Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
CUM ARATA CULTURA EUROPEANA IN IPOSTAZA ADVERBULUI
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
l7q21qg
Un singur lucru nu poate aduce epoca adverbului in cuprinsul unei culturi: noutatea. Oricine se apleaca asupra perioadei de dupa Renastere si pina la Revolutia franceza constata ca nu este loc pentru noutate in substanta (doar in cunoastere, de unde, prin acumularile de cunostinte, va reaparea noul si fervoarea lui). Cind un autor secund, ca Will Durant, spune despre Reforma ca reprezinta „cea mai insemnata revolutie din istorie“, nu pare a fi in clar cu ideea de revolutie. Nici Luther, nici Zwingli, nici Calvin nu au intentionat sa schimbe ceva decit in maniera, pe cind o revolutie veritabila se face cu mari intentii de schimbare si innoire, chiar daca soarta unora dintre ele le sileste sa recada in vechi. Ei toti se mira singuri de rasturnarea pe care o provoaca, de vreme ce nu cereau decit sa se procedeze „cu masura“ (locutiune adverbiala) in predicarea indulgentelor, ca si la curtea papala. „O Reforma care sa duca la schisma crestinatatii din Vest n a vroit nimeni“, spune Erwin Iselroh, in remarcabila lucrare Die Reformation (ed. II, Herder, Freiburg Basel Wien, 1975, p. 4). Cum putea fi altfel?
Luther, care altminteri inseamna atit de mult pentru spiritul cultura si limba germana, a fost doar cauza ocazionala (in termeni aristotelici) a Reformei si a transformarilor aduse de ea, ce puteau fi declansate oricind, inainte, de eventuala reusita a lui Wyclif ori Hus. A incercat, citva timp dupa afisarea celor 95 de teze in 1517, sa se arate supus fata de biserica oficiala — marele sau secund, Melanchthon, o va face chiar in 1530 —, iar el insusi se intreaba de citeva ori daca poate fi singur in adevar, sfirsind prin a decide, ca multi sectanti de astazi, ca Altcineva vorbeste prin el. Chiar mult mai tirziu, in Convorbirile de la prinz, el declara pur si simplu, fara umbra de spirit revolutionar: daca papa si ai sai „ar fi folosit mijloace moderate...“ Iar pe patul de moarte, un discipol se pleaca asupra sa si l intreaba, ca si cum ar fi incaput indoiala, daca mentine tot ce a predicat, spre a primi raspunsul muribundului: „Ja“.



Se va fi indoit el? Se vor fi indoit ceilalti? Oricum, intirzierea unor istorici in a explica Reforma prin Luther, ba chiar mai rau, prin caracterul acestuia (dusmanii se complac in a i arata, datorita portretelor de la diverse virste, intoarcerea la pamintesc, ingrasarea, despiritualizarea) este un semn tare prost pentru istorici. Cind se ajunge la relatari de ordinul constipatiei rebele de la Wittemberg si din retragerea la Wartburg, sau cind se releva, cu penibila indiscretie si ironie, ca ar fi raspuns celor care il intrebau dupa insuratoare cum trebuie procedat cu datoria conjugala: „zwomal wöchentlich“, apare riscul sa te indoiesti ca istoria care tinde sa stie tot mai este istorie.
In schimb perspectiva cu adevarat istorica a lui Iselroh, citat mai sus, spune ceva atunci cind ni se mentioneaza drept cauze ale Reformei: intirzierea Bisericii in a si face reforma ei, apoi si mai ales maturizarea umanitatii dupa Evul Mediu, imixtiunea in politic si politica papala, monopolul Bisericii asupra invatamintului, fiscalismul, beneficiile si destramarea papalitatii printr o prea mare deschidere catre arta si umanism, ceea ce il face pe istoric sa declare ca mai mult a daunat papalitatii Leon X (un Medici) decit Alexandru Borgia.
La toate, se adauga hotaritor tensiunea permanenta dintre Nordul, germanic in sens larg, si Sudul latin. Cind vasta Reforma, iar nu doar cea a lui Luther, se infaptuieste, prin vointa de independenta a principilor germani si protestantizarea tuturor tarilor nordice, atunci lucrurile isi arata adevarata lor fata. Dar si acum, ca in cazul lui Luther, ne vom afla in epoca adverbului, adica a lui: a face altfel acelasi lucru. Iar Europa de Vest, care nu si a mai regasit ecumenicitatea, o va incerca mai tirziu pe alte cai decit cele ale Bisericii, anume pe calea cosmopolitismului bun al lui Goethe si apoi a culturii veacului al XIX lea. Ca n a reusit, nu e vina adverbului.
Daca noul in substanta nu l a adus protestantismul de orice fel — doar desprinderea de Sud, secundara pentru o mai adinca istorie a spiritului —, cu atit mai putin il va aduce Contrareforma, care nu este, intreaga, decit o chestiune de adverb. La fel nu o va face barocul care, ca si rococoul sau, reprezinta un stil artistic doar, prea des parazitar, si nu merita cinstea de a fi si un stil de cultura. Lasind la o parte cunoasterea stiintifica, ea insasi sub semnul „cum“ (al functionalului, s a spus, si nu al substantei, de la Galilei incoace), intilnim drept principala problema a filozofiei celei noi tema metodei. Atit Bacon, cit si Descartes iau totul de la inceput, intrebindu se nu „ce este“, ci cu ce metode se poate explica ce este. Procedeul de a ataca realul este acum cel care hotaraste de cunoastere, iar spiritul metodic va domina si criticismul lui Kant, a carui intrebare: cum sint cu putinta judecatile sintetice a priori (adica judecatile innoitoare, dar necesare, ale oricarui cuget) face sa culmineze adverbialitatea in materie de cunoastere. Abia pe la 1800 — daca exceptam pe Leibniz, precursor in aproape toate domeniile — adverbialitatea va face loc in filozofie unei alte ipostaze a spiritului, in care noul sa fie cu putinta, asa cum abia dupa 1800 cunoasterea de tip functional din stiinte va culmina in noutatile sub care, teoretic si din pacate prea mult practic, traim inca.
Dar triumful deplin al adverbului va aparea in neoclasicismul si in veacul al XVIII lea francez pina la Revolutie. Ca ele nu aduc noul este evident oricui si, de altfel, marturisit de protagonisti ei insisi. Nu vor noutatea si nu au loc pentru ea, intr o lume in care „totul e spus“ cum declara La Bruyeare. Dar intr o asemenea lume este loc pentru felul in care trebuie spuse lucrurile, spre a trezi raspunderea si luciditatea omului. Iar exemplul lui Racine va oferi lectia hotaritoare pentru modelarea eroului si a fiecaruia dintre spectatori, pe linia raspunderii lui de a obtine kalokagathia moderna.


Prefetele lui Racine la tragedii sint un inegalabil elogiu adus virtutii superior educative a adverbului. „Toute la liberté que j’ai prise — spune el in prefata la Andromaca — c’était d’adoucir un peu la férocité de Pyrrhus.“ Cu sublinieri care nu apartin lui Racine, totusi sint ale gindului pus in joc de el, putem lesne continua. Despre Fedra: „J’ai même pris soin de la rendre un peu moins odieuse qu’elle n’est dans les tragédies des anciens.“ Cu privire la aceeasi piesa spusese, cu putin mai inainte: „...ce que j’ai peut être mis de plus raisonnable sur le théatre.“ Dar locul care ar trebui sa edifice si tulbure cel mai mult, in legatura cu maniera modernilor, ne a parut intotdeauna a fi cel despre sarmana Ifigenie: „Quelle apparence que j’eusse souillé la sceane par le meurtre horrible d’une personne aussi vertueuse et aussi raisonnable qu’il fallait représenter Iphigénie.“ Trebuie, dupa Racine si tot veacul sau, sa punem in straie noi temele vechi. Eroii sint cei de totdeauna, cum aminteste Roland Barthes (in Despre Racine, trad. rom., p. 4l): „Nu stim nimic despre virsta, nici despre frumusetea indragostitilor racinieni...nici un efort inspre ceea ce s ar putea numi adjectivitatea trupului.“ Povestea omului e scrisa, dar datoria noastra de artisti lucizi este sa dam alta versiune, mai demna uneori, mai rafinata intotdeauna, a ceea ce nu incetam sa fim.
Caci, pina la urma, nu atit demnitatea de a fi om, cit rafinamentul nostru in judecatile despre om si societate importa. Asa vor „rafina“ in maximele lor moralistii si se vor comporta in saloanele lor intelectualii si distinsele doamne ale veacului al XVIII lea francez. Curind apoi aveau sa coboare, din nordul britanic, libertatile si masinile; dar pina atunci, aristocratia gindului, aliata cu cea de singe, avea sa fie suverana. Cu rafinamentul gindului, ca si cu luciditatea lui, moralistii vor merge atit de departe, incit vor pune in disolutie tocmai ceea ce ii facuse cu putinta: ideea de kalokagathie moderna. Ce este omul? se intreaba ei. Un precipitat al „amorului propriu“, raspund ei; o fiinta superior bolnava; un esec. Cu aforismele lor, moralistii trebuie sa se restringa la punerea directa a unui diagnostic, iar de aceea ei au nevoie de o sentinta taioasa. Este ca un pumnal al gindului, pe care il infig in fragezimea omului. Stilul a devenit la ei stilet — atit de crud poate fi gindul omului despre om sub semnul adverbului.
Nici Rousseau nu a putut scapa de strinsoarea adverbului. Natura sa este doar o modalitate a naturii, desertul sau de la Ermenonville este un decor de teatru, iar graba cu care aluneca in contract social, in pedagogie si in sentiment il readuce la bine stiutul societatii, parasit o clipa. Nici el nu gaseste noul, asa cum nu regaseste cu adevarat pe zeul Pan. Daca muzica este domeniul relaxarii formale, cum crede Wölfflin (op. cit., ed. II, München, 1907, p. 65) si daca ea nu da intuitie, ci doar o dispozitie afectiva, Stimmung, (p. 61), atunci Rousseau, un fel de muzician el insusi, ramine la Stimmung — la felul de a simti al omului dintr un veac rafinat.
De adverb nu l va salva decit opera, in particular Contractul social, preluat de Revolutie. Caci Revolutia va muta lucrurile in alta parte de cuvint, mai substantiala. Paralel cu epoca adverbului, dar prelungindu se pina la noi, se deschidea intr adevar, in cultura europeana, epoca pronumelui personal.
Aparuse eul. Dar cine sint eu? Si ce inseamna „noi“? Revolutia o va spune. Hegel o va spune.



Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta