y1o4os
Literatura latina s-a inscris, fara indoiala, printre cele mai bogate literaturi produse vreodata pe continentul european. Chiar daca s-a invederat ca mai putin originala si mai putin viguroasa decat literatura greaca antica, care s-a manifestat in cadrul celei mai stralucite culturi spirituale create vreodata pe continentul nostru. La o prima abordare, literatura latina ni se prezinta ca un ansamblu masiv, echilibrat, calm, dar strabatut uneori de fiorii unei pasiuni autentice, de efervescenta multipla, invesrnintata in numeroase umbre, insa strabatuta si de un umor suculent.
De fapt, aceasta viziune, deci viziunea noastra actuala asupra literaturii latine poate fi eronata. De ce? Pentru ca in orice caz ea este in mare masura deformata de stadiul actual al cunostintelor noastre de literatura latina, de starea textelor latinesti pe care le posedam. Imaginea noastra despre literatura latina ar fi oricum alta, daca am dispune de totalitatea productiilor literare romane. intr-adevar, nu ni s-a conservat decit o minoritate a operelor latinesti produse in antichitate, caci majoritatea textelor literare create de romani s-a pierdut. Ele au disparut candva spre sfarsitul antichitatii sau in Evul Mediu. Fie nu au fost copiate, fie au fost distruse in cursul unor incidente oarecare. Ajungea ca un nobil sa asalteze si sa incendieze o manastire, pentru ca opere literare antice de valoare sa dispara fara urme. Au disparut astfel discursuri, opere istorice, indeosebi poeme etc. in multe cazuri nu ne-a ramas decat numele autorului, in altele nici macar atat. Truda filologilor moderni a izbutit uneori sa stabileasca doar existenta unor opere literare, din care nu ne-a ramas nimic: nici texte, nici titlu, nici numele autorului.
De fapt, in conditiile inexistentei tiparului, operele literare erau copiate de mana de scribi specializati si apoi puse in vanzare in librarii. in anumite cazuri, 'tirajele" erau destul de mari, iar la Roma exista pana si un cartier al librariilor, unde amatorii de carte se intalneau nu numai pentru a cumpara cartile ci si ca sa poarte lungi discutii intre ei. Textele literare erau cautate chiar in provincii. De altfel, existau si anticariate, in care puteau fi achizitionate exemplare uzate pentru cativa bani. in Evul Mediu, din care provine marea majoritate a manuscriselor literare, textele latinesti, cum de fapt am semnalat mai sus, erau copiate de mana in manastiri, care guvernau de fapt dezvoltarea culturii si a invatamantului. Criteriile religioase ale operatiilor de copiere nu s-au vadit a fi prea riguroase. Totusi, anumite texte literare necrestine s-au conservat sub forma palimpsestului, adica pe pergamente, unde ele au fost rase, sterse, pentru a fi substituite pe materialul respectiv de opere religioase. S-a petrecut totusi si fenomenul invers: calugarii au inlaturat anumite texte religioase si au copiat peste ele opere literare necrestine. Desigur insa ca ei au privilegiat textele religioase. Au fost totusi copiate si texte respinse categoric de normele Bisericii, precum destul de lungi pasaje din Safyricon-u\ lui Petroniu.

Inscriptiile de pe piatra si papirii dezgropati din nisipul Egiptului au inregistrat cateodata pasaje sau chiar texte mai ample din autorii latini ai antichitatii. Dupa descoperirea tiparului, filologii moderni au editat operele pastrate cu destul de multa osteneala. intr-adevar, manuscrisele, de care dispuneau, prezentau variatii, incorporau diferente intre ele, uneori destul de mari, precum si lacune. Un timp a dominat purismul, intrucat editorii identificau greseli ale copistilor medievali acolo unde descopereau constructii mai ciudate ale frazelor. in vremea noastra domina mai ales fidelitatea fata de manuscris, din care indeobste nu se inlatura decat erorile evidente.
Tendintele majore ale evolutiei literaturii latine
Autorii latini s-au manifestat in foarte numeroase genuri si specii literare. Initial s-au dezvoltat mai cu seama poezia, prin excelenta dramatica, apoi epica, lirica si didactica. Desigur, romanii au fost un popor ludic, dar prevalenta initiala a poeziei se poate talmaci mai ales altfel. Dezvoltarea poeziei la inceputurile literaturii latine, ca de altfel si in cazul altor culturi, purcede de la folclorul eminanente poetic, de la creatiile orale indeobste alcatuite in versuri. invatamantul initial era indeosebi oral sau limitat la putine exemplare scrise. Ceea ce impunea eforturi sustinute de memorizare. Or poezia se memorizeaza mult mai lesne decat proza 1. Iata de ce Naevius si Ennius, primii poeti epici, infatiseaza istoria Romei in versuri.
Proza a emers si s-a dezvoltat mai lent, cu o manifesta dificultate. Totusi, in secolul I i.e.n. ea atinge inalte culmi artistice si ataca o problematica foarte variata, depasind clar expansiunea poeziei. in epoca lui August, s-a statornicit un veritabil echilibru intre proza si poezie, desi mai degraba favorabil poeziei; dar sub Imperiu prozatorii au dominat cu autoritate expandarea literaturii. Nu este insa
TENDINTELE MAJORE ALE EVOLUTIEI LITERATURII LATINE mai putin adevarat ca, dupa cum am aratat, naufragierea atator texte literare antice a afectat, se pare, mai ales poezia.
Sfera literaturii era foarte ampla la Roma. Textele de eruditie, operele didactice sau didascalice, discursul tehnic indeobste, faceau parte din literatura, erau considerate literatura beletristica. Pentru antichitatea romana nu se releva operanta distinctia lui Roland Barthes privitoare la maniera de a "SPUNE", "dire", lumea. Adica intre maniera celui ce scrie sau "ecrivant" si cea a scriitorului, "ecrivain". Cel dintai ar utiliza un limbaj tranzitiv, care constituie o Vorbire practica", "parole pratique", in vreme ce scriitorul opereaza cu un limbaj intranzitiv. Scriitorul, "spune" realul, alcatuieste un semnificam in raport cu un semnificat, dar nu in aceasta rezida obiectivul sau cardinal: substanta discursului sau nu consista in mesajul sau ("son atre n'est pas dans son message"), ci in sistemul de semne, care constituie acest mesaj. Autorii de lucrari stiintifice si tehnice ar fi asadar scriitanti2 in Roma antica, Insa, autorii de asemenea lucrari tehnice se considerau scriitori si se straduiau sa-si redacteze operele ca literatura "beletristica". Ei acordau atentie deosebita ornarii stilistice a mesajului lor. Sub impactul acestor eforturi, s-au dezvoltat considerabil, ca marci de prima importanta ale literaturii latine, gramatica si filologia, agronomia si dreptul, medicina si enciclopediile. Anumite poeme comportau chiar retete medicale in versuri.
Dar, in masura mult mai sensibila, s-a dezvoltat la Roma elocinta, cu toate ramificatiile ei, care invesmantau intotdeauna o expresie literara. Elocinta s-a intrebat permanent la romani asupra valentelor sale proprii si asupra limbajului literar in general. Elocinta si retorica au dominat in asemenea mod - si cu iraieri multiple - literatura latina, incat, elocventa ajunge sa constituie la Roma, norma curenta sau, daca ne-am exprima in limbaj saussurian, "limba", "la langue" 3. in vreme ce utilizarea ei, la diversi scriitori, semnifica "cuvantul", "la parole*. Istoriografia s-a dezvoltat de asemenea ca o modalitate complexa si totodata coerenta, pana la un anumit nivel, de constructie a unei anumite proze literare, desi ea s-a difuzat in special ca o federatie complexa de specii literare. in profida vicisitudinilor pe care Ie-a traversat - cum am remarcat mai sus, intr-un anumit sens consecinta a starii actuale a conservarii textelor latinesti - poezia de diverse tipuri a fost reprezentata polivalent la Roma. Discursul liric, lirismul a constituit la Roma o dimensiune importanta a manifestarii literare pentru exponentii Cetatii4. Romanii nu si-au faurit o mitologie proprie, ci si-au "mitificat" propria istorie. Totusi Georges Dumazil a aratat, in mai multe lucrari, ca in asa numita vulgata despre primordii, adica despre primordia, "inceputurile" Romei, se impunea tripartitia functiilor numite indo-europene, divizate intre rege, razboinic si preot sau organizator, pe care le-au intrupat felurite personaje din istoria initiala a Romei, inclusiv regii ei, pusi in legatura cu zeii sau demonii indo-europeni5. Foarte caracteristice pentru psihologia romanilor si pentru roadele ei literare au fost tendintele spre o tratare pragmatica a tutror problemelor existentiale si spre o moralizare intensiva, intr-adevar, romanii au fost mult mai moralizatori decat grecii antici, In realitate simtitor mai preocupati de multiplele implicatii etice ale existentei lor cotidiene, ca si ale manifestarii literare a acesteia. Pe de alta parte, literatura latina a comportat totdeauna, alaturi de semnele pur literare, numeroase semne contextuale, pendinte de realitatile politice si general-culturale ale vremii. Poate nici o alta literatura europeana n-a ilustrat un grad atat de inalt de angajare a scriitorilor. Chiar indiferenta fata'de soarta Romei a tradus o anumita optiune politica.
Fara indoiala literatura latina s-a nutrit abundent din cultura greaca. Nici nu putem imagina expansiunea literaturii latine, fara sa luam in consideratie modelele ei grecesti. Dar in domeniul literaturii satirice, corelat tendintei potentate spre moralizare, romanii au depasit simtitor pe greci. Pe deasupra, ca specie literara, romanul latin este mult mai complex si mai stralucti realizat artistic decit omologul sau elenic. Desigur insa ca romanii au utilizat foarte larg si in numeroase specii literare - uneori chiar cu mandria nedisimulata a emulilor - modelele grecesti. Aceste modele grecesti au fost totusi adaptate exigentelor civilizatiei mediteraneene comune si indeosebi mentalitatii specific romane. S-a conturat astfel o autentica dialectica intre imitatie si originalitate in raporturile intretinute de cultura romana cu "mentorul" ei grecesc 6. Grecilor si romanilor le erau comune organizarea politica bazata pe oras-stat, anumite libertati cetatenesti, antropocentrismul si atitudinea demna fata de zei, simtul masurii si chiar al simetriei.
in sfarsit, inceputurile literaturii latine s-au realizat sub egida unui expresionism funciar, care corespundea perfect structurilor psihice italice, discursului mental popular roman. Prin urmare, literatura latina a inceput prin a fi expresionista. Ulterior, in secolul I i.e.n., s-a impus clasicismul, preparat totusi de operele unor autori ai inceputurilor; acest clasicism promova simetria desavarsita si echilibrul constructiei organic rotunde. Clasicismul persista si in timpul Imperiului, cand se reinoieste cel putin de doua ori, in cadrul conflictului cu alte orientari stilistice. Dar elemente expresioniste pot fi in continuare identificate in textele literare, la sfarsitul Republicii si chiar sub Imperiu. Un orizont de asteptare favorabil expresionismului de traditie italica straveche se mentine in tot cursul evolutiei Romei. Operele lui Petroniu si Apuleius, ca si o parte din literatura satirica au raspuns acestui orizont de asteptare.
Studierea literaturii latine in antichitate
Poetii arhaici romani - Naevius, Ennius, chiar si Lucilius - au trebuit sa fie comentati pentru a fi intelesi de cititorii de mai tarziu, iar anumiti scriitori, ca Cicero si Vergiliu, au fost considerati clasici curand dupa moartea lor, incat au fost amplu analizati si luati ca model. Operele lor serveau ca "manuale" didactice in scolile

STUDIEREA LITERATURII LATINE IN ANTICHITATE romane, inspirau pe scriitori, atrageau pe eruditi. Adesea In poeticele lor explicite, enuntate indeobste ia inceputul poemelor, anumiti poeti strecurau subtile observatii de critica literara.
Unul dintre primii eruditi, filolog mai degraba dect critic literar, a fost Aelius Stilo, profesorul lui Cicero, la inceputul secolului li.e.n. Ei a alcatuit comentarii ale unor texte mai dificile, cum era Legea celor douasprezece Table, studii asupra autenticitatii comediilor plautine etc. Cicero insusi, in Brutus, a intocmit o istorie a elocintei si a oratorilor romani. in acelasi secol, Varro studiaza poetii romani, stabileste autenticitatea comediilor lui Plaut. Sub August, in Arta Poetica, Horatiu a facut si istorie literara. Iar ulterior, inainte de 31 e.n., intr-un rezumat de istorie romana, Velleius Paterculus incorporeaza pentru prima oara In istoriografia latina preocupari de istorie si critica literara, se refera la genurile si stilurile practicate de autorii greci si romani. in acelasi secol I e.n., Remmius Palaemon introduce in scoli ca autori de baza pe Vergiliu si pe alti scriitori romani, in vreme ce Aemilius Asper, Valerius Probus si Asconius Pedianus comenteaza pe Terentiu, Lucretiu, Vergiliu, Persius, ca si pe Salustiu si Cicero. La randul sau, Quintilian, in cartea a zecea a'inArta sau mai degraba Institutia oratorica, prin preceptele sale in privinta celor mai potrivite lecturi, alcatuieste un curs sumar de istoria literaturii latine si enunta observatii de critica literara, in functie insa de optiunile sale clasicizante si ciceronizante. Este de altfel mandru de valoarea literaturii latine in ansamblul ei.
La inceputul secolului al ll-lea e.n., Suetoniu redacteaza medalioane biografice ale poetilor, istoricilor, retorilor, filosofilor si gramaticilor, numai partial conservate pana in vremea noastra. Alti eruditi (Acro, Sulpicius Apollinaris) studiaza autorii latini din vremea Republicii si a lui August. Foarte important se invedereaza a fi Aulus Gellius, care in Noptile atice - o adevarata ecniclopedie -, ofera numeroase infomatii despre scriitori si despre unele opere literare pierdute, citeaza chiar si fragmente din acestea din urma, incearca remarci de critica literara. Iar in secolul al IV-lea e.n., cel al primei renasteri, numite si constantino-theodosiana, se alcatuiesc numeroase investigatii erudite, care erau consacrate literaturii trecutului si promovarii traditiilor romane. Donatus comenteaza pe Te-rentiu si Eneida lui Vergiliu. Mai ales Servius studiaza minutios marea opera vergiliana. El discuta, vers cu vers, toate cuvintele care i se par interesante si furnizeaza numeroase informatii, ce depasesc semnificatiile poeziei lui Vergiliu, caci implica mitologie, antichitati.metrica, drept, stiintele naturii. De asemenea Servius dezbate si problemele influentei exercitate de alti scriitori asupra marelui poet mantuan. in Saturnalii. Macrobius infaptuieste la randul sau o sinteza a eruditiei antice si comenteaza amplu, plurivalent, texte vergiliene. Iar, pe la 470 e.n., Martianus Capella scrie o enciclopedie romantata. Preocupari filologice si de istorie literara atesta si Isidorus din Sevilla, in secolele VI-VII e.n.
Studierea literaturii latine in Evul Mediu si ulterior
Preocuparile de eruditie si chiar de istorie literara latina nu dispar dupa sfarsitul antichitatii, indeobste conventional marcat in 529 e.n., cand lustinian a inchis Academia din Atena. Interesant a fost mai ales cazul Irlandei, profund impregnate de cultura latina, dupa crestinarea locuitorilor ei de catre sfantul Patrick, in secolul al V-lea e.n., desi niciodata legiunile romane nu pusesera piciorul in aceasta insula. Calugarii si eruditii irlandezi au mers in Anglia si au coborat pe continent, unde au reinsufletit cultura clasica. Secolul al IX-lea e.n. a inregistrat o bogata activitate culturala, adesea calificata drept a doua renastere.
Dar decisiva pentru studierea antichitatii s-a reliefat a fi a treia renastere, de fapt Renasterea propriu zisa (secolele XV-XVI), care rastoarna complet ierarhia medievala de valori si substituie ca model de gandirea lui Aristotei pe Platon. Sunt descoperite noi manuscrise latinesti, care sunt amplu comentate. Critica si restabilirea textelor acestor manuscrise conduce la statornicirea normelor fundamentale ale investigatiilor filologice. Totodata se dezvolta si interesul pentru aspectele literare ale creatiilor antice. inca in secolul al XlV-lea, Boccacio, Petrarca si elevul acestuia Coluccio de Salutati cauta si descopera noi manuscrise, redacteaza lucrari in latineste, regasesc bogatia ca si ambiguitatile culturii romane. Dupa conciliul de la Constanz, in Elvetia (1416), activitatile filologice, descoperirea de noi manuscrise, studierea antichitatii dobandesc un nou impuls. Poggio Braccio-lini (1380-l459) descopera numeroase manuscrise ale lui Quintilian, Cicero, Amian, Plaut etc. Angelo Poliziano (1454-l494) pledeaza pentru critica riguroasa a textelor in a sa la opera lui Persius, ca si in prefetele la Quintilian, Suetoniu sau la Silvele lui Statius. Optica umanista inspira lucrarile alcatuite in latineste de Pic de Mirandola si de Lorenzo Valla. Centrul umanismului devine Florenta, dar pasiunea pentru investigarea antichitatii romane iradiaza si in restul Europei. Erasmus din Rotterdam (1467-l536) editeaza pe Cato si pe Titus Livius. El comenteaza cu precadere pe Cicero si pe Seneca, dar se opune copierii mecanice a stilului ciceronian, atunci la moda. in Franta secolului al XVI-lea, se disting printre umanisti Guillaume Bude, cei doi Scaliger si cei doi Estienne. in Belgia, studiaza autori latini antici lustus Lipsius, de fapt numit Joast Lips (1547-l606).
Studiile umaniste, cercetarea operelor antice continua sa se dezvolte in secolele al XVIl-lea si al XVIII-lea. in Anglia, se dezvolta simtitor indeosebi studierea manuscriselor antice si critica de text, in care se distinge Richard Bentley (1662-l742), profesor la Oxford si la Cambridge. Dar filologii englezi promoveaza in aceasta vreme o corectare exagerata a ceea ce ei considerau a constitui greseli ale copistilor medievali si propun numeroase conjecturi, dintre care ulterior putine au fost admise. in zona Germaniei, Johann Joachim Winkelmann
STUDIEREA LITERATURII LATINE IN EVUL MEDIU Sl ULTERIOR
(1717-l768), teolog, literat, medic si matematician, alcatuieste mai multe lucrari semnificative, printre care se diferentiaza D/e Geschichte der Kunst in Altertum (1764), ce inaugureaza o abordare moderna a artei antice 7.
Studierea stiintifica a literaturii latine. Marile istorii literare
La sfarsitul secolului al XVIII-lea si la inceputul secolului al XlV-lea, se impune, in cercetarea antichitatii clasice si indeosebi a literaturii latine, o noua orientare, stiintifica prin excelenta, desi nutrita - dar acest factor a avut o sensibila influenta -de romantism. Este adevarat ca aceasta noua directie de cercetare a promovat pana la urma abordarea pozitivista a problemelor si ulterior tratarea literaturii intr-o maniera impresionista. Dar in profida viciilor unor asemenea metodologii -numai aparent contradictorii - cercetatorii vremii au ajuns la o tratare stiintifica, precisa, cel putin din punct de vedere filologic, a literaturii latine. Au dominat indeosebi investigatiile savantilor germani ale caror performante - cantitative sau calitative - n-au putut fi egalate de nimeni in secolul al XlX-lea e.n. Abia in veacul nostru statutul cercetarilor in domeniul antichitatii a putut fi echilibrat intre tari diferite. Pe de alta parte, studierea antichitatii s-a realizat sub toate aspectele: istorie generala, limba si literatura, stiinta a naturii si arta, drept si mitologie.
S-a impus o stricta specializare, incat savanti ca A. Bock si Fr. Hermann proclama "nu putem toti sa ne ocupam de toate fenomenele", non omnia possu-mus omnes. Berthold Georg Niebuhr si Theodor Mommsen intemeiaza metodele critice de cercetare a istoriei antice, dar editeaza si texte latinesti, pe care le interpreteaza, in functie de o metodologie complexa. Johann Chr. Felix Bahr publica in 1828 o Geschichte der rdmischen Literatur, in vreme ce Gottfried Bernhardy editeaza in 1850 un rezumat, un "precis", de istorie literara latina, Grundriss der rdmischen Literatur. Ambii savanti au incercat periodizari ale literaturii latine si au studiat scriitorii romani pe genuri. Se remarca in lucrarile lor bogate informatii biografice si bibliografice, incat ei construiesc bazele istoriei moderne si stiintifice ale literaturii latine.
in 1879, a aparut la Leipzig o istorie monumentala a literaturii latine, datorate lui W.S. Teuffel si intitulata simplu Geschichte der rdmischen Literatur, care a fost ulterior tradusa si in franceza si editata din nou in germana. Investigatia lui W.S. Teuffel, dupa consideratiile generale asupra evolutiei literaturii latine, abordeaza succesiv pe genuri poezia si proza. Se statueaza dinamica fiecarui gen, contingentele istorice in care a aparut, meritul si originalitatea romanilor. in partea a doua, mai intinsa decat prima, autorul analizeaza in ordine cronologica scriitorii si operele lor. W.S. Teuffel ofera date biografice bogate, indica izvoarele antice si bibliografia epocii sale, la fiecare problema discutata. Sunt desemnate manuscrisele, editiile si traducerile din scriitorii romani. Dar, desigur, in parte unele dintre aprecierile lui W.S. Teuffel au fost depasite de cercetarile ulterioare, iar anumite date furnizate la prezentarea genurilor sunt reiterate cand sunt analizati scriitorii, in 1890, Martin Schanz a inceput sa publice la Munchen o lucrare monumentala, cea mai profunda si mai ampla istorie a literaturii latine: Geschichte der rOmi-schen Literatur bis zum Gesetzgebungswerk des Kaisers Justinian, in patru parti. Exploatarea literaturii latine se realizeaza foarte amanuntit, pe o baza filologica solida, intrucat sunt utilizate izvoarele, marturiile si aprecierile scriitorilor antici. Materialul lucrarii este ordonat dupa sistemul lui Teuffel: o prima sectiune, redusa, este consacrata problemelor generale, cauzelor istorice, care au determinat evolutia literaturii latine. in a doua sectiune, foarte vasta, expunerea este structurata pe perioade, fiind infatisat profilul fiecareia. indeosebi sunt prezentati cronologic scriitorii si operele lor. La tratarea scriitorilor emerge o bigrafie bogata, intemeiata pe izvoare, intotdeauna precis indicate. Cand sunt prezentate operele literare, Martin Schanz alcatuieste in primul rand un rezumat al fiecarei lucrari si apoi infatiseaza structura ei si reproduce aprecierile antice. indeobste Martin Schanz nu staruie asupra valorii, intrucit practica o metodologie categoric pozitivista, cu defectele si calitatile acesteia. insa cartea lui Schanz abunda in cele mai variate informatii. Istoria literaturii latine a lui Martin Schanz a fost reluata si reeditata ulterior de Cari Hosius. Istoria literaturii latine de Schanz-Hosius constituie inca cea mai cuprinzatoare si mai solida sinteza asupra autorilor romani. Un proiect de a relua istoria literaturii latine in maniera Schanz-Hosius si sub forma unei lucrari colective, proiect conceput in anii 50-60 ai secolului nostru, pare a nu fi fost finalizat in nici un mod.
Cu totul alta metoda de prezentare a literaturii latine a fost adoptata de Rene Pichon, care a publicat la Paris, in 1897 si intr-un volum, o Histoire de la littarature latine, care a fost reeditata in repetate randuri. intregul material este grupat pe perioade, prezentate cu trasaturile lor definitorii in cadrul fiecarei secvente a cartii. In interiorul secventelor, sunt analizati autorii si operele lor, in ordine cronologica. Informatiile biobibliologice apar foarte reduse si asociate cu date sumare asupra manuscriselor si editiilor, fiind imprimate cu "petite" la inceputul prezentarii fiecarui autor. in schimb, este foarte dezvoltata analiza critica a scriitorilor romani' abunda judecatile de valoare subtile, aprecierile estetice, evocarile elegante, dar impresioniste, ale tematicii si mijloacelor stilistice utilizate de diferitii autori. Se dau anumite citate si sunt redactate analizele operelor intr-un stil stralucit. Ren6 Pichon opereaza cu metodele lui Taine, sugereaza frecvent legaturi intre feluritele fenomene literare, ofera numeroase observatii originale. Desigur, unele dintre aceste remarci ni se par astazi caduce, ca de pilda cele privitoare la decadenta literaturii latine in timpul Imperiului. Cartea lui Pichon este desigur cea mai bine, cea mai elegant, mai estetic scrisa dintre toate istoriile literaturii latine, care au
STUDIEREA LITERATURII LATINE IN EVUL MEDIU Sl ULTERIOR fost candva redactate *. Discursul stralucitor, verbul magic al lui Pichon este greu de imitat si mai ales de egalat. Elegant scrisa, dar foarte sumar, schematic redactata la un nivel scolar, destul de elementar, este cartea datorata lui H. Berthaut-Ch. Georgin, Historire illustrae de la litte'rature latine, Paris, 1926. Mai substantiala ne apare Jean Bayet, Litte'rature latine, Paris, 1934, reeditata in 1958 si tradusa in romaneste de Gabriela Cretia, Bucuresti, 1971. Se urmeaza ordinea cronologica in tratarea autorilor latini. Nu lipsesc anumite observatii subtile, desi proportiile analizelor literare sunt indeobste reduse. Sunt de asemenea traduse unele pasaje din operele autorilor latini. in Italia au proliferat totdeauna istoriile literaturii latine. S-ar spune ca fiecare universitate italiana tine sa posede propria sinteza asupra literaturii latine. Sunt de mentionat, Concetto Marchesi, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Milano-Messina, 1959 (carte scrisa cu talent, dar care se refera numai la elementele esentiale, atent selectate si in ordine cronologica), Ettore Bignone, Storia della letteratura latina, Firenze, 1945-l950 (care imbratiseaza in mai multe volume intreaga literatura a Romei, studiata pe autori, detailat prezentati; se reproduc si fragmente din operele literare latine si se ofera amanuntite date biografice, fara a se neglija analizele judicioase). Cea mai utila investigare italiana a literaturii latine apartine insa lui Augusto Rostagni, Storia della letteratura latina, ed. a 3-a, revazuta si adaugita de Italo Lana, 3 volume, Torino, 1964. Este scrisa foarte atragator, incat se adreseaza atat marelui public, cat si specialistilor. Augusto Rostagni urmeaza ordinea cronologica a autorilor latini si ofera atat citate substantiale din operele acestora, cat si ilustratii foarte revelatoare. Fiecarui capitol ii succede o bibliografie concentrata, dar utila. Remarcabila ni se pare si Ettore Paratore, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967. Este redactata intr-un singur volum, foarte amplu; nu are ilustratii, dar cartea este scrisa dens, clar si convingator. Abunda observatiile erudite, interesante, punctele de vedere originale. Se rezerva un spatiu redus biografiilor si rezumatelor operelor, insa se discuta destul de amanuntit ipotezele moderne asupra diversilor scriitori romani. Ettore Paratore urmeaza ordinea cronologica a prezentarilor autorilor. Se poate mentiona si V. Paladini - E. Castorina, Storia della letteratura latina, Bologna 1960.
in spatiul cultural german postbelic pot fi semnalate Ludwig Bieler, Geschi-chte der rdmischen Literatur, 2 volume, Berlin, 1961 si mai ales Karl Buchner, RQmische Literaturgeschichte, Stuttgart, 1959. in spatiul cultural francez se cuvin inregistrate mai multe lucrari. Ne referim de pilda la Henry Bardon, La litte'rature latine inconnue, 2 volume, Paris, 1952, lucrare consacrata autorilor romani de opere piedute sau din care ni s-au conservat numai fragmente reduse. Autorul isi structureaza materialul pe epoci si genuri, in interiorul carora sunt studiati scriitorii. Sunt culese si expuse atragator, dar erudit - caci abunda notele de subsol -aproape toate datele referitoare la autori pierduti.
indeosebi trebuie remarcata lucrarea colectiva Rome et nous Manuel d'initia-tion a la littarature et a la civilisation latines, Paris, 1977, datorata mai multor autori, ca Pierre Grimal, Alain Michel, Jacques Chomorat, Jacques Fontaine etc. Cum ne arata si titlul, aceasta carte se adreseaza unui cerc mai larg de cititori, indeosebi studenti, dar si specialistilor. Constituie un nou Bayet, insa mai bine scris, mai modern si mai solid. Literatura este studiata pe epoci, insa si pe genuri si autori. Sunt frecvent tratate problemele de civilizatie si de istorie romana, fie in cadrul capitolelor dedicate literaturii, fie in secvente independente, harazite studierii structurilor politice republicane, religiei, artei. Se insista asupra receptarii moderne a literaturii latine, incat, la diversi autori, se opereaza o larga deschidere spre Evul Mediu, Renastere si timpurile noastre. Dar receptarii ii sunt consacrate si doua capitole independente. Autorii romani si operele lor sunt rapid prezen tate, insa abunda observatiile subtile, de multe ori originale, apropierile intre autori si genuri. De fapt fiecare capitol alcatuieste o unitate independenta, datorata unui cercetator. Sunt larg utilizate ilustratiile, indeobste de opere de arta antice, abundent comentate. Celor mai multe capitole le succed cateva extrase din marturiile esentiale ale scriitorilor antici, talmacite de autorii secventei respective, ca "texte martore", lextes-temoins". La sfarsitul cartii figureaza un tabel cronologic al literaturii latine.
Trebuie de asemenea consemnata ca interesanta si lucrarea semnata de Rene Martin-Jacques Gaillard, Les genres Iitt6raires a Rome, 2 volume, Paris, 1981. intrucat in limba franceza nu exista opozitia specie literara/gen literar, autorii acestei carti manuiesc cu o anumirta dificultate conceptul de "genre" si se straduiesc sa introduca antinomia "genre/forme", deci "gen/forma". Ei postuleaza patru mari genuri: narativ (epopee, roman, autobiografie, istoriografie, fabula), demostrativ (poezie didactica, tratat, dialog), dramatic (comedie, tragedie, mim), afectiv ( poezie lirica, bucolica, elegie, satira, epigrama), la care adauga, ca pendinte de un gen circumstantial, discursul oratoric si epistula literara latina. Aceasta diviziune a genurilor este evident contestabila, cum recunosc si autorii cartii. Se pun mai multe intrebari. De pilda de ce autobiografia este separata de istoriografie si de ce fabula nu figureaza la genul demonstrativ? indeobste marile genuri apar contestabile, intrucit ele constituie mai degraba grupari de genuri. Totusi esentiala ni se pare deosebita abundenta de observatii fine, originale, care se refera la diversi autori si la diferite opere, ca si frecventa remarcabila a apropierilor de literatura si de arta moderna. Fiecare capitol este insotit de traduceri din textele esentiale ale autorilor antici. De altfel cartea este scrisa frumos, elegant, vibrant.
Trebuie consemnata o culegere de studii asupra literaturii latine, care succede celei consacrate istoriei romane, sub titlul Aufstieg unde Niedergang der romischen Welt. Geschichte und Kultur Roms im Spiegel der neueren Forschung,
STUDIEREA LITERATURII LATINE IN EVUL MEDIU Sl ULTERIOR abreviata ANRW si publicata la Berlin si New York, sub conducerea lui Wolfgang Haase, profesor la Tubingen. Este de fapt vorba de studii absolut independente, consacrate unor autori romani ori anumitor probleme de istorie a literaturii si redactate in limbile de circulatie internationala (germana, engleza, franceza sau italiana). Analizele sunt erudite si insotite de note si de o bogata bibliografie. Ca exemplu citam Raoul Verdiere, Le genre bucolique a l'apoque de Naron: Ies "Bucolica" de T. Calpurnius Siculus et Ies "Carmina Ensidlensia". £tat de la ques-tion et perspectives, in ANRW, Principat, voi. 32. (3 "Teilband"), Berlin-New York, 1985, pp. 1845-l924.
in secolele al XlX-lea si al XX-lea au aparut destul de numerioase sinteze consacrate unor genuri literare ori anumitor grupuri de genuri. Semnalam astfel cartile inchinate poeziei latine, datorate lui O. Ribbeck (ed. a 2-a, Stuttgart, 1894), F. Plessis (Paris, 1909), A. Cartault (Paris, 1921), M. Patin (ed. a 5-a, Paris, 1928) sau dimpotriva prozei, precum cea a lui Eduard Norden (D/e antike Kunstprosa), 2 volume, ed. a 3-a, Leipzig, 1915-l918). Ca sinteza mai recenta asupra poeziei latine trebuie mentionata excelenta carte a lui Anton D. Leeman, Orationis ratio. The Stylistic Theories and Practice of the Roman Orators, Historians and Philoso-phers, 2 volume, Amsterdam, 1963, tradusa si in limba italiana si universal considerata ca "noul Eduard Norden". Mentionam de asemenea Santo Mazzari-no, II pensiero storico classico, 3 volume, ed. a 2-a, Bari, 1966, sinteza stufoasa, chiar haotica, dar plina de observatii interesante despre gandirea istorica antica, inclusiv romana. Trebuie de asemenea consemnata o stralucita sinteza asupra starii lirice la Roma: Pierre Grimal, Le lyrisme a Rome, Paris, 1978. Au fost alcatuite, dupa cel de al doilea razboi mondial, diferite sinteze, indeobste de dimensiuni relativ reduse, asupra mai multor genuri si sectoare ale culturii romane, precum asupra filosofiei (Alberto Levi, Jean-Marie Andre), istoriografiei (Jean-Marie Andra - Alain Hus, L'histoire a Rome, Paris, 1974) asupra romanului latin. De semnalat si Luigi Pepe, Per una storia della narrativa latina, Napoli 1959.
La noi, in spatiul cultural romanesc, preocuparile de istorie a literaturii latine au beneficiat de o lunga si fertila traditie. Aceste preocupari au imbracat un vesmant stiintific in secolul al XlX-lea, adica tocmai in epoca primelor mari sinteze stiintifice asupra literaturii latine. incepand din 1900, lucrarile interesante s-au multiplicat. De astfel in perioada interbelica au aparut numeroase articole si studii in periodice ca Revista Clasica sau Favonius etc, iar in epoca postbelica in Studii Clasice, revista de remarcabila reputatie internationala. Ca istorii literare sunt de mentionat Dumitru Evolceanu, Istoria literatuii latine, voi I (literatura latina arhaica), Bucuresti, 1899 - unde se realizeaza o cercetare stiintifica a autorilor, situati in contextul istoric, cercetare care comporta observatii valide, interesante -si Haralamb Mihascu - /sfor/a literaturii latine de la origini si pana la Cicero, lasi, 1947. Mai recent au aparut cursuri universitare, consacrate unor perioade din istoria literaturii latine, precum cele semnate de Nicolae I. Barbu, Istoria literaturii latine de la 69 - 476 e.n., Bucuresti, 1962 sau de Eugen Cizek, Istoria literaturii latine. Imperiul, 2 volume, Bucuresti, 1975-l976. indeosebi trebuie semnalat amplul tratat de istoria literaturii latine, lucrare colectiva, care cuprinde urmatoarele sectiuni: voi. I, Bucuresti 1964 si 1972 (coordonator Nicolae I. Barbu), consacrat Republicii, voi. II, in doua parti, Bucuresti, 198l-l982 (coordonator Mihai Nichita), harazit epocii lui August, voi. III, Bucuresti, 1982 (coordonator Eugen Cizek), care prezinta autorii perioadei 14-l17 e.n., voi. IV, Bucuresti, 1986 (coordonator Eugen Cizek), dedicat secolelor II-VI e.n. Autorii romani sunt prezentati in ordine cronologica si sunt analizati in cadrul contextului istoric, in care s-au manifestat. Aceasta ampla lucrare are un evident caracter filologic, intemeiat pe biografii ample, analize de opere, consemnari ale manuscriselor, editiilor si studiilor moderne despre diferiti scriitori. Ca lucrare consacrata unui anumit gen literar citam Lugen Cizek, Evolupa romanului antic, Bucuresti 1970, din care o mare parte poarta asupra romanului latin 8.