n1x24xl
Calatoria Iul Solon in Egipt
Etnograful englez J. V. Luce2' scrie ca „inainte de calatoria in Egipt, Solon intreprinsese o serie de reforme economice si politice si hotarase cu intelep¬ciune sa se retraga un timp din viata publica, pentru a da ragazul cuvenit infaptuirii masurilor pe care le preconizase, in vremea aceea, grecii erau bine primiti in Egipt, faraonul Amosis fiind cunoscut
1) (640-558 i.H.) a fost considerat unul dintre cei sapte intelepti ai Greciei antice. Ales prim-arhonte, a reformat constitutia Atenei, repartizand sarcinile si drepturile publice dupa avere, a usurat sarcinile cetatenilor saraci si a ingradit prin reforma aparatului de stat puterea aristocratiei gentilice din Atica. Este considerat intemeietorul democratiei ateniene.
2) J. V. Luce, L'Atlantide redecouverte, Tallandier, 1973 (n. a.) pentru politica sa filoelena: el acordase portului liber Naucratis importante concesii; dupa Herodot, acesta era singura baza comerciala greaca din Egipt. Naucratis, situat pe bratul apusean al Nilului la aproximativ 16 kilometri de Sais, fusese intemeiat catre 630 I.H. in urma stabilirii in Egipt a miletenilor si dispunem de marturii arheologice importante, care confirma faptul ca in Egipt traiau greci apartinand unor populatii diferite, in momentul in care corabia lui Solon a ancorat la Naucratis, acesta se prezenta ca un oras prosper, in plina dezvoltare; dupa parerea lui Platon, i-ar fi fost foarte usor lui Solon sa se duca de la Naucratis la Sais, capitala administrativa a Egiptului din vremea aceea".
Solon cerceteaza arhivele egiptene
Etnograful englez ne explica de ce este credi¬bila relatarea lui Solon:
„in vremea aceea, istoriografii egipteni acordau un interes precumpanitor istoriei patriei lor; era foarte firesc ca un om dornic sa cunoasca cat mai multe, cum era Solon, sa ia legatura cu acestia; nu se punea problema modalitatii de comunicare, pen¬tru ca faraonul precedent, Psammetic l, infiintase o scoala de interpreti, contribuind la sustinerea si dezvoltarea politicii proelene, dusa de dinastia saita1'. lata de ce nu este deloc exagerat sa ne

1) dupa numele orasului Sais, vechi oras in Delta Nilului, capi¬tala Egiptului in secolele VII-VI I.H.
inchipuim ca Solon a discutat cu istoriografii si arhivarii egipteni si chiar cu preotii zeitei Neith, dupa cum spune Platon... in cursul acestor consultari, Solon si-a facut insemnari intentionand sa com¬puna un poem epic pe tema conflictului (cel al a-tlantilor cu grecii) ivit in vremuri de demult. Din pacate, obligatiile sale politice sau poate pur si sim¬plu varsta sa inaintata l-au impiedicat sa-s'i rea¬lizeze proiectele... Prin urmare, el s-a multumit sa-i transmita unui strabunic al lui Platon ceea ce i se relatase; povestea aceasta, insotita, poate, de un manuscris al lui Solon, a ramas o mostenire de fa¬milie, comunicata din tata in fiu, pana in ziua in care Platon s-a hotarat sa o aduca la cunostinta lumii in¬tregi."
„Care sunt faptele de vitejie stravechi?" intreaba Socrate
Ce relateaza aceasta poveste, de altfel, „foarte verosimila"?
Reproducem fragmentul din textul lui Platon: «Critias: Solon i-a povestit bunicului meu, care mi-a repovestit la randul sau, ca cetatea noastra re¬purtase victorii uimitoare in vremurile de demult. Insa timpul si-a spus cuvantul si toate acestea au fost date uitarii. A staruit in memoria oamenilor o fapta de un eroism neobisnuit, si se cuvine sa ne amintim de ea in ziua de azi, pentru ca a fost cu totul extraordinara, in felul acesta ii aduc zeitei toata cin¬stirea, ca un imn inaltat slavei sale.
Socrate: Bine zici. Dar care este isprava ne¬maipomenita despre care nu se mai vorbeste astazi, facuta intr-adevar de cetatea noastra si pe care Critias a transmis-o pe baza spuselor lui Solon?
Critias: Am sa spun povestea asta veche asa cum am auzit-o povestita de un barbat care nu mai era tanar. Critias era pe atunci, dupa cate spunea, de aproape nouazeci de ani, iar eu aveam zece ani.
Sarbatoarea s-a desfasurat ca de obicei pentru noi, copiii. Tatii nostri ne-au oferit premii pentru de¬clamatie poetica. S-au recitat multe poeme si pentru ca cele scrise de Solon erau atunci foarte noi, au fost rostite de mai multi. Un membru al fratriei" noastre ne-a spus, cu sinceritate sau numai pentru a-i face placere lui Critias, ca el il privea pe Solon ca pe cel mai intelept dintre oameni iar, pentru harul sau poetic, ca pe cel mai distins dintre poeti. Batranul a fost incantat, imi amintesc foarte bine de asta, si i-a spus zambind:
— Da, Amynandros, daca s-ar fi consacrat poeziei cu toata seriozitatea, daca ar fi terminat de scris lucrarea pe care o adusese din Egipt, daca nu ar fi fost silit de imprejurari sa o lase deoparte, dupa parerea mea l-ar fi intrecut si pe Hesiod2) si pe Homer3) si nici un alt poet nu s-ar f i bucurat de o faima mai mare.
1) subdiviziune a unui trib atenian
2) Hesiod (probabil sec. VIII sau VII i.H), poet grec, autorul Teogoniei
3) cel mai mare poet epic grec; a trait, probabil, intre secolele
— Despre ce lucrare e vorba, Critias? I-a intre¬bat atunci Amynandros.
— Este relatarea unor fapte istorice de o in¬semnatate covarsitoare pentru cetatea noastra; dar din pacate, aceasta povestire n-a ajuns pana la noi.
— Povesteste-mi tot, de la inceput, ce spunea Solon despre aceste ispravi eroice, cine i le-a povestit ca pe niste intamplari adevarate si in ce imprejurari deosebite a avut ocazia sa le auda, — I-a rugat atunci Amynandros. (...)»
„Totul este inscris in templele noastre, din vremuri stravechi"
Dupa ce a stabilit astfel filiatia povestirii, Platon descrie, prin personajul Critias c'el tanar, celebra in¬talnire — adevarata din punct de vedere istoric — dintre Solon si preotii egipteni, care, mai intai, i-au explicat lui Solon cum a reusit poporul egiptean sa supravietuiasca, cu toate calamitatile naturale. „Noi avem Nilul, salvatorul nostru obisnuit, care, in toate imprejurarile ne apara de dezastru." Datorita lui, egiptenii au putut fi martorii privilegiati ai istoriei omenirii, consemnand toate evenimentele impor¬tante, din vremuri stravechi.
«Exista in Egipt, — spune Critias, — in delta, in locul unde se imparte Nilul, o regiune numita saitica, al Xll-lea si al Vlll-lea i.H. l se atribuie Iliada si Odiseea, capodopere ale literaturii universale. al carei principal oras este Sais, tara regelui Amosis. Locuitorii cinstesc ca fondatoare a orasului lor o zeita al carei nume egiptean este Neith, iar nu¬mele grecesc, dupa cate spun ei, Atena. Ei ii iubesc mult pe atenieni si pretind ca au cu ei o anumita inrudire. Solon mi-a povestit ca ajungand in cursul calatoriei sale in acest oras a fost primit cu mari onoruri, apoi ca, intrebandu-i intr-o zi despre istoria veche pe preotii cei mai priceputi, a descoperit ca nici el, nici vreun alt grec, nu avea aproape nici o cunostinta despre aceste lucruri, intr-alta zi, vrand sa-i faca pe preoti sa vorbeasca despre vremurile vechi ale acestei tari, incepu sa le povesteasca despre cele mai vechi lucruri care se stiu pe la noi. Le vorbi despre Phoroneus care a fost, se zice, primul om, si de Niobe, apoi le povesti cum au su¬pravietuit Potopului numai Deucalion si Pyrrha, le insira urmasii acestora si incerca, numarand gene¬ratiile, sa socoteasca cati ani se scursesera de la aceste fapte. Atunci, un preot incarcat de ani i-a spus: ,Ah! Solon, Solon! Voi, grecii, ramaneti intot¬deauna copii si in Grecia nu exista nici un batran." La aceste cuvinte Solon intreba: „Ce vrei sa spui?" „Voi toti sunteti cu mintea tanara, raspunse preotul, pentru ca nu aveti nici o conceptie veche, pastrata prin traditie, si nici o stiinta incaruntita de vremuri. Si iata de ce: au fost adesea si vor mai fi de multe ori nimiciri de oameni, pricinuite, cele mari, de foc si apa si cele mai mici, de o mie de alte lucruri. De exemplu, ceea ce se povesteste si la voi despre Phaeton, fiul lui Helios — care, inhamand intr-o zi caii inaripati la carul de foc al tatalui sau si, neputand urma calea parintelui, a aprins tot ce era pe pamant si a pierit si el, lovit de trasnet — are, e adevarat, aparenta unei nascociri, dar adevarul care se ascunde in aceasta povestire este cel pe care ti-l spun: corpurile ce se misca in cer, in jurul pamantului, se abat de la drumul lor, iar un mare in¬cendiu care se produce la intervale mari de timp distruge tot ce se afla pe suprafata pamantului. Atunci, toti cei care locuiesc in munti si in locurile inalte si uscate pier mai degraba decat cei care lo¬cuiesc pe malurile fluviilor si ale marii. Cand, dim¬potriva, zeii scufunda pamantul sub ape pentru a-l purifica, cei ce locuiesc in munti, bouarii si pastorii, scapa de pieire, dar cei care locuiesc in orase ca ale voastre sunt dusi de fluvii in mare. La noi, in schimb, nici in primele imprejurari, nici in celelalte, apele nu curg de pe culmile muntilor revarsandu-se peste campii, ci dimpotriva, pornesc, in mod firesc, de jos. lata cum se face ca la noi s-au pastrat traditiile cele mai vechi, in toate locurile unde frigul sau arsita nu se impotrivesc, oamenii supravietu¬iesc intotdeauna, mai mult sau mai putin numerosi. De asemenea, tot ce se face frumos si mare, sub orice forma, fie la voi, fie aici, fie in brice alt loc despre care am auzit vorbindu-se, despre toate acestea s-a scris aici pe tablitele din templele noas¬tre inca din vremuri stravechi si este astfel pastrat.»
„Noua mll de ani, acesta este numarul scris in cartile sfinte"
Dupa acest lung preambul, preotii egipteni i-au facut lui Solon istoricul propriei sale cetati, Atena.
„Genealogiile pe care ni le-ai povestit acum o clipa, Soloi\nu se deosebesc mult de basmele pentru copii, in primul rand, voi nu va amintiti decat de un singur potop, desi au fost mult mai multe, mai inainte; apoi, voi nu stiti ca neamul cel mai frumos si bun care s-a vazut printre oameni a trait in tara voastra si ca va trageti din el, tu si toata cetatea voastra de acum, datorita unui supravietuitor. Voi nu le stiti pe acestea toate, pentru ca cei ramasi, timp de mai multe generatii si-au sfarsit viata fara sa lase nimic scris. Da, Solon, a fost o vreme in care, inainte de cel mai mare dezastru pricinuit de ape, cetatea care astazi se numeste Atena a fost cea mai viteaza in razboaie si avea cele mai bune legi; ea este cea care a realizat lucrurile cele mai frumoase si a alcatuit cele mai bune institutii publice despre care am auzit vorbindu-se vreodata."
Solon mi-a spus ca, auzind aceste cuvinte, a fost cuprins de mirare si l-a rugat pe batranul preot sa-i spuna de indata tot ce stie despre concetatenii sai de odinioara. Acesta i-a raspuns:
„Nu am nici un motiv sa nu-ti spun, Solon, si iti voi povesti totul tinand seama de tine si de patria ta si, mai ales, pentru a cinsti zeita care proteguieste si cetatea voastra, si pe a noastra, si care le-a ridi¬cat si instruit; pe a voastra a intemeiat-o prima, cu o mie de ani inaintea cetatii noastre, dintr-o samanta de la Geea si de la Hefaistos. Apoi a intemeiat-o pe a noastra; de atunci s-au scurs opt mii de ani; acesta este numarul scris in cartile sfinte. Asadar, iti voi infatisa pe scurt institutiile si cele mai mari fapte ale stramosilor tai de acum noua mii de ani."
Cu textele in mana
„Vom relua totul in amanunt, cu textele in mana, continua batranul preot, ati vei face o idee, Solon, despre legile lor, cunoscandu-le pe ale noastre, caci multe din legile de atunci le vei gasi acum la noi. Ast¬fel, in primul rand, preotii sunt separati de ceilalti oameni, la fel si mestesugarii, la care fiecare indelet¬nicire are munca ei speciala, fara sa se amestece una cu cealalta, ca si cea a pastorilor, a vanatorilor, a plugarilor, in ceea ce priveste razboinicii, ai obser¬vat, fara indoiala, ca si la noi sunt separati de toti ceilalti, caci legea le interzice acestora sa se ocupe de orice alt lucru in afara de razboi. Adauga la aceasta, Solon, forma armelor, a scuturilor si a lancilor, pe care noi le-am folosit inaintea oricarui alt popor din Asia., invatand sa le manuim de la zeita care v-a invatat mai intai pe voi. Cat despre stiinta, vezi, desigur, cu cata grija ne-am preocupat de ea inca din primele timpuri, fiindca am vrut sa stim alcatuirea lumii. Plecand de la acest studiu ai lu¬crurilor divine, s-au descoperit toate artele folosi¬toare vietii omului, pana la arta prezicerii si a medicinii, care vegheaza asupra sanatatii noastre."
Zeita Instituie ordinea sl armonia
„Constitutia si ordinea au fost stabilite de zeita, mai intai la voi, cand a intemeiat cetatea voastra, alegand locul in care v-ati nascut, cel mai potrivit pentru a da nastere celor mai inteligenti oameni.
Cum ea iubea in acelasi timp si razboiul si stiinta, si-a ales tara in care urmau sa se nasca oamenii cei mai asemanatori cu ea insasi, si pe aceasta a inte¬meiat-o cel dintai, ca stat. Si voi v-ati condus dupa aceste legi si altele mai bune inca, intrecandu-i pe toti oamenii in toate felurile de virtuti, cum era de asteptat de la astfel de copii si invatacei ai zeilor. Noi pastram aici, in scris, multe din marile fapte ale cetatii voastre, pe care le admiram, dar una dintre ele le depaseste pe toate, in maretie si eroism."
Atlantida,
„o Insula mai mare decat Libia sl Asia la un loc"
Povestitorul continua:
Jntr-adevar, scrierile spun ca cetatea voastra a nimicit odinioara o putere uriasa, care navalea, trufasa, peste intreaga Europa si Asie, venind dintr-o alta lume, situata in Oceanul'Atlantic. Pe atunci, acest ocean putea fi traversat, caci exista o insula in fata stramtorii, numita, dupa cum spuneti voi, Coloanele lui Hercule. Aceasta insula era mai mare decat Libia si Asia adunate la un loc... Din ea, cei ce calatoreau pe atunci puteau trece in celelalte insule si de aici se putea ajunge oriunde pe continentul care se intindea m fata lor peste mare. Caci tot ce era dincoace de stramtoarea despre care vorbeam semana cu un port avand intrarea ingusta, in timp ce cele aflate dincolo, erau intr-o o adevarata mare, iar pamantul care o inco/ijura putea fi numit, pe buna dreptate, continent, in Atlantida, regii au inte¬meiat o mare si admirabila putere, care isi intindea dominatia asupra intregii insule si asupra multor al¬tora, in afara de aceasta, dincoace de stramtoare, de partea noastra, ei erau stapanii Libaei pana in Egipt, si cei ai Europei, pana in Tirenia. intr-o buna zi, aceasta putere adunandu-si toate fortele incerca sa supuna dintr-o singura lovitura tara voastra, a noastra, si toate popoarele de pe cealalta parte a stramtorii.
Atunci, Solon, valoarea si forta cetatii voastre straluci in ochii intregii lumi. Cum le intrecea pe toate celelalte in curaj si in arta razboiului, ea veni in fruntea elenilor si, sprijinindu-se numai pe fortele ei, datorita neajunsurilor create de ceilalti, ajunsa astfel in primejdia cea mai mare, ea ii invinse pe navalitori, ridica un trofeu, salva de sclavie popoa¬rele care nu fusesera inca supuse si acorda cu gene¬rozitate libertatea tuturor celor care, asemenea noua, locuiesc dincoace de Coloanele lui Hercule.
Dar incepura cutremure si inundatii nemai¬vazute si, in cursul unei singure zile si al unei nopti nefaste, numerosii vostri luptatori au fost inghititi dintr-o data de genune, iar insula Atlantida, prabu-sindu-se in mare, disparu, de asemenea. lata de ce, inca si astazi, aceasta mare nu poate fi strabatuta si cercetata, navigatia fiind im¬piedicata de namolul caruia i-a dat nastere insula prabusindu-se." (Sfarsitul Dialogului Timaios.)
Poseidon1) intemeietorul Imperiului atlant
in Critias, Platon prezinta, prin intermediul per¬sonajului sau cu acelasi nume, originile si configu¬ratia insulei Atlantida.
„Am mai vorbit despre cum si-au impartit zeii lumea, in parcele mai mari sau mai mici, instituind cultul lor, aducandu-li-se cinstirea cuvenita in temple si prin sacrificii. Zeului Poseidon i-a revenit insula Atlantida; acolo si-a adus copiii pe care-i avusese de la o muritoare, instalandu-i intr-o parte a insulei pe care o voi descrie indata, in mijlocul insulei, in partea dinspre mare, se intindea o campie^ cea mai frumoasa din lume si cea mai roditoare. In centrul acestei campii, la o distanta de aproximativ cinci¬zeci de stadii2' se vedea un munte nu prea inalt. Doua izvoare scaldau insula, unu! cu apa calda, celalalt cu apa rece. Pamantul era manos, roadele sale erau bogate si felurite. Poseidon a impartit in-sula-continent in zece tari mici, hotarand ca fiecare
1) zeul marii; cand s-a facut impartirea Universului, lui Zeus i-a revenit perul, lui Hades Lumea subpamanteana, iar lui Poseidon imparatia apelor
2) o stadie are peste 180 m. dintre ele sa aiba un monarh, o populatie si un terito¬riu bine delimitat si a dat fiecareia dintre ele un nume. Monarhul cel mai varstnic a fost numit Atlas si, deoarece lui ii revenea conducerea suprema a in¬tregii insule, aceasta s-a numit Atlantida, iar oceanul care o inconjura s-a numit Oceanul Atlantic.
O monarhie binefacatoare
Tot de la Platon stim ca sistemul politic al At-lantidei era reprezentat printr-o monarhie eredi¬tara, in care puterea era incredintata celui mai mare fiu din familia regala. Departe de a critica acest sistem, teoreticianul Republicii ateniene, Platon, subliniaza, in repetate randuri, in poves¬tirea sa, „caracterul moderat" al acestei monarhii, care a favorizat dezvoltarea unei civilizatii stralu¬citoare, pe care filozoful o descrie foarte amanuntit.
„Nici o dinastie regala nu a avut si nu va avea vreodata bogatii asemanatoare. Suveranii dispu¬neau de toate resursele interne si externe (multe bogatii proveneau din afara imperiului), dar ma¬joritatea bunurilor necesare vietii se gaseau in in¬sula; in primul rand toate metalele, solide sau fuzibile, care se extrageau din mine si, indeosebi, un metal special, de la care a ramas doar numele, dar care pe vremea aceea era mai mult decat un
Cnossos — magaziile Palatului — vasele contineau rezerve de hrana necesare Curtii regale foarte numeroase nume — oricalcul — era o bogatie rara, cei mai pretios dintre metalele cunoscute atunci."
'Nivelul foarte inalt de dezvoltare al societatii atlante se manifesta in primul rand printr-o tehnologie superioara, o agricultura bogata si variata, pentru ca atlantii exploatau extrem de metodic si de chibzuit toate bogatiile pamantului lor; ei stiau sa prelucreze si sa utilizeze aurul, arama, argintul si chiar...'oricalcul, „un aliaj metalic pretios neidentificat" (dupa definitia data in dictionarul Quillet), pe care exegetii lui Platon l-au identificat cu alama, cu cuprul pur sau cu bronzul, sau chiar cu chihlimbarul (dupa parerea pastorului Jurgen Spanuth, teoreticianul studiilor despre Atlantida nordica ariana).
Padurile insulei erau dese si ofereau din belsug locuitorilor materiale de constructie. Ani¬malele domestice si salbatice gaseau hrana sufi¬cienta, in padure, pe campii, de-a lungul baltilor, al lacurilor si al raurilor. Florile, ierburile, fructele, raspandeau o mireasma dulce si foarte placuta, iar pamantul roditor le producea cu darnicie.
Pentru hrana lor zilnica, de baza, oamenii foloseau tot soiul de cereale si de legume, iar pentru completarea mesei, se infruptau din fruc¬tele proaspete (din care stiau sa prepare de ase¬menea si bauturi) sau uscate, fructe minunate care imbinau nevoia unei hrane sanatoase cu voluptatea gustului, parfumului si a frumusetii lor aparte; toate acestea, si probabil inca multe al¬tele, se gaseau din belsug in aceasta insula in¬sorita! patorita resurselor sale imense, precum si bogatiei sale, Atlantida punea la dispozitia locuitorilor sai toate mijloacele pentru infrumusetarea oraselor; se construiau temple, palate, porturi, arene sportive, datorita unor proiecte urbanistice indraznete, putand rivaliza, sub aspect tehnic si artistic, cu cele mai stralucite realizari edilitare moderne.
„Au facut poduri peste canalele cu apa de mare, care inconjurau stravechea metropola, pen¬tru asigurarea unei legaturi cu exteriorul si cu palatul regal. De la inceput, palatul fusese ridicat pe iocul ales de zeu. Fiecare rege adauga noi fru¬museti palatului mostenit de la predecesorul sau, dorind ca maretia lui sa fie neintrecuta. De la mare pana la incinta exterioara, au sapat un canal cu o latime de 3 pletre1), o adancime de o suta de pi¬cioare2' si o lungime de cincizeci de stadii, inlesnind accesul vaselor venite din larg; gura canalului avea o deschidere destul de larga, pentru ca si vasele cele mai mari sa patrunda cu usurinta."
Insula care adapostea palatul regal avea un diametru de cinci stadii. Ea a fost inconjurata cu un zid de piatra lat de o pletra, ca si cele doua capete ale podului.
1) o sesime a stadiei, aproximativ 30 metri.
2) aproximativ o treime dintr-un metru.
Un palat regal de o splendoare unica
Rafinamentul si simtul estetic al locuitorilor insulei se manifestau din plin in constructia si orna¬mentarea palatului regal, desavarsit exemplu de arta atlanta.
Jn afara palatului regal, trebuie mentionat tem¬plul din centrul acropolei, consacrat lui Clito si lui Poseidon. Templul era imprejmuit cu un gard din aur, pentru ca intrarea era interzisa. Aici, zeii ii zamislisera pe cei zece printi care guvernau cele zece tari ale Atlantide!; aici se aduceau ofrandele, aici se faceau sacrificiile, dupa anotimp. Templul lui Poseidon era lung de o stadie, lat de trei pietre si cu o inaltime pe masura. Aspectul lui avea totusi un caracter putin barbar. La exterior, era imbracat in intregime in argint, in afara acroterelor1), care erau din aur, in interior; bolta era din fildes incrustat cu aur, argint si oricalc; totul, zidurile, coloanele, lespe¬zile, era ornamentat cu oricalc.
Erau statui din aur, si se remarca indeosebi cea reprezentandu-l pe zeul fondator, in picioare, cu statura lui impunatoare (capul statuii atingea bolta), in carul sau tras de sase cai inaripati; apoi, asezate in cerc in jurul lui, o suta de Nereide2) calare pe del¬fini. La exterior, in jurul templului se ridicau statuile din aur ale tuturor printeselor si printilor, descen¬denti ai primilor zece regi, si alte numeroase statui de
1) mic piedestal asezat in varful sau la extremitatile unui fron¬ton pentru a sustine vase, statuete sau alte ornamente.
2) fiicele lui Nereus, zeul ocrotitor al corabierilor. dimensiuni impresionante, oferite de regi si de cetateni obisnuiti, din orasul respectiv sau din tarile supuse autoritatii atlante. Mai era si un altar, execu¬tat la dimensiuni proportionale cu edificiul; de altfel, palatul era si el proportional cu maretia imperiului."
Unde se puteau duce atlantll in timpul liber?
Platon enumera posibilitatile de a petrece tim¬pul liber de care se bucurau locuitorii Atlantide!: bai, gradini minunate cu arbori de o „inaltime si o fru¬musete divina", gimnazii1', hipodromuri...
„Doua izvoare, unul cu apa calda, celalalt cu apa rece, cu un debit remarcabil, erau ideale pentru nevoile locuitorilor prin proprietatile lor deosebite si placerea pe care le-o ofereau, in jurul izvoarelor se aliniau cladiri special amenajate pentru bai, incon¬jurate de copaci multi, creand un cadru natural atragator. Atlantii construisera si bazine, unele acoperite, destinate bailor calde pe timp de iarna. Regilor le erau rezervate bazine separate de ale persoanelor particulare; femeile le aveau pe ale lor. Fiecare bazin era construit in functie de destinatia sa. Apa care se scurgea din bazine era transportata in Crangul Sacru al lui Poseidon, unde cresteau toate varietatile de arbori, de o marime si 6 fru¬musete neasemuita, datorita calitatii solului. Apoi,
1) loc special destinat antrenamentului atletilor in Grecia antica. apa se scurgea m incintele exterioare, prin apeduc¬tele care treceau peste poduri.
intre altele, in mijlocul insulei celei mai mari, se amenajase o incinta — lata de o stadie — pentru desfasurarea concursurilor hipice; in jurul hipodro¬mului erau cazarmile care adaposteau cea mai mare parte a corpului de garda. Cei demni de toata increderea erau incartiruiti in incinta cea mai mica, cea mai apropiata de acropola, iar cei care se remarcau prin devotamentul lor, aveau dreptul sa locuiasca in acropola, in vecinatatea regilor."
Realizarile marete ale Atlantide!
Platon descrie apoi numeroasele porturi ale A-tlantidei „unde poposeau nenumarate vase si se adunau' negustori din lumea intreaga", forfota si viata intensa a acestor porturi in care se auzeau „zi si noapte, strigate, zarva, zgomote de tot felul".
Dupa aceea, filozoful grec prezinta un mare numar de informatii foarte precise asupra configuratiei geografice a Atlantide! si a ame¬najarilor sale uriase.
„Tara era situata la mare altitudine, falezele sale coborand abrupt spre mare. Orasul era incon¬jurat de o campie, incercuita de un lant muntos ale carui pante coborau pana la mare; suprafata ei avea o forma lunguiata, masurand pe o latura trei mii de stadii, iar pana la centru, luand ca punct de referinta nivelul marii, avea doua mii de stadii. Ea era orientata spre sud, fiind ferita de vanturile din nord; muntii care o inconjurau erau de o frumusete si de o maretie nemaivazute. Asezarile omenesti erau numeroase, din cauza conditiilor climatice blande, iar nesfarsitele bogatii naturale ofereau mij¬loace de trai indestulatoare. Numeroasele sate de munte, locuite de perieci1), erau bogate; raurile, lacurile, pajistile produceau din plin hrana necesara animalelor domestice si salbatice, iar padurile cu arbori de esente diferite ofereau materia prima ne¬cesara multor meserii. Campia avea forma unui pa¬trulater; usoarele ei neregularitati erau corectate de un sant care o contura, in privinta adancimii, latimii si lungimii santului, trebuie sa tinem seama de ceea ce ni s-a relatat: fusese sapat la o adancime de o pletra, latimea lui fiind de o stadie si, deoarece pe lungime inconjura intreaga carppie, ajungea la zece mii de stadii. Santul era alimentat de apele care iz¬vorau din munti, coborau repede pantele, faceau in¬conjurul campiei, ajungeau la oras prin cele doua capete ale sale, apoi se scurgeau in mare. De la partea cea mai de sus a orasului porneau canale de aproximativ o suta de picioare latime, care taiau campia in linie dreapta si se descarcau in santul si¬tuat aproape de mare; de la un canal la altii! era un interval de o suta de stadii. Ele erau folosite pentru plutarit —- se coborau bustenii taiati la munte — si pentru transportul, cu navele, al altor bunuri speci¬fice fiecarui anotimp, prin canale mai mici care
1) in Sparta antica, persoane apartinand categoriei sociale de oameni liberi, dar lipsite de drepturi politice. porneau din cele principale, asigurand astfel mijlo¬cul de comunicare intre canale si intre canale si oras. De retinut ca in fiecare an erau doua recolte, pentru ca iarna ploile lui Zeus erau binefacatoare, iar vara erau folosite apele care tasneau din pamant, aduse prin santuri."
Puternica organizatie militara a Atlantide!
Conform relatarii lui Platon.. Atlantida intretinea relatii foarte bune cu celelalte tari, care trimiteau nave incarcate cu marfuri in porturile atlante.
Dar Atlantida dispunea de prea multe bogatii, avea prea mult aur, argint, metale pretioase, ca sa nu se preocupe de apararea acestor bunuri de pret impotriva navalitorilor dornici sa puna stapanire pe resursele acestei tari binecuvantate de zei. in con¬secinta, monarhia atlanta facea tot posibilul sa ofere cetatenilor o viata cat mai buna, sa le asigure bunastarea si confortul; in acelasi timp organizao armata capabila sa respinga asalturile dusmane, in realitate, rolul acestei armate nu era numai defen¬siv, ci si ofensiv, pentru ca, am spus deja, atunci cand armata atlanta a atacat cetatea Atenei, a suferit o infrangere dureroasa.
Platon descrie armata atlanta, cu organizarea ei deosebita si felul in care se facea recrutarea:
„in privinta numarului de soldati recrutati din regiunile de ses, in caz de razboi, acesta era preci¬zat de un sef, pe care il desemna fiecare tinut in parte. Marimea tinutului era de zece ori zece stadii; in totalitate erau sase miriade1) de soldati. Numarul celor recrutati din tinuturile muntoase si din restul tarii era nesfarsit, dupa cate stiu; repartizarea lor se facea pe localitati si pe sate, pentru fiecare tinut, care isi avea comandantul sau. Ori, obligatia principala a unui conducator de unitate de lupta consta in asigurarea unei sesimi dintr-un car de lupta, astfel incat efectivul lor sa atinga zece mii: doi cai cu calaretii lor; in plus, un atelaj de doi cai, fara car, cu un luptator inarmat cu un scut mic, insotit de conducatorul atelajului, doi hopliti2', doi arcasi si doi tragatori cu prastia, trei soldati din infanteria usoara, buni sulitasi si buni ochitori la aruncarea pietrelor; patru marinari, astfel incat sa fie echipate o mie doua sute de vase. in acest fel fusese reglementata organizarea militara a orasului regal. Celelalte noua provincii aveau propria lor organizare."
1) o miriada reprezinta zece mii.
2) soldat din infanteria grea.
Un juramant infricosator
inscris pe coloana templului Iul Poseidon
Platon a descris, de asemenea, relatiile dintre cei zece monarhi ai Atlantide!, reglementate pe baza instructiunilor elaborate de intemeietorul imperiului atlant, Poseidon. Transmise, conform legislatiei atlante, de la rege la rege, inscrise pe o imensa coloana din oricalc asezata in centrul insulei, in templul lui Poseidon, aceste indrumari specificau adunarea celor zece regi la fiecare cinci ani, in vederea deliberarii asupra problemelor de interes comun si a verificarii respectarii legii, de catre fiecare suveran in parte.
La aceste adunari, cei zece regi ai Atlantide! sa¬crificau un taur, respectand un ceremonial ciudat, pe care il amintesc, surprinzator, anumite legende incase, constituind astfel o „dovada" a faptului ca civilizatia sud-americana este urmasa civilizatiei Atlantidei.
„in momentul in care trebuia sa se ia o hotarare judiciara, cei. zece regi se incredintau, unii pe altii, de fidelitatea si devotamentul lor intr-un fel deose¬bit: in incinta templului lui Poseidon se aflau tauri in libertate; cei zece regi, ramasi singuri, rugau zeui sa le ingaduie sa prinda victima pe care el binevoia sa o desemneze; apoi, incepeau sa haituiasca animalul, inarmati cu bate si laturi, fara a folosi metale. Ei aduceau la coloana taurul prins, ii taiau gatul si lasau sangele sa curga pe inscriptie. Pe coloana erau gravate legile si un juramant care-i
Vas ritualic in forma de cap de taur, care putea contine ulei sau vin pentru ofrande osandea, cu blesteme cumplite, pe cei care nu i se vor supune. Dupa ce sacrificau victima dupa legile lor, ei consacrau tot trupul taurului, umpleau un cra¬ter1' cu vin, aruncau in numele fiecaruia dintre ei un cheag de sange si puneau restul pe foc dupa ce pu¬rificasera in prealabil coloana; luau cupe de aur si le umpleau cu lichidul din crater, faceau o libatiune deasupra focului si jurau ca vor judeca in conformi¬tate cu legile inscrise pe coloana si ca vor pedepsi pe oricine le-ar fi incalcat mai inainte si ca pe viitor nu vor incalca, de bunavoie, nici una din dispozitiile inscrise, ca nu vor comanda si nici nu se vor su¬pune unui comandament decat conform legilor strabune ale parintelui lor. Dupa ce fiecare rege isi lua acest angajament pentru el si pentru urmasii sai, putea bea si isi consacra cupa (din care bause) templului zeului; dupa toate acestea el se ocupa de masa si de ceremoniile cuvenite. Cand se lasa noaptea si focul aprins pentru sacrificii era stins, re¬gii incepeau sa se pregateasca pentru solemnitatea care urma; mai intai isi puneau o tunica albastru-inchis, special facuta pentru aceasta ceremonie, apoi se asezau pe locul unde era cenusa ramasa de la focul mistuitor al sacrificiului, de fapt locul unde facusera legamantul de credinta. Dupa stin¬gerea tuturor focurilor din templu, restui noptii era destinat hotararilor judecatoresti; erau judecati sau judecau, daca vreunul dintre ei il acuza pe celalalt
1) vas mare, cu gura larga si cu doua manere, care servea la masa pentru amestecarea vinului cu apa. de incalcare a legii. Dupa ce pronuntau hotararea, p inscriau pe o tablita din aur, odata cu ivirea zorilor, in plus, erau instituite multe alte legi referitoare la prerogativele fiecarui rege in parte, dintre care cele mai importante priveau drepturile si obligatiile mo¬narhului: sa evite orice conflict armat cu alt suveran — intr-un fel, un razboi fratricid — sa se sprijine si sa se ajute unii pe altii in cazul in care unul dintre ei ar urmari sa distruga urmasii unei familii regale din statul sau; sa se sfatuiasca impreuna, ca si inaintasii lor, in privinta hotararilor ce trebuiau luate in caz de razboi sau in legatura cu alte probleme de interes comun, hegemonia fiind atribuita numai neamului lui Atlas.
Regele nu avea dreptul de a condamna la moarte pe nici un membru al neamului sau, fara a fi obtinut aprobarea majoritatii (cel putin sase din cei zece)."
Decadenta sl sfarsitul Atlantidel
Civilizatia aceasta stralucita a dainuit cateva milenii, dar treptat au aparut anumite semne de decadenta: respectul fata de zei a scazut; conduita morala a inceput sa sfideze normele decentei si ale moralei; regii insisi nu au mai fost drepti si generosi, devenind tirani de temut. Era sfarsitul epocii de aur a imperiului atlant.
Platon a explicat si a comentat astfel deca¬derea aceasta:
„Cand elementul divin care salasluia in ei a fost pangarit de contopirea frecventa cu un element pamantean, vremelnic, si cand a predominat latura omeneasca supusa tuturor poftelor nechibzuite, atunci au inceput sa fie lipsiti de masura si de cu¬viinta, nemaiajungandu-le prosperitatea de care se bucurau. Cei care stiau sa discearna binele de rau si adevarul de minciuna i-au vazut in toata uratenia lor, lipsiti de orice respect al valorilor reale; cei a caror lacomie era nemasurata si dorinta de a domina, excesiva, i-au vazut ca o intruchipare a unei vieti frumoase si fericite."
Setea de putere, orgoliul, dorinta de a domina i-au determinat pe conducatorii imperiului atlant sa declanseze razboaie de cotropire. Ofensiva lor a re¬purtat cateva victorii, la inceput; la vremea aceea, cetatea Atenei se afla la apogeul puterii sale si prestigiul ei de stat suveran era imens. Atacul masiv al atlantilor s-a ciocnit de rezistenta darza a atenienilor, de vointa lor neclintita de a-si apara pa¬tria si libertatea; cu toata superioritatea lor nu¬merica, atlantii au suferit o aspra infrangere si au fost siliti sa se retraga. Din pacate, Platon nu a preci¬zat data acestui razboi, iar indicatiile sale sunt foarte vagi. Nu a datat nici disparitia brusca a Atlantide!, acoperita de ape, scufundata in valuri „in cursul unei singure zile si al unei nopti nefaste, in urma nu¬meroaselor cutremure si a inundatiilor cumplite".
Un ideal tainic...
Povestirea lui Platon constituie sursa esentiala a legendei Atlantidei. De atunci, acestei enigme, considerata cand adevar cand mit, i s-au consacrat mii de volume. Etnograful englez Edward Bacon declara, in 1973, intr-una din lucrarile sale:
„De la Platon, aceasta poveste tragica, desi foarte controversata, nu a incetat sa starneasca in¬teresul, preocupand, in egala masura, poetii, filo¬zofii politici, idealistii, scriitorii, metafizicienii, savantii, intr-adevar, aceasta fabula misterioasa si tulburatoare i-a entuziasmat, i-a captivat atat de mult incat pare a fi corespuns unei aspiratii tainice a sufletului omenesc; poate a fost ecoul unei poezii nostalgice pe care o poarta in suflet fiecare om... Ea era Paradisul Pierdut, Gradina Raiului, Epoca de aur. leaganul omenirii, teatrul indepartat si inac¬cesibil in care fiecare putea sa joace rolul dorit, tara mareata a lui Daca... Cu toate acestea, originile ei sunt foarte onorabile: a aparut prima data in o-perele austere ale lui Platon, filozof consacrat, tratand o tema (stiintifica sau literara?) care pre¬zinta mintilor cele mai luminate ocazia unei relaxari placute. Dat fiind ca, in aparenta, nu este supusa dureroaselor constrangeri ale realitatii, ea ofera acelor spirite superioare un domeniu ideal pe care-l pot popula cu visele si fantasmele lor identificandu-l cu dorintele si nostalgiile lor tainuite. Mitul Atlantidei s-a faramitat intr-o multime de teorii, care reflecta personalitatea aparatorilor lor; mai mult, ea a dat nastere unei bogate metaliteraturi, de combatere sau de respingere a teoriilor, cu argumentari nenumarate, contestari vehemente si controverse aprige."
in lucrarea de fata noi ne marginim la ex¬punerea unor teorii, argumentate stiintific sau fan¬tezist, dupa cum vor aprecia cititorii. Legendele nu reprezinta oare domeniul ideal in care omul poate da frau liber inchipuirii sale, inclinatiilor si viselor sale? Iar Atlantida nu este taramul misterios, dintot-deauna fascinant pentru om...? Cititorul va fi cel in¬dreptatit sa raspunda acestor intrebari!
Strania colectie de pietre a doctorului Cabrera dinioara, acum 12.000 ani I.H., marii intelepti ai Atlantidei, initiati in tainele divine, au presimtit dispa¬ritia civilizatiei atlante intr-un mare cataclism, dupa cum se spune in-tr-o veche legenda peruviana. Ei au hotarat atunci sa graveze ele¬mentele fundamentale ale stiintei lor, astfel incat ge¬neratiile viitoare sa aiba posibilitatea de a le cunoaste; de aceea au ales gravura in piatra, sin¬gura materie indestructibila. Pietrele au fost depuse in locuri sigure, depozite imprastiate cu iscusinta pe toata suprafata pamantului: in Tibet, in Egipt, in India si in America'de Sud.
La inceputul secolului nostru, un colonel en¬glez, James Churchward, a afirmat ca a descoperit in India o manastire care adapostea cateva pietre de acest fel, pe care era povestita Facerea lumii.
La Acambaro, in Mexic, acum cincizeci de ani, un cercetator american a gasit unul din numeroa¬sele depozite atlante.
La Ica, m Peru, doctorul Cabrera detine o colectie ciudata, pe care o pazeste cu strasnicie in misteriosul sau muzeu din Lima. Colectia aceasta, sustine el si in prezent, este alcatuita din pietre gra¬vate in vremuri stravechi, din indemnul inteleptilor Atlantidei.
Cine este doctorul Cabrera?
Descendent al lui Don Luis Jeronimo, intemeie¬torul orasului Ica, in 1563, Javier Darquea Cabrera este una din personalitatile cele mai insemnate ale elitei stiintifice peruane. Chirurg la spitalul public din Ica, cercetator membru al Consiliului regional din Ica, biolog, antropolog, a fost considerat cel mai bun specialist in preistorie americana. Patriot en¬tuziast, pasionat de preistorie, a descoperit un tezaur de o valoare inestimabila, care rastoarna toate teoriile referitoare la Atlantida, dupa propriile sale afirmatii.
O colectie uimitoare
La parterul unui imobil vast si elegant, dand in Piaza de Armas, la Lima, se afla muzeul neobisnuit al doctorului Cabrera, cu cinci sali principale in care sunt depozitate, pe rafturi solide, mii de pietre.
Unele, cele mai grele, sunt asezate direct pe sol. Doctorul Cabrera a declarat ca fiecare dintre ele fusese inregistrata, clasata si asezata intr-un loc anume, corespunzator unei ordini logice. Numarul lor este de aproximativ 11.000, iar unele cantaresc 200 kg. Blocuri stancoase de andezit, galeti1', pietre plate, cu o granulatie fina, de culoare cenusie sau ocru pal, raspandesc o lumina blanda, datorita unei patine de culoare inchisa, subliniata pe alocuri de o tusa din ocru rosiatic.
Fiecare piatra e gravata; desenul ei, clar si e-xact: liniile conturate cu multa indemanare, curbele executate cu o precizie care se obtine numai folo¬sind compasul, liniile drepte tasnind parca trase cu rigla. Elaborarea desenului este complexa, iar com¬pozitia, armonioasa. „Incontestabil, spune de fie¬care data doctorul Cabrera vizitatorilor sai, oamenii care au gravat aceste desene au fost inzestrati cu o inteligenta superioara".
Diversitatea subiectelor tratate, particularitatea fiecarui desen, conceptia lor diferita ne duc la con¬cluzia ca numerosi gravori s-au ocupat de execu¬tarea acestei lucrari in epoci succesive.
Aceste pietre sunt din andezit — o roca erup¬tiva existand de 80 milioane ani, rezultata din dezin¬tegrarea masivului Andin in epoca mezozoica. Trainicia ei se datoreaza unei patine groase,
1) fragment dintr-o roca sau dintr-un mineral, slefuit si rotunjit prin actiunea marii, a torentelor, a ghetarilor etc. produsa prin oxidare; aceasta nu explica insa in mod concludent pastrarea perfecta a desenelor.
„Cartea de piatra", spune poetic dr. Cabrera, destainuie celui ce doreste sa o inteleaga, viata obisnuita, de zi cu zi, a atlantilor, cunostintele lor foarte vaste din domeniile biologiei, chirurgiei, as¬trologiei, geografiei si stiintelor naturii.
Pietrele gravate reprezinta ansamblul de docu¬mente preistorice cel mai complet si cel mai bogat, continand informatii inedite.
De unde provin pietrele de la Ica?
Doctorul Cabrera nu dorea sa dezvaluie provenienta acestei comori nepretuite. La drept vor¬bind, era hartuit de doua sentimente contradictorii: pe de o parte, tentatia de a da in vileag locul unde erau depozitate pietrele de la Ica, punand astfel capat campaniei de defaimare dusa impotriva sa de savantii de toate categoriile. (Mai erau si rauvoitorii care pretindeau ca ii plateste pe taranii de prin partea locului, ca sa-i graveze si sa-i patineze pietrele!) Pe de alta parte, vroia sa pastreze taina, pentru a evita multimea celor curiosi si a preintam¬pina jaful; iata ce declara el, incercand sa se justi¬fice:
„Am izbutit sa adun 11.000 de pietre, dar exista mult mai multe (in cadrul altei convorbiri, doctorul Cabrera a dat o cifra impresionanta: 100.000). Tin sa-mi completez colectia la maximum... Dar, inainte de a face orice destainuire, solicit sa se aprobe numirea unei comisii de experti stiintifici, din care sa fac parte si eu, si, de asemenea, instituirea unui sistem de paza permanenta de catre guvernul pe¬ruan, in vederea apararii si pastrarii acestei bogatii nationale."
' Dar secretul pe care doctorul Cabrera il pastreaza cu atata grija este cunoscut de toata lumea. Se cunoaste locul — cu o aproximatie de cativa kilometri — de unde vin aceste pietre cu gra¬vuri: de la treizeci de kilometri la sud-vest de Ica, spre Ocucaje, in vecinatatea raului Ica. De cele mai multe ori pietrele sunt ingropate in grote sau in morminte.
Chiar la Ocucaje, fiecare familie de tarani are propriile sale piedras, frumos gravate. Cand merg la oras, cei mai descurcareti le ofera turistilor bogati nadajduind sa obtina un pret bun. Altii le lasa imprastiate in dezordine prin curtea gospodariei sau in cotetul de pasari: sunt doar atat de multe! Apoi, ca adevarati huaqueros (cautatori de vase de lut), ei stiu, din tata in fiu, unde le pot gasi.
Daca piatra este de dimensiuni impunatoare, iar desenul este foarte bine realizat, se duc la doc¬torul Cabrera sa-i arate descoperirea; poate va dori sa o cumpere imediat!
Este aproape sigur ca aceste gravuri (grabados) erau cunoscute inca din secolul XVII. Aceste pietre nu au prezentat mai mult interes decat silexurile cioplite sau vasele de lut din Paracas, care se gasesc din abundenta in aceste locuri. O mostenire preistorica impresionanta ca a lor ii facea pe peruani sa priveasca cu indiferenta pietrele de la Ica.
Munca si viata omului preistoric destainuite de pietrele de la Ica
Pe aceste gliptolitos (gravuri in piatra) sunt infatisate scene din viata cotidiana, destul de ba¬nale, dar care dobandesc o valoare istorica ex¬ceptionala daca ele dateaza din era secundara sau tertiara, dupa afirmatiile doctorului Cabrera.
in epocile acelea indepartate, in mijlocul unei flore bogate, in prezent complet disparuta, misunau saurieni preistorici gigantici, ca dinozaurii, bra-hiozaurii, brontozaurii. „In acest cadru urias si ins¬paimantator, omul incerca sa supravietuiasca si sa-si impuna prezenta. El apare, reprezentat pe pia¬tra pe care a gravat-o, scund, voinic, cu fata prelunga, fruntea tesita, nasul acvilin proeminent, barbia iesita in afara, buza superioara mai groasa, acoperind-o pe cea inferioara si ochiul alungit spre tampla. Parul este infasurat cu un fel de fular scrobit si bogat impodobit. Fruntea este incununata de o bentita, in care sunt prinse frunze de arbori, cu as¬pect carnos, si cu nervuri bine desenate. Ca unic vesmant, o fasie scurta din impletituri, in jurul coapselor..."
in toate situatiile in care este gravat pe aceste pietre, omul are o figura serioasa si atenta, in per¬manenta stare de veghe, de panda neincetata. Cu toate acestea, el arunca asupra lumii o privire vie si inteligenta.
Fie ca se inapoiaza de ia pescuit, cu spatele in¬covoiat din cauza greutatii pestilor, fie ca isi intinde arcul si urmareste cu privirea traiectoria suieratoare a sagetii aruncate asupra vreunui saurian de temut, fie ca observa natura, trasaturile fetei sale denota aceeasi concentrare, aceeasi seriozitate. fntr-o gravura il vedem luptandu-se cu un bra-hiozaur enorm; este cocotat pe spinarea animalului si invarteste deasupra capului, cu salbaticie, un topor cu lama de metal. Alt barbat incearca si el sa-l loveasca cu cutitul sau cu varful ascutit al armei, intr-un loc vulnerabil, intre doua vertebre. Lupta este inegala si departe de a fi castigata. Culcat pe o piatra plata, un dendrerpeton, un mic batracian preistoric, observa scena cu mult calm. intr-un colt, in prim plan, o pasare mare, semanand cu un corb (arheopterixul care traia acum 180 milioane de ani), loveste cu ciocul scoarta unui copac scorburos.
in jurul lor creste o vegetatie deosebit de bogata si de frumoasa, cu flori uriase.
Umanoidul1' sl castorul
La picioarele dinozaurului zace, fara viata, un primat jumatate-om, jumatate-animal; a fost, desigur, ranit mortal in cursul luptei; coada sa ' lunga, plata, e intinsa jalnic pe sol!
Acest primat umanoid rastoarna oare con¬ceptiile noastre in privinta genezei omului? Este acea faimoasa veriga lipsa a trecerii de la lumea
1) termenul se aplica aici fiintelor cu forme sau trasaturi omenesti. animala la cea umana sau reprezinta un stadiu sterp al evolutiei?
Umanoidul infatisat pe pietrele de la Ica poate fi comparat cu omul-peste mitologic Cannes, zeul coborat pe pamant pentru a civiliza popoarele Babiloniei. Conform legendei, iesea din ocean in fiecare dimineata si se ducea la oameni, invatandu-i mestesuguri necunoscute de ei, initiindu-i in tainele multor stiinte.
Umanoidul este reprezentat, in mare cu un trup destul de asemanator cu al omului, in afara coloanei sale vertebrale care se sfarseste printr-o coada lata, ca o paleta de batut covoarele. Fata sa este alungita ca un bot, strajuita de lucirea ochilor mici, rotunzi. Picioarele sunt palmate si mainile au unghii ascutite ca niste gheare.
Pe cateva piedras se vede un castor — asema¬narea e izbitoare, in Canada nu sunt ei supranumiti, si in ziua de astazi, „omuletii"? Ori, in anumite scene, aceste animale sunt infatisate ca ajutoare zeloase sau colaboratori ai omului, caruia ii com¬pleteaza gesturile, secondandu-l la indeplinirea lucrarilor cele mai delicate sau mai grele.
Cartea de piatra ne ofera numeroase desco¬periri, tot atat de captivante ca si reprezentarea umanoizilor.
Desene perfect gravate infatiseaza oameni care analizeaza cu mare atentie cateva obiecte, privindu-le cu lupa, iar altii cerceteaza cerul cu o luneta, a carei dimensiune ne face sa credem ca este vorba despre un telescop puternic. De altfel, o adevarata cartografie a cerului, cu stele cazatoare si nebuloase, este sapata pe un mare numar de pietre de la Ica.
Piatra numita „a astronomilor" prezinta poves¬tea unei comete misterioase, in prim-plan, doua per¬sonaje — astronomii — privesc cu interes, cu ajutorul telescopului, un fenomen ceresc neobisnuit; pe bolta cerului, intr-o mare invalmaseala, stelele au o stralucire ciudata: unele sunt foarte aproape, lumi¬noase, iar altele se vad doar ca niste puncte departate si sterse. Pe cerul care arata ca la sfarsitul lumii, trei comete cu coama de foc intra in deriva cu o viteza uluitoare. Sub una din comete, un nor enorm se sparge in mii de bucati, din care cade o ploaie torentiala. Putem presupune ca atunci a inceput Po¬topul pe pamant. Zarim continente, in cea mai mare parte acoperite de ape; pe ocean pluteste o singura barca, fugind de cataclismul dezlantuit. La bordul ei se disting foarte clar trei personaje.
Dupa toate probabilitatile si potrivit textelor biblice si mitologice, piatra reprezinta Potopul1' universal care a inundat continentele si a scufundat
1) „Potopul a fost patruzeci de zile pe pamant. Apele au ajuns mari si au crescut foarte mult pe pamant si corabia plutea pe deasupra apelor. Apele au ajuns din ce in ce mai mari si toti muntii inalti, care sunt sub cerul intreg, au fost aco¬periti. Cu cincisprezece coti s-au inaltat apele deasupra muntilor, care au fost acoperiti. Si a pierit orice faptura care se misca pe pamant, atat pasarile cat si vitele si fiarele, si toti oamenii. (...) Nu a ramas decat Noe si ce era cu el in corabie. (Geneza).
Vas de lut pe care este pictata o caracatita — se remarca predilectia decoratiunilor cu subiecte marine
Atlantida. Barca este, in cazul acesta, corabia lui Noe. Dar ipoteza pe care am formulat-o repune in discutie locul in care Noe a pus din nou piciorul pe uscat, dupa ce „fata pamantului se uscase": pe pan¬tele abrupte ale muntelui Ararat sau in savanele Americii de Sud?
Tunete, glasuri sl un mare cutremur de pamant...
Potopul care a scufundat Atlantida a fost provo¬cat, poate, de acea cometa cu „coama de foc" si cu „cap de taur".
„Caldura pe care o raspandea era atat de mare incat a parjolit totul pe Pamant: incendiile, intinse cu repeziciune, au distrus case, recolte, pomi. A urmat Potopul, dezlantuit de cadera unor ploi torentiale. Apele au acoperit tot", spune o legenda babilo¬niana.
„Continente intregi s-au prabusit; soarele s-a acoperit, Pamantul a fost inghitit de ape, cerul era brazdat de stele stralucitoare", povesteau egiptenii.
„Sase stele, sase stele au cazut din cer in tim¬pul Potopului", repeta traditia orala mexicana.
Un verset din Apocalipsa Sfantului loan descrie Potopul in termeni poetici: „Si au urmat fulgere, glas¬uri, tunete si s-a facut un mare cutremur de pamant, asa de tare, cum, de cand este omul pe pamant, nu a fost un cutremur asa de mare... Si a venit grindina si foc amestecat cu sange, care au fost aruncate pe pamant: si a treia parte a pamantului a fost arsa, si a treia parte din copaci au fost arsi, si toata iarba verde a fost arsa... Si a cazut din cer o stea mare, care ardea ca o faclie; a cazut peste a treia parte din rauri si peste izvoarele apelor. Steaua se chema Pelin si a treia parte din ape s-a prefacut in pelin. Si multi oameni au murit din pricina apelor, pentru ca fusesera facute amare."
Daca „piatra astronomilor" ar figura intr-adevar Potopul, ea ar contribui in mod sigur la datarea lui.
Atlantida inainte de Potop
Alte doua gliptolitos sunt corelate cu aceasta „piatra a astronomilor". Pe fiecare dintre ele, o adevarata harta geografica a erei secundare pre¬zinta patru continente in mijlocul oceanelor, foarte bine conturate; in mijlocul Oceanului Atlantic, e figurat continentul atlant cu o suprafata egala cu a Australiei actuale. Sunt trasate si cai de navigatie in jurul teritoriilor inconjurate de ape. in interior, Atlan¬tida este impartita in trei zone: in partea superioara, o zona muntoasa, cu vegetatie bogata; in dreapta, un umanoid care se ocupa de pescuit; deducem ca acolo era o zona cultivabila si rentabila din punct de vedere economic; in stanga, o casa asa cum ar de-sena-o un copil evoca felul de a petrece timpul liber, locul vilegiaturilor si al oraselor.
Asa era lumea, asa era Atlantida, inainte ca Po¬topul sa nimiceasca armonia dintre uscat si mare.
Atlantll, medici mal buni decat profesorul Barnard
„Potopul a spulberat o civilizatie cu descoperiri exceptionale" afirma doctorul Cabrera, convins de mesajul pietrelor de la Ica, „vestigii autentice ale A-tlantidei".
Unele, ilustrand domeniul medicinii, sunt revela¬toare pentru stadiul evoluat al stiintei atlantilor; exis¬ta piedras cu desene remarcabile, aratand in detaliu o cezariana, o recoltare de sange si un transplant de rinichi, de inima si... de creier!!
„Citind" aceste pietre putem trage concluzia ca operatiile reuseau de minune, datorita tehnicii indraznete si marii dexteritati a chirurgilor-operatori.
Pietrele de la Ica, dupa parerea doctorului Cabrera, ne aduc dovezi concrete si indiscutabile a superioritatii stramosilor nostri. Profesorul Barnard, caruia ii revine cinstea de a fi incercat primul trans¬plant de inima, in secolul XX, nu inlocuia total or¬ganul bolnav; el inlocuia partea lezata cu partea sanatoasa corespunzatoare, prelevata din inima unui om imediat ce se constata decesul sau. Teh¬nica stramosilor nostri atlanti era total diferita: ea comporta inlocuirea integrala a inimii si a vaselor sanguine (artere, vene).
Desfasurarea operatiei este gravata pe aproxi¬mativ douazeci de pietre. Operatia incepe prin a-i lua sange unei femei insarcinate; sangele este recoltat cu multa grija de chirurg.
Doctorul Cabrera este de parere ca sangele unei femei insarcinate contine un hormon care anihileaza, s
in transplantul de organe, fenomenul de respingere, atat de periculos pentru pacientul operat. Acest punct de vedere nu este contestat de stiinta1'. Se pare ca atlantii nu erau necunoscatori in problema respingerii grefei si gasisera mijloacele de a inlatura manifestarea ei.
Maiestria chirurgilor atlanti
Pe pietrele urmatoare, urmarim ablatiunea ini¬mii donatorului; chirurgul extrage inima din cutia toracica, o spala si o conecteaza direct la aorta si la vena cava a femeii insarcinate, adormite,., (sub anestezie, prin instilarea unui anestezic vegetal?). Mai departe, „citim" pe pietrele gravate restul ope¬ratiei: o perfuzie de sange; pacientul primeste sangele de la femeia insarcinata; se intrezareste inima bolnavului: prezinta leziuni grave, o in-grosare, o intarire a tesuturilor. Dupa ce pacientul este adormit chirurgul ii incizeaza toracele, taie coastele, arterele si venele si scoate organul bol¬nav. Inima donatorului fusese tot timpul irigata cu
1) Pentru explicarea fenomenului se vehiculeaza doua teze: a) un component al placentei, trofoblastul (strat periferic al ovulului fecundat, permitand implantarea sa in uter, bogat in materii hranitoare) ar poseda insusirea de a permite ma¬mei acceptarea unui corp strain ca pe o structura aparti¬nand propriului tesut; b) dupa parerea americanilor, James H. Nelson Jr. si J. Edward Hali, functionarea sistemului reticulo-endotelial, de care depinde respingerea, este mai slaba in timpul sarcinii. (Encyclopsedia Universalis) (n. a.) sangele femeii gravide; doctorul o introduce in cutia toracica si incepe sa restabileasca circulatia sangelui: mai intai face sutura venelor si arterelor... munca extrem de migaloasa, care necesita multa concentrare si indemanare, in timpul acesta bolna¬vul primeste oxigen (?) si un lichid dintr-un aparat de instilat, printr-un tub introdus in esofag. Chirur¬gul a facut toate suturile; isi pune stetoscopul si as¬culta primele batai cardiace. Pare multumit si se pregateste sa deconecteze sistemul de instiiatie. Operatia a reusit: omul traieste, in piept ii bate o inima noua, sanatoasa!!
Falsificatori geniali?
Pietrele graitoare de la Ica — daca sunt auten¬tice — reprezinta documente nepretuite. Directorul Muzeului Aeronauticii din Peru este'adeptul auten¬ticitatii lor:
„Pietrele acestea au fost gravate de mai multe milenii; ele sunt cunoscute de multa vreme in Peru; peste patru sute de piedras exista in muzeul meu."
Mineralogul Mauricio Hochschild de Pisco, dupa o analiza minutioasa, afirma ca oxidarea natu¬rala datorita imbatranirii acopera in acelasi fel inci¬ziile gravorului si suprafata pietrelor. El atribuie pjetrelor o vechime de mai multe zeci de secole, fara a preciza o data anume. Savantul raspunde astfel unor persoane care sustin ca era o falsificare pusa la cale de taranii din Ocucaje sau de doctorul Cabrera:
„imi vine greu sa cred ca falsificatorii — oricat de geniali ar fi fost! — au fost capabili sa-si inchipuie deriva continentelor, sa reprezinte ani¬male preistorice uitate, cum sunt protoseratux sau styracozaurul sau sa evoce transplantul de creier, operatie care nu se efectueaza inca nici in secolul nostru. Fara a mai pomeni despre gravura propriu-zisa, cu tot ce implica ea: studiul, depozitarea mate¬rialului, instalarea unui atelier, munca migaloasa pe care ar necesita-o gravura si patina. Sa ne inte¬legem, toata povestea asta cu falsificatorii nu poate fi luata in serios!"
Dinozauri si struti, o coexistenta imposibila?
Alt aspect al gravurilor in piatra de la Ica, a ser¬vit la contestarea vechimii lor milenare: contempo¬raneitatea unor animale. Unele au trait, intr-adevar, in epoci diferite, diferenta fiind de mii de ani. Pe cateva pietre se disting saurieni mari alaturi de struti, canguri, pinguini, camile, lilieci, chiar si cai, care au aparut mult mai tarziu.
Mauricio de Pisco considera ca aceasta necon-cordanta este numai aparenta, caci „in Peru, conditiile ecologice extrem de favorabile au inlesnit supravietuirea saurienilor preistorici dupa disparitia generala a speciei, pana in epocile recente, cand au aparut si celelalte animale."
Poarta de intrare in monumentul numit Vistieria din Atria
Telescoape atlante
Reproducerea unui telescop pe o piatra de la Ica poate surprinde; s-a demonstrat totusi ca, din vremuri stravechi, au fost folosite instrumente as¬tronomice. Toate civilizatiile trecute le menti¬oneaza; intr-o lucrare de istorie foarte cunoscuta in China, Chou king (Confucius), se spune ca: „Suc¬cesorul imparatului Yao (mort in 2258 I.H.), intrand in Sala Strabunilor unde sunt reprezentate astrele, a vazut tubul prin care erau observate."
Profesorul Misanovski nu are nici o indoiala: stramosii incasilor aveau lunete astronomice, chiar observatoare, tot atat de perfectionate ca ale noas¬tre. Afirmatia lui se bazeaza pe descoperirea pe care o facuse in Bolivia: o masa din piatra, acoperita cu semne astronomice. Dupa un studiu indelungat, si-a dat seama ca cizelurile reprezentau un loc pre¬cis al cerului — pe care legenda il botezase „regi¬unea unde este vanat strutul ceresc" — in care se produsese explozia unei supernove, dand nastere nebuloasei Gum. Aceasta se petrecea acum treizeci de mii de ani inaintea erei noastre. Explozia nu a pu¬tut fi observata decat cu ajutorul unui telescop sau al unei lunete astronomice; de altfel, aceasta este si parerea astronomilor americani de la NASA, pentru care este exclus ca exploziile unor nove sa fie vazute cu ochiul liber.
Prin urmare, nu este catusi de putin paradoxal sa admitem ca stramosii nostri atlanti erau dotati cu telescoape.
Mesajul secolului XX
Cum e posibil, vor spune cativa contestatari ne¬induplecati, ca o civilizatie atat de savanta sa pre¬zinte, datorita unei tehnici superioare, transplantul de inima sau de creier si sa-l infatiseze in acelasi timp pe chirurgul care efectueaza aceste operatii purtand doar o fasie de panza in jurul coapselor?
Prietenii doctorului Cabrera cred ca e de ajuns sa se aminteasca acestor increduli mesajul lansat in spatiu, in 1972, de catre societatea extrem de civili¬zata a secolului XX, catre civilizatiile ipotetice care ar putea exista la distanta de milioane de ani-lumina de Terra. Mesajul, gravat pe o placa de aluminiu, cuprinde — in afara formulelor matematice si stiintifice si a unui desen localizand pozitia planetei noastre pe harta cerului — reprezentarea unui cuplu si a unui copil, tinandu-se de mana. Barbatul, femeia si copilul sunt goi!
Dupa cat se pare, autenticitatea pietrelor de la Ica nu mai este indoielnica. Vechimea lor poate fi incadrata intr-un interval de timp de la 30.000 de ani I.H. la 5.000 de ani I.H., sau, de la aparitia nebu¬loasei Gum la Potopul universal.
Lipsuri edificatoare?
Pietrele de la Ica suscita in continuare polemici furtunoase. Daca a existat, cu mult inaintea erei noastre, o civilizatie foarte evoluata, dovedind o tehnica superioara, in domenii atat de variate ale stiintei, in medicina, astronomie si geografie, anu¬mite deficiente pot parea surprinzatoare.
Cum este admisibil, insinueaza calomniatorii lui Cabrera, ca, din nenumaratele scene infatisate, nici una sa nu trateze o tema legata de agricultura, artizanat si industrie? Se pot reda foarte simplu: un taran la camp, un mestesugar manuind sculele sale, masinarii in functiune. De ce nu ne-a adus la cunostinta felul in care se desfasura viata in socie¬tate, insotita de reprezentarea unei asezari omenesti, cum ar fi satul sau orasul? Cum a putut o civilizatie atat de dezvoltata sa nu lase nici o martu¬rie a scrierii sale? Pe de alta parte, in afara scenei Potopului cu corabia purtata de ape, pietrele gravate nu infatiseaza nici un mijloc de locomotie, nici un vehicul cu roti. De ce, cu exceptia lupei si a telescopului, nu exista nici o alta reprezentare a vreunor aparate?
De asemenea, nici o scena nu sugereaza ritu¬aluri religioase, in timp ce toate civilizatiile dezvol¬tate intr-o oarecare masura au lasat marturii ale credintelor lor in supranatural. Atatea „deficiente" pot sa ne convinga de faptul ca civilizatia atlanta nu este decat o amagire sau o nalucire, izvorata din imaginatia oamenilor dornici sa-si inchipuie ca au stramosi foarte evoluati, cu insusiri uimitoare.
Istoria a uitat un popor stravechi...
Traditiile si textele stravechi evoca in mod asemanator povestea Stramosilor Ilustri care au creat o civilizatie uluitoare, in care stiinta era atotstapani-toare. Din nefericire, vestigiile acestei culturi seamana cu pietrele de la Ica, sunt ambigue...
in cateva legende indiene se povesteste ca zeii s-au infruntat intr-un ra