Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
PRESTIGIUL EDUCATIEI ROMANE IN SECOLUL AL V-LEA
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
d1g10gk
In timpul catastrofei din secolul al V-lea - secolul marilor invazii - ro¬manii, pagani sau crestini, au continuat sa aiba incredere in sistemul pe¬dagogic care fusese unul dintre cei mai importanti factori ai reusitei lor.
Prin institutiile sale scolare, Roma isi impusese legea si cultura pana in cele mai indepartate tinuturi din imperiul sau. Civilizatia scrie¬rii, care, inainte de cucerirea romana, nu depasise regiunile meditera¬neene, se instapanea in tinuturi care, pana atunci, nu cunoscusera decat traditii orale. Din Galia pana la marginile Saharei, inscriptiile latine de pe morminte, monumentele sau obiectele cele mai uzuale marturi¬sesc triumful Romei. invatarea cititului si a scrisului devenise o obliga¬tie pentru toti cei care voiau sa participe la activitatile din Romania.
De buna seama ca noi nu putem sti pana la ce nivel social reusise sa patmnda cultura romana. Roma domina prin elite si nu putea avea in vedere progresul intelectual al maselor pe care le supusese. Chiar si in Italia, „democratizarea culturii" nu fusese niciodata prea extinsa. Roma preferase sa-si concentreze eforturile asupra organizarii inva¬tamantului „secundar", singurul care permitea formarea tipului de om pe care-l dorea ea, adica scoala gramaticului si cea a retorului.
Scoala gramaticului
Cand un copil stia sa citeasca si sa scrie curent, era incredintat grama¬ticului, care-l invata sa vorbeasca si sa scrie bine si-l initia in cunoaste¬rea autorilor clasici. Ultimele secole ale Imperiului de Apus reprezinta, asa cum s-a spus, „epoca de aur pentru grammatica latina". intr-o epoca in care limba latina se transforma, e remarcabil sa vezi aparand un mare numar de lucrari de gramatica, ca si cum autorii lor voiau sa opreasca evolutia limbii si sa impuna stiutorilor de carte regulile care dadusera odinioara forta latinei. Desi prezentarea lor este deosebita, aceste manuale trateaza, toate, aceleasi probleme. Literele si silabele, apoi „cele opt parti de vorbire" (nume , verb, participiu, articol, pronume. prepozitie, adverb, conjunctie) sunt studiate amanuntit si clasifi¬cate pe categorii. Gramatica, aceea care initial ar fi trebuit sa prezin¬te mai ales mecanismele limbii, a devenit stiinta a unei culturi inalte, mai mult sau mai putin speculative. invatarea ortografiei face obiec¬tul unui studiu aparte: gramaticul trebuia sa-si fereasca elevii de ino¬vatiile ortografice datorate influentei limbii vorbite. De asemenea, fara a tine seama de transformarile aparute in pronuntarea cuvintelor, gramaticii predau regulile prozodiei si metricii conform normelor tra¬ditiei literare. in plus, ei trebuiau sa-i explice copilului autorii clasici (enarratio auctonim). Acesta isi consacra multe ore explicatiei literale, vers cu vers, rand cu rand, nelimitandu-se la o analiza gramaticala, ci descoperind toata bogatia documentara a textului. Plecand de la aluzi¬ile istorice, juridice sau stiintifice continute in pasajul explicat, grama¬ticul il initia pe elev in diferitele ramuri ale culturii antice si ii dadea astfel o vasta cultura generala



in acelasi timp, elevului i se cerea sa-si dovedeasca progresele prin exercitii pregatitoare. Prin citirea si recitarea unor mici texte, el facea dovada cunoasterii accentuarii si a regulilor de pronuntie. Apoi tre¬buia sa transpuna in proza un poem sau sa parafrazeze cateva precepte morale.
Stapanind in profunzime limba latina, avand suficienta cultura ge¬nerala, tanarul putea sa-si opreasca studiile aici. Daca prinsese insa gustul discursului latin si voia sa-i cerceteze mai temeinic regulile, el se ducea sa bata la portile retorului.
Scoala retorului
incepand aceasta noua etapa a studiilor sale, elevul risca, la inceput, sa fie dezamagit; adesea, retorul relua o parte a materiei gramaticu¬lui, deoarece intre cele doua discipline granitele nu erau clare. Mai mult, elevul avea sa-si dea repede seama ca retorica era o tehnica dificila, care cerea un efort intelectual mai mare si un indelung antrenament. El trebuia sa invete mai intai regulile si procedeele discursului, asa cum ni le-au pastrat manualele acelor Retores latini minores din se¬colul al IV-lea: cum sa „inveti" locuri comune (topoi), cum sa con¬struiesti un discurs (dispositio) de la exordium laperoratio, cum sa-l redai in cuvinte (elocittio) si in gesturi (actio)^. Elevul trebuia tot¬odata sa invete sa-si impodobeasca discursul prin introducerea de clausule ritmice si, de aceea, isi completa cunostintele cu normele poeziei pe care deja i le expusese gramaticul.
Studierea oratorilor si a istoricilor ii permitea sa-si imbogateasca memoria cu exempla, de care se servea in exercitiile aplicative propuse de profesor. El se antrena mai intai sa faca elogiul unui personaj de seama, sa descrie un monument, sa discute o problema de ordin moral, apoi se dedica unor exercitii mai dezvoltate, declamationes. Aceste discursuri fictive, care aveau fie forma unor pledoarii (controversiae), fie pe aceea a unei deliberari pe baza unui subiect luat din istorie sau din mitologie (suasoriae), formau partea cea mai originala a invata¬mantului retoric. invatacelul trebuia nu numai sa foloseasca intreaga cultura pe care o avea din anii de gramatica, ci si sa faca apel la stiinta controversei, dialectica, considerata a fi cea de-a treia dintre artele liberale". Cand iesea din scoala retorului, dupa patru pana la sase ani de antrenament, el putea sa devina un stralucit conferentiar sau, dupa un stagiu facut in scolile de drept, un avocat redutabil.
O data ce poseda arta oratorica, romanul se simtea stapan al lumii, asa cum era stapan al cuvantului. Retorica ii dadea „puterea, cinstirea, prietenia, gloria in viata prezenta si in cea viitoare".
Renuntarea la cultura filosofica...
Acest elogiu care incheie Institutia oratorica a lui Quintilian ne poate uimi, pe noi care privim retorica doar din exterior, prin intermediul manualelor scolare. Studierea tehnicii procedeelor oratorice ne pare uscata si goala. E adevarat ca predarea retoricii in ultimele secole ale Imperiului de Apus nu mai corespundea programului pe care-l trasasera Cicero si Quintilian. Acestia dorisera ca studierea regulilor oratoriei sa fie insotita de o formare mai larga, care sa completeze ceea ce elevul primise de la gramatic si care sa-l initieze in cercetarea filosofica. Or, prin renuntarea la invatarea limbii grecesti, romanul nu mai are acces la cultura filosofica. Numai cativa carturari au cautat sa salveze elenismul in Occident. Dar incercarea lor, oricat de laudabila, nu a depasit cadrul unor mici cercuri privilegiate.
... si stiintifica
Renuntarea la cultura filosofica este insotita, in mod inevitabil, de re¬nuntarea la studiile stiintifice. Conform programului mostenit de la traditia greaca, cele patru discipline matematice (aritmetica, geome¬tria, muzica, astronomia) trebuiau sa se adauge celor trei arte liberale (gramatica, retorica si dialectica) pentru a forma r/xu/Aiot iaieia sau artele liberale". Daca anumiti carturari din secolul al V-lea inca mai au constiinta acestei unitati, ei nu au putut-o reintroduce in progra¬mul scolilor"*. Acestea se multumeau cu comentariile pe care le facea gramaticul cu ocazia explicarii textelor, lucru care starnea curiozitatea, dar nu forma spiritul. Dupa acesti ani de studiu, literatul putea sa-si sporeasca eruditio consultand diverse manuale, veritabile „digest"-uri. al caror numar a tot crescut din secolul al IV-lea, manuale in care el gasea nu numai liste de nume geografice, anecdote istorice, ci si o
intreaga serie de informatii cu privire la astronomie si la complemen¬tul acesteia, astrologia, la stiintele medicale, la istoria naturala etc..
Statul, stapanul scolii
Astfel, invatamantul clasic in Occident este numai literar. El urmareste sa dea tanarului roman mijloacele prin care acesta sa-si joace rolul intr-o societate care judeca omul dupa calitatile sale de orator. Tot¬odata, el ii permite acestuia sa devina un cetatean capabil sa slujeasca statul, care sa conduca numeroasele birouri de care depindea orga¬nizarea Imperiului.
intelegem atunci ca statul si-a asumat organizarea studiilor si a incurajat cetatile sa deschida scoli municipale. Numirea profeso¬rilor depindea de autoritatile publice. Acesti profesori se bucurau de anumite privilegii si erau aparati impotriva concurentei profesorilor particulari'. Cativa erau admisi in cercul imperial, iar unul dintre ei chiar a obtinut, pentru o clipa, titlul de imparat. Astfel, Roma si-a pastrat forta si prestigiul mai mult prin invatamant decat prin ostile sale. Atata timp cat au avut posibilitatea, conducatorii Imperiului au vegheat asupra bunului mers al institutiilor scolare.


Biserica crestina si scoala
Importanta scolii intr-un imperiu oficial crestin din secolul al IV-lea poate uimi la prima vedere. instapanirea statului asupra scolii ar fi putut nelinisti Biserica, a carei misiune era sa predea adevarul crestin, in plus, principiile moralei Evangheliei erau foarte departe de idealul umanist format de secolele de paganism. Un crestin putea sa fie scan¬dalizat de imoralitatea textelor propuse de gramatic si sa considere fara rost niste studii al caror scop fundamental era arta discursului. „Cultul Muzelor" risca sa-i indeparteze pe credinciosi de cultul ade¬varatului Dumnezeu. Oare crestinul nu gasea in textele sacre ceva pentru a-si satisface curiozitatea intelectuala? La ce bun sa recurgi la retorii, poetii, savantii, istoricii pagani, cand existau Epistolele Sfan¬tului Pavel, Psalmii, Cartea Genezei si cea a Regilor? Biblia era o lu¬crare destul de bogata si de variata pentru a putea inlocui artele liberale. Acest program propus in secolul al III-lea prin Didascalia Apostolica a fost adoptat de calugarii din secolele urmatoare.
Dar calugarii nu reprezinta inca decat o minoritate care traieste la marginile societatii. Clericii si laicii crestini, desi admiteau superio¬ritatea Bibliei asupra artelor liberale, se simt atat de solidari cu civi¬lizatia romana, incat nu pot sa respinga cultura clasica. Chiar si cei mai inversunati sa denunte primejdiile literaturii pagane au inteles ne¬cesitatea de a-si trimite copiii la scoala. Crestinii au devenit ei insisi gramatici si retori si, pentru a dovedi ca mesajul biblic putea sa se potriveasca unei forme care, la origine, ii era straina, nu au ezitat sa transpuna in versuri clasice Vechiul si Noul Testament. La mijlocul secolului al V-lea, o data cu Sedulius si cu retorul Claudius Marius Victor, poezia crestina clasica face o cariera stralucita.
Fara scoli crestine...
De altfel, scolii antice nu i se opunea nici un centru de studii religioa¬se. Tinerii laici primeau invatatura religioasa in sanul familiilor lor, iar cei care se dedicau vietii clericale nu erau, in general, admisi in randurile clerului decat dupa ce trecusera prin scoala gramaticului. Numai slujind Biserica ei isi invata meseria: citirea textului sacru, cantarea psalmilor si a imnurilor, initierea in liturghie. Nici exegeza, nici teologia nu erau predate de profesori specializati. Clerul intere¬sat de stiinta sacra trebuia sa se formeze singur in afara serviciului bisericesc. El nu avea nici macar posibilitatea de a se duce sa urmeze cursurile unei scoli superioare de stiinte religioase, pentru ca o aseme¬nea scoala nu exista in Occident. Formarea teologica a Parintilor Bi¬sericii latine s-a facut in afara oricarei scoli, ceea ce le-a dat libertatea de gandire si bogatia de expresie care le-a asigurat succesul.
Cand, la inceputul secolului al V-lea, Sfantul Augustin defineste, in lucrarea sa De doctrina christiana, principiile stiintei sacre, el nu voia sa stabileasca programul unei scoli, ci oferea intelectualului cres¬tin reguli de interpretare a Scripturii intr-o forma prescurtata. El ii arata cum sa-si utilizeze cunostintele dobandite in scoala antica pen¬tru a-si aprofunda cultura religioasa. Contrar a ceea ce s-a crezut mult timp, el nu se gandea numai la cleric, ci, in acelasi timp, ii invata pe laici sa fie carturari crestini. De altfel, laicii, dupa exemplul impara¬tilor, s-au facut teologi, au intervenit in certurile doctrinare, au comen¬tat Scriptura, in proza sau in versuri. in secolul al V-lea nu existau doua culturi, una religioasa, rezervata clericilor, alta profana, dome¬niu al laicilor. Cu siguranta, aceasta conceptie a unitatii culturii ex¬plica absenta scolilor propriu-zis clericale.
...in afara manastirilor
Singura scoala crestina care asigura educatia si instruirea copilului era scoala monastica. Venit din Orient, monahismul s-a implantat in Occident in secolul al IV-lea. El i-a atras pe oamenii dornici de a evita viata seculara si le-a propus un program de viata total opus celui lu¬mesc. Drept urmare, este evident ca stiinta seculara nu patrundea in manastiri. Copiilor adusi de parintii lor, adolescentilor veniti din pro¬prie chemare, calugarii le dadeau o invatatura care se limita la studiul rudimentelor, deoarece era de ajuns sa stii sa citesti pentru a avea ac¬ces la Biblie. Aceste scoli nu au fost in nici un chip centre de stu dii sacre. Manastirea din Lerins, intemeiata la inceputul secolului al V-lea, pe care unii o considera scoala de teologie, nu este, asa cum vom vedea, decat o scoala de asceza.


Crestinismul nu transforma pedagogia romana
Daca crestinismul nu a influentat scoala romana in programul ei. i-ar fi putut modifica metodele pedagogice si conceptia despre copil. Romanii, ca si grecii, nu se interesau de copil, si nici chiar de adoles¬cent. Educatia (humanitas) avea ca scop formarea „omului" adult si nu se ocupa de dezvoltarea tinerilor. Numai copiii precoce, deci co¬piii minune, care deja, judecau ca niste batrani", erau demni de interes. Crestinismul, fiind fidel intemeietorului sau, ar fi putut incerca sa repuna in valoare calitatile proprii copilariei si sa transforme spiri¬tul educatiei. De fapt, sunt rari crestinii care au facut elogiul „spiri¬tului copilariei". in secolul al V-lea, papa Leon cel Mare este aproape singurul care a amintit in chip admirabil ca „Cristos iubeste copilaria, maestra de umilinta, norma a inocentei, model de blandete". Parintii Bisericii si, in special, Sfantul Augustin, care au urmat mai mult in¬vatatura Vechiului Testament decat pe cea a Noului Testament, vedeau in toate faptele copilului indiciul pacatului originar. Pentru a relua un text biblic foarte des citat, cel mai bun mijloc de a face sa iasa nebunia din inima copilului era folosirea batului. Principiile pedago¬gice ale crestinilor le intalneau astfel pe cele ale educatorilor romani. Profesorul trebuia sa fie si mai sever cand era vorba de adolescent, intrat in „clocotul pubertatii", iar ei atrag atentia parintilor asupra primejdiilor la care o prea mare libertate ii expunea pe tineri.
Romanii in fata educatiei barbare
Constatam, asadar, ca crestinismul n-a vrut sa schimbe scoala antica, nici sa-l transforme pe romanul in care se mai afla inca sufletul antic. Ba chiar mai mult, atunci cand ostile barbare devastau Imperiul, nici¬odata crestinii nu s-au simtit mai legati de idealul de viata pe care li— propusese civilizatia romana. Pentru ei, barbarii nu erau numai pagani sau eretici, ci si popoare total straine de conceptia lor asupra omului, intr-adevar, educatia barbara asa cum putem s-o cunoastem noi, este total opusa educatiei romane. Este o educatie de tarani si de raz¬boinici, ca aceea pe care a primit-o societatea homerica sau chiar Roma in vremurile ei de inceput. Copilul barbar este strict supus autoritatii parintesti pana in momentul in care este demn sa participe la lupte cu adultii. Prin ceremonia inarmarii el este primit in comunitatea razboini¬cilor, fara ca aceasta sa-l faca sa-si uite apartenenta la clanul fami¬lial. Faptele de arme ale stramosilor, transmise oral din generatie in generatie, si credinta in atotputernicia fortelor naturii se afla la baza formarii morale si religioase. Cultura intelectuala ii este straina si, daca exista o scriere germanica, scrierea runica, cunoasterea ei este rezervata preotilor, iar folosirea ei are caracter magic.
Daca barbarii triumfa, s-a terminat cu cultura romana, deoarece, asa cum spune un poet crestin, „intre roman si barbar exista aceeasi opozitie ca intre bipede si patrupede, intre fiinta daruita cu cuvant si fiara cea muta". Daca unii conducatori germanici, intrati in slujba imparatilor, s-au putut interesa de litere, au facut-o dupa ce au adop¬tat felul de viata al romanilor. Nici un compromis nu parea a fi posi¬bil intre cele doua civilizatii.
intelegem inversunarea cu care, timp de un secol, romanii au rezis¬tat influentei barbare. intelegem totodata ca, in pofida invaziei si a dis¬trugerilor, romanii s-au atasat si mai puternic de sistemul de educatie care capata pentru ei chipul unui simbol. Provinciile Imperiului sunt ocupate de populatiile barbare. Roma este jefuita in doua randuri, dar in afara regiunilor lasate complet in mana barbarilor - Britannia, Galia de Nord, Germania -, scolile continuau sa fie deschise; retrasi pe proprietatile lor, carturarii uita de nenorocirile vremurilor, dedi-candu-se jocurilor spiritului. Lor le plac oamenii linistiti si-i evita pe barbari, citesc mult, cauta societatea oamenilor instruiti. Desi isi dau seama de decaderea invatamantului, ei dau dovada de o uirni-toare fidelitate pentru tot ceea ce a constituit gloria Romei.
Aceasta este situatia in momentul in care germanii si-au organi¬zat statele in fostul Imperiu si cand un barbar l-a detronat pe ultimul imparat, Romulus Augustulus. Evenimentul din , care n-a avut mare rasunet la acea vreme, are pentru noi o semnificatie simbolica. Acum dispare generatia ultimilor carturari din Imperiu, reprezentata de Sidonius Apollinaris (mort pe la ). Copiii nascuti pe la se numesc Caesarius, Benedict, Cassiodor si Boethius. Plasati in noi con¬ditii istorice, ei vor trebui sa rezolve problemele culturale si scolare pe care inaintasii lor, convinsi de eternitatea Imperiului, au vrut sa le ignore.



Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta