I. Ideologia si utopia z3d17dc
in spatele marilor dispute se afla uneori termeni simpli, a caror semnificatie a fost amplificata in mod intentionat. Este si cazul „ideologiei", care a avut o evolutie contradictorie, incarcata de conotatii politice, epistemologice si... ideologice.
Initial, Platon numise ideologie ansamblul ideilor in care credem. Termenul revine la Destut de Tracy (1801) dupa care, ideologia este studiul ideilor emise de diversele stiinte particulare. Este un sens metastiintific care confera ideologiei o functie de comunicare interdisciplinara. Asa cum afirma, de exemplu, Maine de Biran : „Ideologia, ca sa spunem asa, planeaza deasupra tuturor stiintelor, caci stiintele nu sunt altceva decat ideile noastre si raporturile dintre ele. Aceste idei se prezinta ca un teritoriu imens si. extrem de variat, impartit intr-o multime de compartimente, traversat de o sumedenie de cai de comunicatie a...i Dar toate aceste cai au o singura sursa: cele mai multe dintre ele pleaca de la un punct comun pentru ca sa se ramifice ulterior. Tocmai de aceasta origine, de aceste puncte comune ignorate de ceilalti exploratori, se va ocupa ideologistul."
Sensul depreciativ care predomina astazi provine de la Napoleon care isi califica adversarii drept „ideologi" sau „doctrinari de salon".
Cel care a deturnat insa definitiv sensul metastiintific initial, impunand o interpretare politica si peiorativa, a fost Marx. Pentru el, ideologia este o interpretare deformata a realitatii, in functie de interesele de clasa ale fiecarui individ, de prejudecatile, de originea sa sociala si de conceptia lui despre lume. in „Ideologia germana", Marx dezvolta teza bine cunoscuta dupa care ideologia nu a facut decat sa conserve ordinea sociala, in loc sa o transforme.
Contrar stiintei, care se multumeste sa descrie un sistem social, ideologia se straduieste sa-1 justifice. In sprijinul acestei teze, Marx invoca inversiunea imaginii retiniene' in raport cu obiectul pe care il reflecta: ideile dominante nu sunt decat reprezentari intervertite ale realitatii, astfel incat sa convina clasei conducatoare.

Din aceasta teza primara a lui Marx, s-a dezvoltat antinomia notorie dintre stiinta si ideologie: prima consta intr-o explicatie obiectiva, cealalta nu este decat o optica mistificatoare asupra fenomenelor sociale. in timp ce stiinta este un sistem axiomatic bine structurat, ideologia este un ansamblu de reprezentari si norme, de idei si credinte care faciliteaza insertia sociala si garanteaza coeziunea unei colectivitati. Ideologia nu este un mod de cunoastere, ci o practica sociala; ea este o atitudine, un model de conduita pe care subiectul nu trebuie sa-1 explice, ci doar sa-1 adopte si sa-1 imite. in timp ce stiinta este un discurs explicativ, ideologia este un discurs justificativ: ideologia infiereaza modelele alternative si expune de o maniera polemica si indubitabila normele sistemului social pe care-1 legitimeaza. In timp ce stiinta este imposibila fara cunostinte specializate, limitate la un „obiect", ideologia este o conceptie polivalenta, o doctrina universala. Daca stiinta se caracterizeaza prin aporie, prin adevaruri provizorii si schimbarea continua a teoriilor, ideologia este un discurs afirmativ, confirmativ si definitiv. Pentru a ne persuada, ea se prezinta ca singurul exponent al adevarului, al normalului, consensului si evidentei. Pentru a-si atinge scopurile, ideologia nu ezita sa invoce o autoritate care ar impune-o ca obligatorie si legitima: vointa lui Dumnezeu, ordinea lucrurilor, evolutia necesara a istoriei, aspiratiile poporului, legile naturale, bunul simt. Daca, pentru stiinta, adevarul se afla in exterior, in lumea reala, ideologia poarta in sine propriul sau adevar. Daca stiinta recurge la cercetari empirice si argumente extrinseci, discursul ideologic se prezinta ca un adevar in sine: de aici rezulta impresia frapanta ca ideologia este mai putin un sistem logic, cat o colectie de argumente, cele mai multe bazate pe retorica (de exemplu, maniera asertiva si forma apodictica a expunerii). Spre deosebire de stiinta, discursul ideologic se autoclaustreaza intr-un sistem ideal, in propriul sistem de adevar si argumentare, deseori in disonanta cu lumea exterioara.
Aceste distinctii sunt suficiente pentru a defini o adevarata „ruptura epistemologica". Evident, ele au depasit cu mult opozitia naiva pe care Marx o facea intre doctrina sa („stiintifica", pentru ca se fonda pe metoda materialist-dialectica) si doctrinele alternative („ideologice" sau mincinoase, pentru ca exprimau punctul de vedere al adversarului).
Antinomia stiinta-ideologie este insa incompleta. Cel putin asa pare din perspectiva „sociologiei cunoasterii" a lui Mannheim. Acest autor sustine ca stiinta face obiectul unei duble conditionari: ideologice si utopice. Este vorba de doua procese intelectuale simetrice, indispensabile pentru a intelege dinamica cunoasterii: ideologia conserva sistemul social" iar utopia il transforma. in consecinta, stiintele sociale sunt supuse unei duble orientari normative: ele trebuie sa legitimeze un sistem social dar, in acelasi timp, sa prefigureze schimbarea lui.
Pentru a argumenta actiunea metastiintifica a cuplului ideologie-utopie, Mannheim isi defineste oarecum diferit termenii de referinta. in ce priveste ideologia, Mannheim (1956, p.36) distinge doua acceptiuni: a) Sensul particular, dupa care ideologia nu este altceva decat gandirea politica a adversarului; este sensul polemic si peiorativ care face din ideologie o interpretare interesata a realitatii, in vederea legitimarii ei. b) Sensul general sustine ca orice idee este conditionata de un angajament social si politic al autorului; ideologia devine atunci o „sociologie a cunoasterii", o stiinta a interpretarii contextului metastiintific al operelor, teoriilor si paradigmelor. Consecinta directa a acestei teze este ca orice stiinta trebuie sustinuta printr-o analiza ideologica a resurselor sale conceptuale, normative, psihologice si sociale.
Functia dinamica, de schimbare si innoire a vietii sociale ar reveni _unei forme de gandire simultane si opuse ideologiei. Este utopia, definita de Mannheim ca un proiect de transformare, ca o alternativa la ordinea actuala. Nu este vorba de activitatea sterila si artificiala prin care se desemneaza de obicei utopia: este mai degraba un demers de propulsare a gandirii spre domenii si idealuri aparent intangibile. Fara proiectare in viitor, fara incursiuni in imaginar, realitatea sociala ar ramane searbada si imuabila. Spre deosebire de ideologie, care conserva „statu quo"-ul, utopia subintelege critica sociala, contestarea permanenta a ordinii stabilite.
Ca orice forma de cunoastere a realitatii sociale, pedagogia este impregnata de cele doua demersuri normative descrise de Mannheim. in ceea ce priveste ideologia, influenta sa in domeniul educatiei poate fi rezumata sub forma urmatoarelor aspecte:
1. Pedagogia este expresia unei conceptii despre lume, a unei atitudini globale fata de realitatea sociala. Ca urmare, cel putin o componenta a pedagogiei va fi purtatoarea acestei viziuni despre societate si institutiile sale. Unii autori, precum Frank (1967, p. 15), atribuie acestei componente o pondere atat de mare, incat ea ar acoperi toata pedagogia non-stiintifica: „Cuvantul «ideologie» nu are nici un sens peiorativ. El desemneaza un sistem de fraze a caror validitate nu poate fi dovedita in toate cazurile. Enunturile care pot fi demonstrate sunt fie propozitii (ideologiile metafizice), fie exigente (ideologiile normative), fie o forma intermediara intre cele doua clase (ideologiile pozitive). O ideologie poate fi produsul gandirii umane (ideologia filosofica) sau, din contra, poate proveni din afara acesteia (ideologia revelata). in consecinta, teza noastra exprima urmatoarea exigenta: partea din pedagogie care nu este stiinta, adica nu poate fi demonstrata pe calea stiintei, trebuie atribuita unei ideologii normative".
2. Pedagogia este intotdeauna dependenta de o putere, de o autoritate sau de un sistem social pe care este obligata sa le legitimeze. Nu este vorba neaparat de o putere politica ci, asa cum spune si Reboul, de o putere culturala si intersubiectiva. Este cea mai importanta, caci este puterea de a schimba si forma oamenii: „Discursul ideologic este discursul pus in serviciul unei puteri. El poate fi mai mult sau mai putin rational, poate fi obiectiv si chiar stiintific, insa este ideologic din moment ce obiectivul sau nemarturisit este sa legitimeze o putere. Precizez ca puterea respectiva nu este neaparat politica; aceasta poate fi o putere militara, religioasa, industriala, medicala sau educationala. Poate fi, de asemenea, o putere instituita sau, din contra, o putere revendicata. in toate cazurile insa puterea se ascunde in spatele discursului. Or, educatia se preteaza la un discurs ideologic tocmai pentru ca ea reprezinta o miza importanta pentru putere" (Reboul, 1984, p.49-50).
in zilele noastre, puterea de a controla, de a manipula si influenta oamenii a devenit primordiala. Toate celelalte forme de putere (militara, politica, comerciala, financiara, informationala) si-au organizat strategii de persuasiune si captare care fac apel la discursul umanist si la diverse ideologii normative. Mai mult decat atat, se pare ca discursul pedagogic este cel mai ideologic, in sensul de vehicul al puterii, pe care l-am evocat mai sus. Cel putin, acesta este punctul de vedere pe care-1 sustine Reboul (1984, p.9): „Discursul pedagogic este cel mai ideologic discurs. El este chiar mai ideologic decat discursul politic, mai ales in timpurile noastre. Afirmatie paradoxala, fara indoiala, caci discursul ideologic este cel care are ca scop sa "legitimeze o putere. Or, care poate fi puterea care este in spatele discursului pedagogic: nu este acesta totalmente in serviciul elevului? Cu toate acestea, disputele, pasiunile pe care le suscita, justificarile rationale sau pseudo-rationale pe care le invoca, amestecul exploziv de logica si emotivitate care il compun, toate acestea ne dovedesc ca el este profund ideologic".
3. Discursul pedagogic joaca uneori un rol mistificator: promovand idealuri prea indepartate si modele fanteziste, el nu face decat sa produca o diversiune ideologica. intre altii, aceasta opinie a fost exprimata de Charlot, care spune ca finalitatile deliberat nerealiste vehiculate de discursul pedagogic (libertate, pace, toleranta, egalitate, justitie sociala) nu fac decat sa disimuleze cauzele reale ale inegalitatii, intolerantei, violentei, injustitiei si opresiunii. Refugiindu-se intr-un discurs pseudo—umanist, pedagogia nu face decat sa joace un rol ideologic foarte pervers. Dupa Charlot (1977, p. 26—27), acest rol se exprima prin trei „mistificari pedagogice"': a) clivajul permanent dintre teoria educatiei si realitatea sociala; b) izolarea problemelor educatiei intr-un sistem artificial, idealizat si rupt de lumea reala; c) justificarea actiunilor educative curente si a starii actuale prin acest sistem ideal.
Sa trecem acum la utopie si la funr*;i sa novatoare. Am vazut, din scurta evocare a criticilor lui Charlot, ca multi considera pedagogia, sau o parte a ei, ca irealista, iluzorie si mistificatoare, deci utopica. Cea mai clara exprimare a acestui punct de vedere o gasim la Durkheim (1938, p.69): „Foarte des, pedagogia nu a fost altceva decat o forma de literatura utopica".
in contextul pe care ni l-am fixat, cel al sociologiei cunoasterii si al cuplului ideologie-utopie, este vorba de un alt sens al utopiei, cel care-i confera o functie dinamica si constructiva in interiorul pedagogiei. Mai exact, urmatoarele doua conditii ne intereseaza in mod deosebit:
1) Orientarea prospectiva
Educatia este o actiune orientata preponderent spre viitor- rezultatele sale vor avea efecte mai tarziu, uneori peste decenii si generatii. Este normal deci ca orice sistem pedagogic sa includa un proiect de societate, o reprezentare minima a viitorului, o utopie pedagogica9. Dupa Sauer (1964), utopia este inerenta in educatie, pentru ca ea este, de fapt, expresia optimismului pedagogic.
2) Capacitatea de a anticipa unele inovatii
Multe din certitudinile de astazi au aparut la inceput intr-o forma utopica. Vom da un singur exemplu, foarte edificator. in 1948, Skinner a publicat o lucrare utopica indelung criticata: „Walden Two". Lasand la o parte mesajul sau politic, care nu ne intereseaza, aceasta carte prevedea deja unele inovatii pedagogice care astazi sunt tratate cu cea mai mare seriozitate: renuntarea la orarele obligatorii; contractele de instruire; inlocuirea bibliotecilor cu masini de manipulare a informatiei; libertatea totala a elevilor, care pot sa-si aleaga profesorii, scolile si filierele de formare; autogestiunea scolara; mari intreprinderi de invatare, accesibile simultan parintilor si copiilor.
II. Filosofia
S-a scris mult despre actiunea metastiintifica a filosofiei. Aceasta este, fara indoiala, un semn de interes, dar si o dovada a lipsei de acorduri fundamentale.
Cele mai multe din aceste scrieri par, totusi, sa accepte urmatoarele contributii:
1. Filosofia nu ofera o cunoastere de ordin superior, ci un alt tip de cunoastere. Este o cunoastere sintetica, care unifica explicatiile partiale ale stiintelor intr-o conceptie despre lume, intr-o reprezentare globala, dar mai putin precisa decat asertiunile stiintifice. Educatia este viata, deci traire si experienta, care nu pot fi intelese prin reduceri abuzive la relatii cauzale si variabile strict determinate. Asa cum afirma Leveque si Best (1969, p.87), filosofia educatiei patrunde intr-un domeniu inaccesibil oricarei stiinte umane: „Filosofia este in masura sa confere educatiei caracterul de totalitate coerenta care i-ar fi lipsit daca ar fi facut apel doar la stiintele umane."
2. Aceasta capacitate integratoare unica a filosofiei este asigurata de metodele sale de esenta critica si reflexiva. Dupa Reboul (1985, p.32 Asupra acestui subiect, pot fi consultate urmatoarele surse: Metelli di Lallo (1966), Gutei (1968). Schleicher (1970). Hennigsen (1970). Baldim (1974 si 1976). Oser (1985). este vorba de urmatoarele metode calitative: metoda analizei logice, metoda dialectica, metoda reflexiva, metoda istorica si metoda „a contrario".
3. Filosofia este cea mai in masura sa garanteze identitatea disciplinara a pedagogiei. De fapt, criza identitara a pedagogiei se datoreste inconsecventei sale epistemologice, obstinatiei cu care pedagogii au incercat sa se inroleze in diverse curente si mode de ultima ora, fara sa-si mai caute, in fiiosofie, sursele perene ale cunoasterii fundamentale. Este un adevar pe care Barsanescu il semnala inca din anii '30, la prima editie a cartii sale majore „Unitatea pedagogiei contemporane ca stiinta": „La origine, toate stiintele erau contopite in filosofie, care urmarea sa dea spiritului iubitor de cunoastere o explicatie sintetica a existentei. Treptat insa, din trupul sau s-au disociat discipline diverse, care s-au constituit ca stiinte autonome. Numai unele dintre ele, printre care si pedagogia, au intarziat procesul lor de intemeiere ca stiinte,' creandu-si din aceasta pricina, in raport cu stiintele emancipate, o situatie de inferioritate gnoseologica - sursa, la randul ei, a haosului dezolant si primejdios din practica pedagogica" (Barsanescu, ed. 1976, p.7).
4. Filosofia este singura in masura sa formuleze idealul educativ, finalitatile si scopurile educatiei. intre altele, ea asigura orientarea axiologica indispensabila a actiunii educative: demersul paidetic inseamna educatie prin si pentru valori. Spre deosebire de stiinta, care este axata pe intrebarea „cum?", filosofia face accesibile reperele mai indepartate si mai nebuloase ale lui „pentru ce?".
5. Filosofia nu este exteriora cercetarii pedagogice, ci o componenta a acesteia. Contrar prejudecatilor, filosofia nu este o speculatie detasata de realitate, o cunoastere anteriora sau posteriora stiintei. Ea participa la constructia pedagogiei stiintifice prin transformarea „obiectului" in proiect. Aceasta contributie este foarte bine sesizata de Carvalho (1984, p. 144—145): „Filosofia nu este chemata doar sa compenseze a posteriori lacunele pe care stiinta nu reuseste sa le umple. Ea le identifica din timp, chiar in interiorul stiintei, transformand obiectul acesteia intr-un obiect traversat de un proiect. Or, proiectul nu inseamna renuntarea la obiect. El redefineste obiectul, proiectandu-1 intr-un viitor ancorat de prezent, fara sa se epuizeze in sinuozitatile unei imprecizii care descurajeaza pe subiect, fie el cercetator sau nu."
Relatia filosofie-pedagogie a fost abordata de pe diverse pozitii. Unul dintre primele proiecte de pedagogie „sistematica", expus de Herbart in opera sa „Pedagogia generala dedusa din scopul educatiei" (1806), pleca de la o specializare disciplinara intre filosofie si pedagogie: prima s-ar ocupa de scopuri, de idealul educativ definit prin triada caracter-energie-moralitate; cealalta ar ramane o „pedagogie practica", pentru ca s-ar ocupa indeosebi de mijloacele educatiei.
Cu toate acestea, relatia filosofie - stiinta educatiei este mult mai complexa decat derivarea unei „pedagogii practice". in general, au existat trei tendinte: a) orientarea actiunii educative conform unor optiuni filosofice preliminare; b) argumentarea filosofica a unei actiuni in desfasurare; c) asocierea reflectiei filosofice la actiunea educativa si la constructia teoriilor pedagogice.
in primul caz, filosofia precede educatia, in al doilea ea este post factura, pentru ca in ultima varianta, care intruneste si adeziunea noastra, filosofia sa fie concomitenta cu actiunea si reflectia pedagogica.