i5s6sn
Dupa ce am epuizat prima parte a acestui capitol, este probabil momentul sa delimitam o etapa. Sa reiteram deci principalele demersuri de pana acum.
Am plecat de la premisa ca pedagogia este un sistem complex de cunostinte care nu poate fi tratat exclusiv dupa mijloaceie stiintei, ale filosofiei, ideologiei sau artei. in interiorul sau am identificat doua mari stratificari, demarcate prin „obstacole epistemologice": intre prestiinta si stiinta, pe de o parte, intre stiinta si metastiinta, pe de alta. Am considerat ca, prin „rupturi epistemologice", prin constientizarea diferentelor dintre stiinta si componentele non-stiintifice ale pedagogiei va #fi posibil sa definim conditiile proprii ale stiintei educatiei.
Dupa aceasta prima departajare pe verticala, este cazul sa introducem o alta dimensiune, anume distinctia dintre arta si stiinta educatiei. Mai precis, ne asteptam ca analiza fiecareia dintre cele doua componente sa clarifice perechea sa simetrica.
inainte de a vedea ce este stiinta educatiei, sa ne oprim deci asupra artei educatiei.
Aceasta restrangere nu ne ajuta prea mult pentru ca si termenul de „arta" este polisemie. Etimologia sugereaza mai intai o meserie sau o profesie (lat. „ars, artis" = talent, pricepere, meserie, indemanare). Ulterior, s-au adaugat si alte semnificatii: artele liberale din Evul Mediu; scoala de „arte" si meserii; „artele" frumoase; „arta" culinara; „arta" dizertatiei; „artele" martiale etc.
in pedagogie, cuvantul „arta" se foloseste, in functie de context, ca sinonim pentru indemanare profesionala, tehnologie, meserie si cunoastere estetica a faptelor educative. Ca urmare, putem deosebi trei mari directii ale „artei educatiei":
1. in sensul sau tehnologic, arta si stiinta educatiei apar ca doua referinte opozabile. Daca stiinta educatiei desemneaza cunostintele obiective si verificabile, arta cuprinde tehnicile deduse din aceasta stiinta . Arta educatiei nu ar fi decat un sinonim al tehnologiei pedagogice.
2. Sensul estetic rezulta din antiteza cunoastere conceptuala / cunoastere intuitiva. Este opozitia dintre cunoasterea adevarului si cunoasterea frumosului, la care ne-am referit mai sus (vezi tabelul 1). Aceasta dimensiune a inspirat o bogata literatura care prezinta pedagogia ca o estetica a actiunii educative (Schweizer, 1978; Buck, 1981; Daignault, 1985). Este si cazul lui Highet (1955, p.VII-VIII) care scrie: „Cred ca pedagogia este o arta, nu o stiinta. Mi se pare de altfel ca ar fi foarte periculos sa aplicam ca atare scopurile si metodele stiintei la fiintele umane a...i. Bineinteles, este de dorit ca fiecare profesor sa fie organizat cand isi planifica munca si riguros in manipularea faptelor. Aceasta nu face insa pedagogia mai «stiintifica». Predarea implica emotii care nu pot fi inregistrate si actualizate la cerere, precum si valori umane care depasesc considerabil limitele cunoasterii stiintifice. invatamantul «stiintific» nu are nici un fundament atat timp cat profesorul si elevul nu se comporta ca fiinte umane.. Pentru ca invatamantul nu se aseamana cu producerea unor reactii chimice. El se compara mai mult cu pictura si compunerea unei opere muzicale sau, la un nivel inferior, cu plantarea unei gradini sau scrierea unei scrisori catre un bun prieten".
3. in sfarsit, sensul psihologic al artei educatiei se refera la relatiile intersubiective dintre educatori si educati, la mecanismele de proiectie interpersonala prin empatie, simpatie, comuniune simbolica si rezonanta afectiva. Aceasta „arta" a profesorului valorifica aptitudinea sa de a patrunde si intelege motivatiile si aspiratiile partenerului. Este o „arta" simpla care nu se preda la universitate, dar care implica angajarea personala a educatorului.
Daca ar fi sa desemnam cele trei sensuri ale artei educatiei, le-am numi pedagogia artizanala (sau practica), pedagogia artistica (sau estetica) si pedagogia comprehensiva (sau hermeneutica).
in cele ce urmeaza, ne vom ocupa pe rand de cele trei variante ale „artei educatiei".
Dupa Sarramona (1986. p 135). pedagogia nu are mei o sansa sa fie o stiinta „pura'". Ea va ramane intotdeauna o arta piactica sau, dupa expresia lui Bunge (1983). o stiinta tehnologica, la fel ca arhitectul a sau medicina Ar fi vorba de o disciplina •normativa a actiunii cotidiene, situata intre stiinta si tehnologie. Ea nu ar cuprinde „norme nomotetice" (cum este cazul stiintelor „pure"), ci „norme nomopiagmatice" (reguli de actiune si criterii tehnice). Aceasta stiinta a actiunii este numita si „praxeologie pedagogica" (Steiner. 1969; Perry. 1971; Derbolav. 1975; Wandel. 1979; Ardoino. 1980; Luhmann si Schon. 1985; Hameline. 1986)