivitate care reproduc ironic, ca intertext aluziv, formula “evenimentele din decembrie ” : “zapaceala din decembrie”, “vajaiala din decembrie”, “marele dopaj din decembrie”. a“Pamflete vesele si triste”, 1996i .
“Tranzitie” sau “Societate in tranzitie” sunt termeni din aceeasi categorie de desemnare neutra si vaga care se potrivesc perfect unei stari de incertitudine sociala, politica si istorica.
Unii autori considera ca “proiectul tranzitiei a fost construit pe ceea ce Galbraith a denumit
“ideologia simplista” in care “unele cuvinte si obiective- aveau valoare nu doar axiomatica, ci chiar sacrosancta pentru schimbarea economica - proprietate privata, libera initiativa, piata libera, concurenta” sau, in sfera politicului “unde termeni ca pluripartidism, libertate de expresie, alegeri libere, “intrare in Europa” aveau- si mai au inca- aceeasi conotatie de infailibitate ca si principiile de baza ale unei noi religii”.
Dintr-o perspectiva conceptuala, “tranzitie” desemneaza trecerea de la o realitate traita si cunoscuta (societatea comunista ) la alta, fara ca aceasta din urma sa fie clar definita- cel putin la nivel ideologic. “Tranzitia” induce astfel o stare de confuzie, de ambiguitate, d e
“provizoriu” care doar anunta existenta unei “luminite (de) la capatul tunelului” fara a o putea descrie sau defini.

Nevoia de clarificare a conceptelor, de definire a termenilor si de precizare a semnificatiei evenimentelor s-a facut simtita si in timpul crizei din ianuarie 1999. Astfel, a fost necesara pe de o parte, definirea unor termeni : “acoperind vidul legislativ , Executivul a adoptat o ordonanta de urgenta in care a definit ce este starea de urgenta si ce este starea de asediu” aA : 23i si, pe de alta parte, dezambiguizarea conceptuala si lingvistica a unor situatii juridice: “Presedintele Constantinescu a cerut CSAT sa incadreze juridic rebeliunea minerilor”. aA : 27i
Astfel, anumite situatii de criza politica impun, p eriodic, in absenta unei definiri de principiu initiale, o analiza serioasa si co erenta a sensului tranzitiei la nivelul intregii societati romanesti. Aceasta ar insemna o definire far a echivoc a reformei si a restructurarii (si mai ales a cadrului social de realizare a acestora) si o incercare de conturare a orizontului spre care se indreapta Romania in ajunul anului 2000 (intr-un context regional si global).

C. Expresii populare actualizate

O mare parte din expresiile populare sau familiare cu sensuri relativ stabile circula in limba romana actuala, mai ales, in stilul jurnalistic care reflecta domeniul politic.
Unele expresii se caracterizeaza prin recombinarea cuvintelor-cheie ale expresiei populare in discursul politic “Mata moarta a guvern arii ramane deocamdata in curtea ….” aEZ,108, 1992,
1i.
“recomandarile facute noua de catre Consiliul Europei, nu trebuie luate cu japca, ci adaptate specificului nostru national” aRL 993, 1993,3i
“…face valuri internationale” aTL 738, 1992, 1i


Aceasta modalitate retorica este evitata cu grija in discursul politic oficial din cauza aerului pueril pe care il imprima textului (care, pentru a fi credibil, are nevoie de o imagine de seriozitate).
Rima apare in numeroase manifestari ale (para)literaturii populare actuale mai ales sub forma unor sloganuri spontane care ar interesa analiza discursului politic numai in masura in care ar produce grupari cu caracter stabil sau locutiuni lexicalizate. Contextul in care apar aceste manifestari de “folclor” il constituie, in general, momentele de criza si de confruntare intre diferite forte (cum a fost, de exemplu, “Mineriada” din ianuarie 1999). Desfasurarea unor astfel de evenimente este insotita adesea de “creatii rimate”, in general cu o mare ex presivitate. Acestea au diferite functii: de mobilizare, de confirmare a optiunilor pentru un lider (“Cozma, Cozma”) sau pentru o “tinta” (“Bucuresti, Bucuresti!” aA: 5, 12i) etc.
Functionand de cele mai multe ori ca “refren”, aceasta paraliteratura ofera perspective imagologice asupra unor personalitati, stari, evenimente etc. : “Asta-i Valea Jiului, nu Poiana
Tapului”, “Cozma si ortacii lui, Spaima Bucurestiului” aA: 6, 1i.
In conditiile in care desfasurarea evenimentelo r pune in opozitie (nu neaparat fizica), diverse grupuri, se remarca dezvoltarea unor structuri simetrice sau “replici” : minerii: “Lis nu uita, Capitala nu-i a ta!”, participantii la “Marsul tacerii” : “Vadim nu uita -va veni si vremea ta” sau “Cozma arestat pentru sangele varsat”.
Uneori creatiile rimate au o nuanta de repros reamintind guvernantilor ca termenii
“contractului” nu au fost respectati :
“V-am votat/ Ne-ati trisat” aRlit nr. 15, 1997, 3i .



D. Expresii rimate


E. Sloganul electoral

Majoritatea sloganurilor electorale nu respecta, in limba romana, constructia sintactica “a-l vota pe X” (unde X este un nume propriu), ci reflecta tendinta de a folosi drept complement al verbului a vota, un nume cu sens colectiv (Partidul X) sau un substantiv la plural
(candidatii). Forma corecta “a-l vota pe X” (unde X este un nume propriu) este familiara si presupune pr ezenta prepozitiei “pe” si forma scurta a pronumelui; prezenta unor termeni de politete ar reprezenta o formula ridicola (Votati-l pe domnul X) in contextul electoral care este, prin excelenta, campul predilect de manifestare a populismului. De aceea, probabil, sloganurile electorale renunta la marca “pe” si impun forme de tipul “Votati X” (unde X este un nume propriu).
Strategia publicitara este evidenta in astfel de constructii, astfel de structuri evitand stabilirea unei relatii directe intre a vota si o persoana politica (individualizata prin nume). (Aceasta strategie ar putea fi pusa in relatie si cu ocolirea responsabilitatii ce ar decurge din raportarea sloganului la o persoana unica; un substantiv la plural sau unul cu sens colectiv “dilueaza” responsabilitatile postelectorale).
Alte mijloace rafinate de evitare a responsabilitatii se bazeaza pe strategii de transferare a referirii la actul votarii in planul subintelesului, prin evitarea indemnului direct (“a vota” este omis din text dar, prin implicatii, presupozitii etc., verbul poate fi reconstituit).
In alte situatii, codul lingvistic se combina - la nivelul afisului electoral- cu coduri nelingvistice de tipul imaginii fotografice a candidatului sau cu semne grafice (cum ar fi semnul electoral al partidului respectiv).
O modalitate subtila de orientare a votului o reprezinta gasirea unor formule de car acterizare a
“excelentei” calitatilor candidatului, care sa includa numele sau - in mod natural- in transa grafica promotionala: “OmuLiscusit”.
In alte cazuri verbul a vota - folosit intranzitiv- are drept complement nu o persoana, o formatiune etc. de ales, ci o expresie lingvistica de indicare a efectulu i actiunii “voteaza pentru tine”.

F. Nume proprii

Numele personalitatilor politice au o frecventa ridicata, dupa cum este si firesc, in discursul politic si in cel jurnalistic, ele reprezentand “nucleele”, de la care si in jurul carora se formeaza ideologii, se construiesc actiuni, se contureaza perspective.
Daca regimurile totalitare pot impune constrangeri severe in ceea ce priveste modul de folosire a unor nume (“la noi, de pilda, in textele oficiale actiona interdictia de a reduce la initiala prenumele lui Nicolae Ceausescu”65 ), in societatile democratice, presa are la
indemana numeroase posibilitati de a “reda” numele actorilor politici, in functie de atitudinea predominanta in perspectiva (partizana sau nu) asupra acestora.
Atitudini complexe, de simpatie, apreciere, antipatie, depreciere etc. sunt reflectate in presa prin folosirea unui stil familiar, informal la nivelul numelor proprii. Se remarca, ca procedee frecvente car e impun adevarate “clisee jurnalistice”, folosirea exclusiva a prenumelui aEmil,
Traian si Decebal (Remes)i, a hipocoristicelor sale (Milica, Nelu) si trunchierea (afectiva) a numelor (Stolo66, Magu).
O particularitate a terminologiei politice romanesti de dupa 1989 o constituie frecventa mare a unitatilor lingvistice care contin nume proprii ale unor personalitati ale momentului.
(Procedeul cunoaste de altfel o cariera internationala : administratia Clinton, cabinetul Jospin, planul Marshall…sunt doar cateva exemple de productivitate a acestei tendinte lingvistice ).



Numele de persoana din aceste sintagme are rolul de determinant cu functie de identificare a unor elemente ale vietii politice.
Astfel, prin acest procedeu se identifica fie un guvern prin numele primului ministru
(Cabinetul/guvernul Stolojan, Cabinetul/guvernul Ciorbea, Cabinetul/guvernul Vacaroiu;
Cabinetul/guvernul Vasile), fie o lege : “legea Ticu”, “amendamentul Salagean” aExpres
Magazin, nr.40, 1994, 2i, fie o lege si/sau obiectul/ efectul sau : “taxa Basescu”.
Limbajul jurnalistic a ex tins procedeul (care reflecta, pe plan lingivistic, tendinta de reducere a flexiunii) si la “etichetarea” unei idei a“Concept Ion Iliescu: stabilizarea macroeconomica a…” Rl, 1453,1995,1i, a unui proces a“Accelerare Vacaroiu” Rl, 1628,199 5,4i, a unei stari de lucruri a“Falimentul Vacaroiu” Rl, 1031,1993, 3 i, a unei perioade de timp a“…anii
Vacaroiu”, Rl, 2073,1997, 9i. Determinarea prin nume propriu a unei perioade de timp poate fi interpretata drept o caracterizare depreciativa. Aceasta tendinta ironic-depreciativa este evidenta dupa 1989, ca un reflex al schimbarii de atitudine, si in cazul sintagmei “Epoca
Ceausescu” (care beneficia, inainte de 1989, de interpretari laudative).
Tot ca intertext functioneaza si titlul romanului “Cronica unei morti anuntate” de Gabriel
Garcia Marques, frecventa obsesiva a constructiilor aluzive de acest fel explicandu-se in mare parte prin prestigiul operei care a creat “un tipar” productiv (in special pentru titlurile impuse de stilul jurnalistic).
Stilul familiar in cazul folosirii hipocoristicului -“legea Ticu”- se combina si cu o anumita perspectiva ironica si minimalizatoare (in special in limbajul presei).
Hipocoristicul, care pr ezinta avantajul scurtimii, are un rol individualizator in cadrul clasei politice si este folosit, in special, pentru a-l desemna pe ocupantul functiei prezidentiale :
Milica, Nelu.
Numele actorilor politici pot intra uneori intr-un adevarat mecanism derivativ : iliescian, vacaroist, funariot etc., sufixele fiind adesea selectate pentru forta lor evocativa si/sau pentru posibilitatea de a forma rime.
Problematica redarii numelor proprii in discursul jurnalistic se bazeaza, in principal, pe
“evocarea nonsalanta a lumii politice contemporane …acarei preia din oralitatea colocviala modelul desemnarii prin prenume sau prin hipocoristicul acestuia” 67.

G. Clisee in discursul politic

Cliseele in limbajul mass media constau, in cele mai multe cazuri, in adaptarea facila a unor versuri (“a inceput de ieri sa cada cate-un MIG”), a unor formule populare rimate (“La vremuri noi, tot noi”) etc.
Adaptarea unui tipar este o sursa si pentru aparitia unor forme de infinitiv lung, in legatura, de cele mai multe ori, cu un verb corespunzator (cu conotatii negative puternice). Acesti termeni sunt adesea internationali, cu o coloratura conjuncturala si descriu procese/realitati asemanatoare, dupa tiparul morfologic curent al abstractelor verbale romanesti : libanizare, bantustanizare sau, mai nou, balcanizare .
In alte situatii functioneaza ca intertext titlul unei opere, intrat in limbajul comun cu conotatii depreciative (Tiganiada). Sensul sufixului pare sa fie resimtit ca desemnand actiuni
indelungate, care necesita eforturi deosebite si care se incheie cu rezultate lamentabile .
Tiparul deriv ativ este destul de productiv in limba romana actuala (ex. cuponiada, dosariada, golaniada).
In categoria cliseelor rezultate din modificari gramaticale (cel mai adesea prin conversiune) intra si sintagma cu o frecventa mare in discursul politic romanesc “program anticriza”
(constructie cu adjectiv invariabil).

Unii autori 68 considera drept o forma de cliseu lingvistic si cultismele a caror principala caracteristica ar constitui-o “nerespectarea normelor specifice, respectiv, ale limbii literare, in variantele sale functionale, si ale limbii vorbite”. Astfel, “forme apartinand registrului
ingrijit/livresc/stiintific apar in comunicarea curen ta (chiar in cea familiara), iar enuntul are, in consecinta, un caracter artificial “cult””. Se considera ca la baza acesti tip de cliseu lingvistic sta “tendinta catre exprimarea frumoasa, uneori chiar livresca”. Din aceasta perspectiva, cele mai frecvente cultisme se inregistreaza la nivelul amestecurilor de stiluri functionale, cu interferenta unor elemente de stil stiintific/terminologii tehnice in discursul politic : lungime de unda “acord, potrivire”, valenta “posibilitate, virtualitate”, a comunica “a spune”.

H. Clasa politica si desemnarile sale

Clasa politica aflata la conducere este frecvent desemnata in limbajul politic si publicistic intr un mod global prin termenul “putere”. Institutii, persoane, p artide etc. aflate la conducere la un moment dat sunt astfel desemnate printr-un termen adesea scris cu majuscule si articulat
(Puterea) care se rapo rteaza la un referent unic. Desi termenul nu desemneaza in mod special nici una dintre “puterile” statului ( legislativa, executiva si judecatoreasca), el tinde sa acopere mai mult sfera puterii executive (guvernul si guvernantii), partidele aflate la putere si institutia prezidentiala.
Frecventa ridicata a termenului in discursul politic si jurnalistic este un indiciu al popularitatii sale datorate, in special, scurtimii sale (ceea ce ar verifica teza tendintei spre economie lingvistica) si faptului ca acopera o realitate extralingvistica neomogena
(presedintie, guvern, partide la putere) delimitata clar in spectrul politic (pe baza
“algoritmului” sau prin alte mijloace ).
Termenul este folosit in constructii de tipul : “a fi la putere”, “a lua puterea”, “a ajunge la putere (in urma alegerilor)”.
Dintr-o perspectiva cronologica, dupa 1996, spectrul politic este impartit pe de o parte, in
“noua Putere” aRL 2027 , 1996, 2i, “noua putere politica” aRL 2029, 1996, 2i, “reprezentatii noii Puteri” aRL 2056, 1996, 10i si, pe de alta parte, in “fosta Putere” aRL 2027, 1996, 2i.
Desi o polarizare a clasei politice la nivelul Putere-Opozitie pare a fi evidenta, limita dintre cele doua categorii este intr-o continua “r edesenare”, in special, datorita “migrarii” unor reprezentanti ai acestora spre alte partide sau spre “independenti”. In Parlament,
“independentii” reprezinta o categorie care, desi nu se raporteaza explicit la nici unul dintre cei doi poli, prin mecanismul votului, opereaza in cele din urma o alegere si se “ataseaza” unuia sau altuia dintre cei doi poli. diriguitor “diriguitorii macroeconomiei si finantelor Romaniei” aA 195, 1992, 5i simbrias “simbriasii guvernamentali” aRL 1244, 1994, 3i . obladuire (care este folosit frecvent pentru ambiguitatea semantica determinata de cele doua trasaturi de sens “conducere” si “protectie”: …sub obladuirea legilor” aA 340, 1991, 1i

Adesea stilul jurnalistic (in special al presei scrise) recurge la arhaisme pentru a desemna pozitiile de frunte din ierarhia politica.
Termenul “mai-marele” (substantiv provenit de la un adjectiv la gradul comparativ) are o stabilitate remarcabila in limba romana. O perspectiva diacronica releva, conform DRL
(Dictionarul Academiei), faptul ca termenul apare in aceasta forma in primul text romanesc
“Scrisoarea lui Neacsu” : “Spui domnietale ca mai marele miu de ce am inteles eu”.
In limba romana actuala, “mai mare/mai mari” apare intr-o serie de formule fixe ironice :
“mai marii nostri” (pe care i-am votat sau nu, cu o nuanta de afectivitate)aRL 702, 1992, 1i;
“mai marii tarii”aRL 702, 1992, 1i (cu sens partial sinonim cu Puterea); sau “mai marii
zilei”a RL 1082, 1993, 16i (sugerand si caracterul efemer al Puterii). Aspecte insolite rezulta din asocierea termenului arhaic cu nume de institutii sau organizatii politice actuale : “mai marii P.D.S.R.-ului” a RL 2082, 1997, 3i.
Stilul jurnalistic foloseste diferite formule pentru a-i desemna pe reprezentantii clasei politice
: “mai marii”, “guvernantii”, “puternicii (zilei)”, “potentatii”, “Puterea”, “Opozitia”
apentru detinatorii puterii economice se folosesc termeni ca “privatizati”, “magnatii”, “(noi) capitalisti”, iar autoritatea - in plan socio- cultural - este calificata, in general, drept “elita” sau “lumea buna” i.
“amploaiati ministeriali” aRL 1051, 1993,4i
Rodica Zafiu 69 arata ca “pentru a desemna retroactiv pozitiile superioare din ierarhia regimului comunist au fost preferati termeni ca “nomenclaturist/nomenclatura”. Succesul acestor termeni se poate explica prin faptul ca au cunoscut o circulatie mare in analizele politice ocidentale asupra fenomenului comunist si erau, si sunt inca, probabil, resimtiti ca adecvati “stiintific”, inclusiv la nivelul implicarii emotionale (fata de “stab”, de ex emplu, care era folosit mai ales ironic).
Desemnarea celor care au detinut puterea in regimul comunist se face atat prin raportare la categorii (nomenclatura/nomenklatura), la “institutii” (securisti, kaghebisti), cat si prin accentuarea ideii de “pierdere a calitatii de …” (“fost/fosti” substantivat sau “ex”).
In concurenta dintre “fost, -a” (adjectiv) si “ex” (element de compunere cu sensul de “fost”, care serveste la formarea unor substantive), pare a se impune “ex” poate datorita scurtimii si caracterului sau international . Se inregistreaza insa si desemnari simetrice : “tari foste comuniste (socialiste)”/ex-comuniste (socialiste)” . “Ex” inregistreaza o f recventa mai mare a folosirii in special in relatie cu nume de state (ca reflectare a schimbarilor geopolitice a ultimilor ani ) : “Ex- Yugoslavia” (RL 3013, 1996, 8), “spatiul ex-iugoslav”. “Fost,- a” rezista
insa ca forma unica de desemnare pentru “Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei
(F.Y.R.O.M.)”, poate si ca efect al internationalizarii termenului, nefiind exclusa nici urmarirea corespondentei, in limba romana, cu literele abrevierii internationale.

I. Depasirea limitelor literar-neliterar
Un aspect interesant in limbajul politic il constituie depasirea limitelor literar-neliterar, prezenta unor libertati de limbaj, a unor elemente stilistic discordante- in special, familiare si argotice- in discursul politic (considerat ca apartinand “exprimarii ingrijite”). O analiza a acestora poate releva caracterul intentional al acestora : “ca optiune con stienta reprezinta o atitudine populista, de captare, mai ales in scop lucrativ, a unei audiente mai largi” 70.

O alta particularitate a sacrificarii exprimarii nuantate in limbajul presei o constituie si impunerea unor modele de prezentare a opiniilor diversilor actori politici (in special la TV), ex clusiv prin forme flexionare ale verbului “a spune” acelelalte verbe “de declaratie” sunt ocolite sistematici. Prin preluarea modelelor de catre alte posturi concurente (fenomenul mai poate fi considerat oare intertextualitate?) se ajunge la tipare schematice si la o uniformizare suparatoare a “mod elului” de prezentare a stirilor, care pare sa nu tina seama de posibilitatile reale de exprimare ale limbii romine.aO statistica personala a pus in evidenta peste 50 de
“ocurente” ale verbului “a spune ” intr-un jurnal de 30 de minute i.
Nici limbajul candidatilor in cadrul intalnirilor (pre)electorale nu se circumscrie, in cele mai multe cazuri, in limitele exprimarii ingrijite. Tonul ridicat, ironic sau aluziv este insotit, de cele mai multe ori, spre deliciul sustinatorilor, de expresii familiare, formule de adresare
“politicoase” ca domnu ’, domne’ etc. Limbajul actioneaza, de cele mai multe ori, ca un revelator al personalitatii candidatilor si, se poate presupune ca tendinta spre folosirea stilului familiar, popular, argotic reprezinta - pentru unii candidati - o obisnuinta comunicationala mai degraba decat o strategie populista.

J. Lexicul integrarii europene cuprinde o serie de formatii lingvistice noi care merg de la
imprumut neologic (EURO) pana la diverse forme de calc, in special, dupa modele franceze si anglo-saxone. Tendinta spre creativitate lexicala este accentuata in momentul in care un eveniment al actualitatii politice capata o importanta deosebita. Daca in etapa pre- si post
Madrid sau chiar pre- si postWashington, lex icul aderarii sau al integrarii a fost dominat de metafora “valurilor” (cu accent pe succesiunea in timp a procesului), lexicul integrarii in
Uniunea Europeana este mult mai variat si nuantat.
Se remarca preluarea si calchierea totala sau de structura a unor termeni deja incetateniti in vocabularul Europei unite : EURODEMOCRATIE, EUROBAROMETRU, EUROSCEPTICI,
EUROUTOPICI etc. (Cf. Lumea Magazin, nr.4, 1996, p.1), ceea ce inseamna, cel putin la nivel terminologic, o incercare de racordare sincrona la realitatile Europei.

K. Limbajul obisnuit
Conceptele multidimensionale sunt frecvent folosite limbajul obisnuit dupa cum arata popularitatea lor. Conotatiile atasate unui cuvant, care capata astfel simultan sensuri diferite, contribuie eficient la imbogatirea limbajului. Prezenta cuvintelor polisemantice in discursul politic reprezinta un obstacol in activitatea de analiza politica, din cel putin trei motive:
1. Cuvintele polisemantice reprezinta un obstacol in comunicare deoarece este dificil de sesizat de sensul pe care autorul l-a avut in vedere.
2.
Analiza terminologica este dificila deoarece cuvintele respective nu au o sin gura dimensiune; altfel spus nu se caracterizeaza prin univocitate, monoreferentialitate si precizie, ci sunt, conform terminologiei americane, “fuzzy” (ceea ce echivaleaza cu producerea unei comunicari neclare, ambigue).
3.
Prin asocierea unor lucruri diferite sub “umbrela” unui termen unic, cuvintele polisemantice trimit, inevitabil, la toate teoriile si conceptele pe care acestea le presupun.
4.
Un exemplu de concept multidimensional il constituie “partid politic” care poate fi separat mai multe trasaturi de sens componente, in functie de perspectiva din care se nalizeaza acestea: 1) a aparten entei 2) a “identificarii simbolice” cu partidul respectiv,
3) a simpatizantilor ; 3) a procesului electoral etc.
Felul in care se schimba gradual sensul si folosirea unui cuvant, reflecta modificarea perspectivelor asupra conceptelor pe care acesta le desemneaza. Astfel, substituirea politicoasa a termenului tari subdezvoltate cu tari in curs de dezvoltare a constituit un reflex al schimbarilor de statut la nivelul Lumii a III-a (cel putin la nivelul declaratiilor formale).
Dictionarele, prin codificarea uzului cuvantului, contribuie la incetinirea procesului transformarilor semantice dar nu afecteaza calitatea schimbarii .
Dar procesul de mobilitate semantica este foarte lent si adesea cuvintele polisemantice supravietuiesc conceptelor pe care le desemneaza. . Cuvinte ca liberal si conservator sunt ex emple in acest sens. In SUA, liberal denota prezenta activismului economic, drepturile cetateanului, pacifism, internationalism, in timp ce termenul conservator implica absenta acestor trasaturi. (Desi termenii au fost imprumutati din contextul european, sensul lor a fost considerabil schimbat) . Dar teoriile si conceptele la care trimit acesti termeni nu mai descriu adecvat tendintele pe care le desemn eaza termenii in prezent . Astfel, unii din cei care sunt “liberali” in ceea ce priveste drepturile individului au opinii “conservatoare” in ceea ce p riveste problemele economice. Acest sincretism al unor trasaturi ale conceptelor initiale liberal si conservator ar trebui, probabil desemnat printr-un nou termen. Dar inertia lingvistica sau/si unele interese de mascare a identitatii, determina folosirea inadecvata a unor termeni.aUn caz similar il constituie “dreapta” si “stanga”, care antreneaza o “polarizare” a
electoratului. Unii analisti considera ca “Iluzia ca descendenta din comunism plaseaza fortele politice la stinga creeaza confuzie nu doar comentatorilor politici si alegatorilor, ci si unor cercetatori. …Ideea comuna ca libertatea este doar o valoare a dreptei nu este justificata” . De altfel, se pare ca distinctia dreapta-stanga reprezinta mai degraba o cerinta metodologica a analistilor in efortul acestora de a clasifica, d escrie si explica diversitatea lumii politice si a opiniilor despre aceasta. “Conflictul dintre modernizare si conservare va fi elementul constant al disocierilor dintre stanga si dreapta…Chiar daca ambigua si conjuncturala, distinctia s-a dovedit ex traordinar de rezistenta devenind cadru de ref erinta al dezbaterilor politice in democratiile de tip european”i71