c3o17oo
Gesu di Nazaret, Franco Zefirelli, 1976, cu Robert Powell a.o.; Jesus of Montreal, Denys Arcand, 1991; The last Temptation of Christ, Martin Scorsese, 1988, cu Willem Dafoe, Barbara Hershey, Harvey Keitel, Harry Dean Stanton, David Bowie; Joan Lui, Adriano Celentano, 1986, sc., r., pr., mont., act.pr., muz., cu Claudia Mori; Jesus Christ Superstar, Norman Jewisson, 1973, cu Ted Neely, Carl Anderson, Yvonne Elliman
E tentant sa faci un film pe tema christica. Dar tentatia, chiar evangheliile o spun, e instrument diavolesc. A face un film pe teme christice sa fie lucrare diavoleasca? Evident, nu. Atunci, la fel de evident, a opera cu semnificatii lipsite de elasticitate e riscant. Si, totusi, ceva ramane. A face un film pe teme christice e o provocare. Pe plan spiritual, pe plan estetic, ergo, pe plan uman. O provocare cel putin dubla fata de banalitatea faptului ca orice subiect e o provocare. Cineastul, ca om, e tentat sa calce una sau mai multe table ale decalogului, sa ia in desert, sa fure, sa minta. Sa ucida (in plan artistic). Interesul fata de raspunsul unor regizori la aceasta dubla provocare e, fireste, tot dublu.
Franco Zefirelli a scris, dupa ce s-a eliberat de film, o carte despre aventura filmului “Gesu di Nazaret”. Cartea a fost tradusa la noi in 1991, dupa cel putin 2 proiectii, in serial, a filmului, de-a lungul Saptamanii Mari, la TVR. Doua idei majore se desprind din carte: Regizorul vorbeste de ceea ce numeste o “conspiratie a evenimentelor”, adica o presiune convergenta a hazardului cotidian, care a invins toate inertiile si toate piedicile. Genericul cuprinde o galerie bogata de actori, majoritatea in roluri episodice. Modul in care majoritatea s-au angajat in proiect, accelerandu-i dinamismul si determinarea, pe principiul bulgarelui de zapada, e interpretat de autorul cartii ca o componanta intrinseca a acestei conspiratii. A doua idee e subtila observatie a reactiei duble, a cineastilor si a bastinasilor (exterioarele s-au turnat in Tunisia), la descoperirea reciproca a unei stranii similitudini de atmosfera intre fictiune si mediul local.

Despre film (produs pentru televiziune) s-a spus ca a facut un enorm serviciu “propagandistic” bisericii, in speta celei catolice. Nimic mai plauzibil, vazand filmul. Totusi, nu putem evita un comentariu. Luind “conspiratia evenimentelor” ca ipoteza de lucru si privind in raccourci ultimul sfert de veac (despre care ne amintim ca sau spus unele bancuri…), perioada de accelerare dramatica a acumularilor entropice, covarsind prestatia titanica a actualului papa, “munitia” tactica a impactului benefic al filmului ar fi fost infinit mai oportuna acum decat in urma cu un sfert de veac. O analiza tehnica e superflua, din perspectiva adoptata. Mai ales tinand seama ca marturia lui Zefirelli, chiar filtrata prin telegrafica referire la ea, spune totul despre film. Poate doar sa subliniem ca intreaga fresca se organizeaza, cinematografic, in jurul figurii magnetice a lui Robert Powell, iar figura acestuia se poarte reduce la o privire de intensitate, profunzime si transparenta extraordinare, perfect dozate in contextul filmului si, nu in ultimul rand, cu totul inedite ca element de imagine. Sa mai amintim ca Zefirelli regaseste, in actrita ce o interpreteaza pe Maria, pe Julieta, pubera la vremea sa, cu care rupsese inima targului in cea mai curajoasa ecranizare dupa piesa lui Shakespeare? Ar fi, vorba unui drag cronicar de cinema, “un peu trop”.
Cu “Jesus din Montreal” europenii afla, cumva uimiti, ca si in Canada se fac filme. Cum e de asteptat de la o matrice genuina, filmul e sofisticat, profund si, paradoxal, simplu. Dar miza nu e religioasa, ci umana. Un regizor (in care Denys Arcand nu rezista tentatiei de a se autoportretiza, conceptual), aduna o echipa de actori din generatia sa, care se cam prostituau profesional, pentru a realiza un spectacol in aer liber, cu o piesa pe linia patimilor dupa Matei. Cand spectacolul atrage, in parc, o multime crescanda de spectatori, parohul local, care comandase spectacolul, e constrans de ierarhia superpusa, sa-l interzica. Intr-un ultim spectacol neautorizat, regizorul, care-si rezervase rolul lui Iisus, cade, cu cruce cu tot, e strivit sub ea, moare in spital, iar prietenii actori ofera organele neatinse pentru utilizare chirurgicala. Trama e calchiata pe scenariul biblic (fapt subliniat in special de distrugerea, de catre erou a unui platou de filmare pentru reclame comerciale, pandant al scenei cu biciul din Templu), astfel ca sacrificiul (involuntar!) si valorificarea lui “tehnica” se supraincarca, metaforic, de semnificatii redundante.
Spuneam ca miza e umana. Da, caci dubla paralela biblica nu are alt rol decat de martor al unei dezbateri despre conditia artistului, chemat de societate, rejectat tot de aceasta, cand se ia prea in serios, mereu capabil, daca nu neaparat dispus, de a se consuma in exercitiul vocatiei sale. Demonstratia tezei e ireprosabila, iar reactia Bisericii a fost moderata.
In schimb filmul lui Scorsese a declansat un scandal memorabil. Cu totul nemeritat, am spune. Caci nu-i, de loc, blasfemic. Din Evanghelii nu rezulta daca Iisus avea sau nu simtul humorului. Iar discutia despre asta, pe langa ca frizeaza dezbaterea despre sexul ingerilor, s-ar putea sa nici nu aiba sens. Dar, Dumnezeu, in nemarginita Lui intelepciune, este exclus sa nu-l aiba. Oricum, pare plauzibil ca Iisus insusi n-ar fi fost socat la vederea filmului. Eroul e un tamplar, care facea cruci pentru executii (Willem Dafoe). E bantuit de tot felul de viziuni. Nu se specifica daca sunt urmarea meseriei lui si, eventual, a unei naturi sensibile, sau sunt mesaje transcendente. In jurul lui, evenimentele se organizeaza oarecum dupa modelul deja consacrat, il implica impotriva vointei lui si, la momentul cuvenit il vedem pe cruce, fara sa fi facut nici o minune. O fetita blonda, pubera, apare din neant si il asigura, cu o privire albastra si nevinovata, ca-l poate salva, daca si el vrea asta. El vrea. Ca urmare a acestei deturnari, ajunge sa traiasca o viata de om alaturi de Maria Magdalena (Barbara Hershey), care, pe vremea primelor viziuni ale tamplarului, practica aceeasi veche meserie ca in legenda biblica. Are 5 copii. Acum e batran, slab si aproape neputincios, dar implinit, caci vocatia sa, in proprii ochi, nu fusese nicicum sa schimbe lumea, ci doar sa traiasca linistit. Dar vine Juda (Harvey Keitel) si-l acuza de tradare. In linistea lui, omul habar n-avea ce se intampla afara, in lume. Acolo, presiunea evenimentelor care-l urcasera, impotriva vointei lui, pe cruce, a dus, in rastimpul vietii linistite, traite de erou, la un curent intru totul identic cu ce stim noi ca va fi fost la numarul cuvenit de ani dupa patimi, supliciu si inviere. Curent pe care tamplarul nostru, ducand o viata deturnata de la sacrificiu, l-a tradat, zice vechiul prieten si tovaras, pe nume Juda. Si ce se mai poate face acum, timpul nu se poate intoarce inapoi, vine replica, obosita si un pic speriata. Se poate. Nu te-ai intrebat cine era copilul nevinovat, care se daduse drept ingerul tau pazitor, si care ti-a susurat la ureche, in chiar momentul in care urma sa-ti implinesti destinul, ca Domnul a hotarat sa te salveze? Cu conditia sa vrei si tu. N-ai vazut flacarile ce ieseau din pletele fetitei? Povestea nu ne spune limpede daca cioplitorul de cruci vizionar apucase, inainte de momentul crucial, al interventiei pe care-o crezuse benefica, sa petreaca cele 40 de zile in desert. Oricum, la aceasta ultima subtila tentatie a Diavolului n-a rezistat. Acum, in pragul stingerii unei vieti care, iata, nu fusese a lui, avea posibilitatea unui act de vointa reflex, pandant al cedarii la tentatie. Batranul se aduna (momentul e la fel de demn de lista “unitatilor de frumusete” suchieniene) si-n clipa urmatoare se regaseste inapoi pe cruce, eliminand bucla temporala a tentatiei. Critica a apreciat episodul ca o halucinatie traita pe cruce, ceea ce ar fi consonant cu viziunile care declansasera resortul destinului. In ce ne priveste, preferam, fara a gasi, pe teritoriul filmului, argumente pentru aceasta preferinta, modelul unei bucle temporale. In dedinitiv, diferenta e nerelevanta pentru pattern-ul filmului.
Discutia intre aparatorii scandalizati ai traditiei si viziunea artistului poate ramane deschisa. Ceea ce nedumereste, insa, e precizarea ca filmul ar fi facut pe baza romanului lui Kazantzakis “Christos rastignit a doua oara”. Cu care, trebuie sa marturisim, nu vedem alta legatura, decat spiritul polemic si profund umanist al ambelor opere.
“Jesus Christ superstar” deriva dintr-un show pe Broad-way, care, la randul sau este punerea in scena a unui album rock. Opera rock, pe un libret de inspiratie biblica, e remarcabila ca piesa de gen, iar vocile utilizate de regizor o pun in valoare. Dar, impresia lasata spectatorilor care nu sunt neaparat fani rock este ca ar fi facut acelasi efect daca story-ul era despre descoperirea Americii, cucerirea Constantinopolului, sau ridicarea Piramidelor. In sensul ca, desi coerent estetic (in estetica rock), filmul nu intra in nici o dezbatere de idei, nu afirma nimic despre natura lui Iisus (cum o face, fie si in jargonul sarii in bucate, Scorsese).
Adriano Celentano a lansat, prin anii ’70, cateva versiuni italiene ale unor arii din filmul lui Jewison. Nu neaparat de aici porneste filmul lui de autor, difuzat in premiera de Craciunul lui ’86. La fel ca in cazul filmului canadian deja discutat, nu de Iisus e vorba, ci de el insusi. Un calator cu un aer vag atemporal soseste, cu un tren straniu, in care pare sa domneasca un rasism invers, intr-o Italie distopica, marcata de haos, violenta si teroare. In momentul aparitiei lui are loc o rapire, un sir de accidente rutiere, dar politia (patruland cu elicoptere) nu pare sa se intereseze decat de el. Filmul e, simultan, o parabola, un musical, un one man show si o marturisire naiva. Scenariul e o sinteza a temelor si obsesiilor ecologiste, sociale si morale ale lui Celentano, prezentate consecvent in cantecele sale, calchiata pe schema biblica. Eroul, un cantaret de rock-and-roll, in postura unui Iisus deghizat, este, concomitent, o pastisa a lui Celentano cantaretul si o prefigurare a lui Celentano realizatorul si protagonistul emisiunilor TV de marca personala. Cantaretul din film, care vine pentru a doua oara pe aceasta lume, primeste din partea Presedintelui Natiunii (un facies sintetic Brejnev-Reagan) cea mai importanta arma, la cerea proprie: un comutator cu care poate intra peste orice post TV, ori de cate ori are ceva de spus. Trezind adversitatea unei jurnaliste comuniste (o Claudia Mori imperiala) si atentia interesata a lui Jarak, un mare maestru al combinatiilor malefice, stapanul comertului mondial cu arme, droguri si sex. Personajul, cu o hieratica figura asiatoida, il rapeste pentru…40 de zile, pentru a-l ucide in direct, tocmai cand eroul spunea verde, in fata, omenirii, ca o gaseste vinovata de toate relele care-i pun existenta in primejdie, caci aceste rele nu sunt decat emanatia ineluctabila a masei de anonimi lasi si corupti. Se declanseaza un apocaliptic fin du monde care nu-i decat consecinta a tot ce se derulase pe ecran. Iar pe postgeneric, Joan Lui (numele sofisticat al cantaretului, cumva Ioan El) vasleste bucolic (in Paradis), nu cu Tina, jurnalista de care fusese atras, ci cu impresara concertelor (Marthe Keller), singurul personaj care-si recunoaste vina si-i inapoiaza, simbolic, cei 30 de arginti. Poate ar merita amintita si prezenta, in rolul episodic al fetei rapite de teroristi, a Federicai Moro, ex miss Italia, ex partenera a lui Celentano, intr-una din numeroasele sale comedii.
Este abordarea celebrului cantautor o blasfemie? In tara catolicismului filmul a avut succes de public. Caseta se mai vindea la 10-12 ani dupa premiera. Seria de spectacole TV, structurate pe formula filmului, rezista de 15 ani. Iar segmentul lor de public e departe de a fi necredincios. Acest public intelege foarte bine, sau, uneori, intuieste ca regasirea armoniei genuine nu se poate face fara humor. In definitiv, exact acesta e mesajul filmului.
In baza de date la care am avut acces mai sunt doar 2 filme legate de numele lui Iisus, ambele de ecou limitat. Indiferent care e gradul ei de acoperire, oricum selectia prezentata in acest text e semnificativa. Iar din aceasta, cu exceptia serialului TV semnat de Zefirelli, care e o forma artistica de pelerinaj omagial, singurul care se angajeaza intr-o dezbatere consistenta, pe tema naturii si conditiei lui Iisus, ramanand consonant cu o buna parte din filmografia regizorului, ramane controver-satul film al lui Scorsese.
8-9 septembrie 2001