Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




loading...


Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
JOCUL SI POEZIA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

n4l3ls
Cel ce e tinut sa vorbeasca despre originile filozofiei grecesti, in corelatia lor cu stravechiul joc sacral com-petitional in materie de intelepciune, se misca nemijlocit si fara intrerupere pe sau dincolo de limita dintre expre¬sia filozofico-religioasa si cea poetica. De aceea, este de preferat sa abordam de pe acum problema referitoare la natura creatiei poetice, intr-un anumit sens, aceasta pro¬blema constituie tema centrala a unui studiu despre lega¬tura dintre joc si cultura. Dar, in timp ce religia, stiinta, dreptul, razboiul si politica, in formele organizate supe¬rioare ale societatii, par sa piarda incetul cu incetul con¬tactele cu jocul, pe care le aveau in mod evident, intr-o masura atit de ampla, in stadiile timpurii ale culturii, activitatea poetica, nascuta in sfera jocului, ramine mereu la ea acasa in aceasta sfera. Poiesis este o functie ludica. Ea se desfasoara intr-un spatiu de joc al mintii, intr-o lu¬me proprie pe care si-o creeaza mintea, o lume in care lucrurile au alt chip decit in „viata obisnuita" si sint le¬gate intre ele prin alte legaturi decit prin cele logice. Daca admitem ca seriozitatea este ceea ce se poate expri¬ma corect in termenii vietii obiective, atunci poezia nu devine niciodata serioasa. Ea se afla in acea parte a serio¬zitatii, in acea parte mai originara, in care isi au locul copilul, animalul, salbaticul si*vizionarul, adica in dome¬niul visului, al extazului, al betiei si al risului. Ca sa intelegi poezia, trebuie sa te invesminti in sufletul copilu¬lui, ca intr-o camasa fermecata, si sa admiti ca intelep¬ciunea copilului este mai presus decit aceea a barbatului sta natura primordiala a poeziei, inteleasa inca de Vico in urma cu doua veacuri, se afla cel mai aproa¬pe de notiunea pura a jocului.
Poesis doctrinae tanqua somnium, poezia este ca un vis l stiintei/ suna o vorba profunda a lui Francis Bacon. in reprezentarile mitice ale unui popor primitiv cu privire la temeiurile existentei, se afla, ca inchis din oficiu in ger¬mene, sensul care isi va cauta mai tirziu adincire si expri¬mare in forme si cuvinte logice. Filologia si teologia incearca sa patrunda cit mai adinc in intelegerea nucleu¬lui mitic al religiei timpurii2, in lumina unitatii originare dintre poezie, doctrina sacra, intelepciune si cult, intrea¬ga functie a civilizatiilor vechi este inteleasa intr-o forma noua.


O prima conditie pentru o astfel de intelegere este des¬prinderea de conceptia ca o arta poetica ar avea numai functie estetica sau ca n-ar putea fi explicata ori sesiza¬ta decit de pe pozitii estetice, in orice civilizatie inflori¬toare, vie, si mai ales in culturile arhaice, poezia este o functie vitala, o functie sociala si liturgica. Oricare arta poetica veche este, la un loc si in acelasi timp: cult, diver¬tisment festiv, joc de societate, iscusinta, punere la incer¬care, sarcina enigmistica, catehism de intelepciune, persuasiune, magie, prorocire, intrecere. Nicaieri, poate, nu se gasesc tot felul de motive ale vietii sacrale arhaice grupate in mod atit de judicios ca in cintul al treilea din Kalevala, epopeea populara finlandeza. Batrinul intelept Vainamoinen il vrajeste pe tinarul fanfaron care a indraz¬nit sa-l provoace la o intrecere. Mai intii, ei se lupta pe tarimul cunostintelor privitoare la lucrurile firesti, apoi la originile a tot ceea ce exista, cu care prilej tinarul I kahainen are indrazneala sa-si aroge o participare la -susi actul creatiei. Atunci insa, batrinul vrajitor il scufunda cu ajutorul cintului in pamint, in mlastina, in apa: mai in pina la briu si la subsuori, apoi pina deasupra gur--pina ce in sfirsit acesta i-o fagaduieste pe sora sa, Ain ' Asezat pe piatra cintaretului3, Vainamoinen cinta timp de trei ceasuri, ca sa-si retraga puternicele descintece si sa-l dezlege de vraja pe temerar. Toate formele de com¬petitie pe care le-am mentionat mai sus — intrecerea in insulte, lupta cu ajutorul fanfaronadei, compararea bar¬batilor, competitia in cunostinte cosmogonice — sint reunite aici intr-un suvoi de imaginatie poetica, salbatica si totusi, in acelasi timp, sobru.
Poetul e vates, posedatul, entuziastul, furiosul. E stiuto¬rul, Sa'ir, cum il numesc vechii arabi, in mitologia eddica, se pretinde ca hidromelul pe care il bei ca sa devii poet ar fi preparat din singele lui Kvasir, cel mai intelept din lume, caruia nimeni nu-i putea pune o intrebare fara ca el sa nu-i poata raspunde. Din vizionarul-poet, se defal¬ca abia treptat figura prorocului, a preotului, a prezi¬catorului, a mistagogului, a poetului-artist, dar si cea a filozofului, a legiuitorului, a oratorului, a demagogului, a sofistului si a retorului. Poetii greci mai vechi aveau cu totii o functie puternic sociala. Ei vorbesc poporului lor ca educatori si ca mustratori. Sint conducatorii poporu¬lui, inainte de aparitia sofistilor.
Figura acestui vates este reprezentata, intr-o serie din fatetele ei, de catre thulr, in literatura norvegiana veche, numit thyle in anglo-saxona5. Exemplul cel mai graitor de thulr este Starkadr; Saxo traduce termenul, pe drept prin vates. Thulr apare mai intii ca rostitor al for-cllvirj 'r^tuigice/ apoi ca interpret in spectacolul dramatic apoi ca sacrifica tor, apoi ca vrajitor. Uneori, pare -"'numai poet de curte, orator. Functia lui este redata * si prin scurm, bufon. Verbul corespunzator, thylja, ^ „a recita material religios", dar si „a vraji" si ea murmura". Thulr este pastratorul tuturor cunostintelor Mitologice si al intregii traditii poetice. El este batrinul telept, care cunoaste istoria si traditia, omul care cu pri¬lejul actiunilor festive are cuvintul cel mai greu si care tie pe dinafara arborii genealogici ai eroilor si ai nobililor. Functia lui este in special competitia in vorbire sau in tot felul de cunostinte. In aceasta functie il intiTnim pe Unferd din Beawulf. Mannjafnadr, despre care am vorbit mai sus, luptele in materie de intelepciune ale lui Odin cu uriasii sau cu piticii tin de acest domeniu al thulr-u\ui. Cunos¬cutele poeme anglo-saxone Widsid si Hoinarul par sa fie produse tipice ale unor astfel de poeti curtenesti multi¬laterali. Toate aceste trasaturi se incadreaza in modul cel mai firesc in imaginea poetului arhaic, a carui functie trebuie sa fi fost in toate timpurile concomitent sacrala si literara. Functia aceasta, fie ca e sacra, fie ca nu este, isi are radacina totdeauna intr-o forma de joc.
Pentru a mai spune inca un singur cuvint despre tipul vechi german si despre vates: nu ni se pare a f i o indraz¬neala prea mare dorinta de a-i regasi pe descendentii thulr-ului in Evul Mediu feudal, pe de o parte in lautar, in ioculator, iar pe de alta parte chiar si in crainici. Acestia din urma, despre care a mai fost vorba in treacat atunci cind am analizat intrecerea in insulte, au comuna cu ve¬chii Kultredner partea cea mai importanta a sarcinii lor. Ei sint pastratorii istoriei, ai traditiei si ai genealogiei, ora¬torii la actiunile solemne, si mai ales fanfaronii si certaretii oficiali.
Poezia, in functia ei originara, de factor al culturii tim¬purii, se naste in joc si ca joc. Este un joc sacru, dar, in sacralitatea lui, acest joc ramine totusi fara incetare la hotarul veseliei, al glumei si al divertismentului. Despre o satisfacere constienta a nevoii de frumusete nu este inca, multa vreme, vorba. Aceasta nevoie zace inchisa, nea noscuta, in trairea actului sacru, care devine cuvirit I forma poetica si este resimtit ca opera miraculoasa betie, ca extaz. Dar nu numai atit, pentru ca activitate poetica inmugureste in acelasi timp si intr-un joc de soci etate, vesel si antrenant, si intr-o intrecere, violent insu. fletita, intre grupurile comunitatii arhaice. Pentru incoltirea expresiei poetice, nu a existat o mai buna pe¬piniera ca apropierea dintre sexe, serbata in forme pline de voiosie, la sarbatorile primaverii sau in alte momente solemne ale tribului.
Acest din urma aspect — poezia ca forma, decantata in cuvint, a jocului, vesnic repetat, al atractiei si al res¬pingerii dintre flacai si fete, in cadrul emulatiei bazate pe ratiunea glumeata si pe virtuozitate — este, fara indoiala, in sine, la fel de originar ca si functia sacrala a artei poe¬tice. Un bogat material privitor la o poezie social-agonala, care poate fi considerata ca ajunsa la un mare grad de rafi¬nament si care se mai inmneste inca, in efectul ei pro-priu-zis, ca joc cultural, a fost adus de catre De Josselin de Jong din cercetarea pe care a intreprins-o in insulele Buru si Babar din arhipelagul Indiilor Orientale6. Multu¬mita bunavointei autorului, sint in masura sa aduc la cunostinta aici citeva puncte din studiul sau, inca nepu¬blicat7. Locuitorii din Rana (partea de mijloc a insulei Buru) cunosc un cint festiv alternat, numit inga fuka. Asezati fata-n fata, barbatii si femeile isi cinta unii alto¬ra, acompaniati de toba, cintece pe care fie ca le impro¬vizeaza, fie ca pur si simplu le reproduc. Se deosebesc nu mai putin de cinci genuri de astfel de inga fuka. Cin-tecul se bazeaza totdeauna pe alternarea dintre strofa si contrastrofa, atac si contraatac, intrebare si raspuns, provocare si contraprovocare. Uneori, forma se apropie a unei ghicitori. Genul cel mai important se nu * inga fuka de precedare si urmare", la care toate
""^f le incep cu cuvintele „se urmeaza unii pe altii, se
5tr° aresc unii pe altii", ca intr-un joc de copii. Mijlocul ic formal este asonanta, care leaga teza de antiteza,
P°e repetarea aceluiasi cuvint sau prin schimbarea cuvin ^"Tr Momentul poetic este aluzia, atacul, subintelesul, e ui de cuvinte, sau si jocul de sunete, in care intelesul
> poate pierde cu totul. Aceasta poezie nu se poate descrie decit in termeni ludici. Ea se supune unui rafi at sistem de reguli prozodice. Continutul ei il constituie declaratiile de dragoste sau lectiile de intelepciune de viata, rautatile si ironia.
Cu toate ca ii sta la dispozitie un intreg repertoriu de strofe inga fuka, improvizatia mai joaca un rol important. Cupletele existente sint imbunatatite prin adaugiri reusite sau prin variante. Virtuozitatile sint extrem de apreciate, iar parantezele nu lipsesc. Sentimentul si efectul pro¬duse de exemplele comunicate in traducere amintesc de pantun-ul malaiez, de care literatura burueza nu este cu totul independenta, dar si de forma foarte departata a teM-ului japonez.
Pe linga inga fuka propriu-zis, in Rana se mai cunosc si alte forme de poezie, bazate pe acelasi principiu for¬mal, ca de pilda foarte amanuntitele schimburi de idei, dupa schema „precedare-si-urmare", intre clanul mire¬sei si cel al mirelui, in timpul schimbului ceremonial de daruri, efectuat cu prilejul casatoriei.
De Josselin de Jong a gasit o poezie cu totul diferita in insula Wetan din grupul Babar al insulelor din sud-est. Aici, avem de-a face exclusiv cu improvizatii. Populatia babareza cinta mult mai mult decit cea burueza, atit in comun, cit si individual, si mai ales la lucru. Absorbiti, in coroanele cocotierilor, de activitatile necesare pentru colectarea sucului de palmier, barbatii cinta fie cintece triste, tinguitoare, fie cintece satirice pe seama vreunui tovaras de munca de pe un cocotier vecin. Uneori, aces¬te cintece se prefac intr-un inversunat duel cintat, care pe vremuri ducea de obicei la crime. Toate cintecele sint alcatuite aici din cite doua versuri, care se deosebesc ca „trunchi" si „coroana" sau „virf", dar din care schema intrebare—raspuns nu mai reiese prea clar, sau chiar deloc. Caracteristic pentru poezia din Babar este faptul ca aici efectul este cautat mult mai mult in variatia ludica a melodiilor decit in jocul cu semnificatiile cuvintelor sau cu sunetele vorbirii.
Pantun-ul malaiez, poezia de patru versuri cu rima in¬crucisata, in care primele doua versuri evoca o imagine sau constata un fapt, iar ultimele doua contin o aluzie foarte departata, prezinta tot felul de trasaturi inerente unui joc de inteligenta. Cuvintul pantun inseamna pina in secolul al XVI-lea, de regula, „metafora" sau „proverb", si abia in a doua instanta „catren". Versul final se numeste in javaneza djawab, adica raspuns, solutie. A fost asadar, in mod evident, o problema data in cadrul unui joc, inainte de a deveni o forma poetica tipizata. Miezul solu¬tiei se afla intr-o aluzie realizata printr-o sugestie sonora rimata8, inrudita indeaproape este fara indoiala forma poetica japoneza numita de obicei haikai, in ipostaza ei actuala o poezioara de trei versuri, avind succesiv cinci, sapte si cinci silabe, si care evoca in general numai o sin¬gura impresie, delicata, produsa de o licarire din viata plantelor, din viata animalelor, din natura sau din viata oamenilor, uneori cu un suflu de melancolie sau de nos¬talgie lirica, alteori cu o nuanta de umor din cel mai fin. Iata citeva exemple:


Vai, ce gilceava
in sufletu-mi! Piarda-se-n freamatul salciei.
Kimonouri la soare. Ah, minecuta copilului mort!
La origine, haikai trebuie sa fi fost un joc de rime in¬lantuite, cu care unul incepea, iar celalalt era obligat sa continue9.
O forma caracteristica de poezie ludica se gaseste ih modalitatea traditionala de recitare a epopeii finlandeze Kalevala: doi cintareti, asezati fata-n fata pe o banca si ti-nindu-se unul pe altul de rniini, se iau la intrecere in reci¬tarea strofelor, tot clatinindu-se spre fata si spre spate. Un obicei similar este descris si in vechea saga norvegiana10.
Poezia ca joc social si cu o intentie care nu poate fi considerata defel sau aproape defel a fi cea a producerii constiente de frumusete se gaseste pretutindeni si in numeroase forme. Elementul competitional lipseste arareori. El domina cintul alternat, poemul de lupta, tur¬nirul poetic, pe de o parte, iar, pe de alta parte, improviza¬tia ca sarcina trasata in vederea eliberarii de o napasta oarecare. E evident faptul ca acest din urma motiv se afla foarte aproape de enigma sfinxului, despre care a fost vorba mai sus. Toate aceste forme se gasesc bogat dez¬voltate in Asia orientala. Granet a dat, in interpretarea si reconstituirea sa atit de fina si de ingenioasa a textelor chinezesti vechi, numeroase exemple de coruri alternate, alcatuite din strofe cu intrebari si raspunsuri, cu care flacaii si fetele serbau in China veche sarbatorile anotim¬purilor. Din datinile practicate si azi in Anam, Nguyen Van Huyen a fost in masura sa extraga si sa noteze asemenea exemple in lucrarea sa, mentionata de noi mai sus in alt context. Uneori, argumentatia poetica, dez¬voltata in vederea dobindirii dragostei, este cladita acolo pe un sir de proverbe, care sustin apoi demonstratia, ca totatitea dovezi de netagaduit. Absolut aceeasi forma — o argumentatie, in care fiece strofa se incheie cu un
' Haikai de Basho ei de ses disdples (Haikaiul lui Baso si al ucenicilor lui), trad. de K. Matuo & Steinilber-Oberlin, Paris, proverb — este uzuala in asa-numitele debats din Franta secolului al XV-lea.
Daca punem acum deoparte pledoariile festive de dragoste, asa cum le intilnim in forma poetica in litera¬tura chineza si in viata poporului anamit, iar de cealalta parte intrecerile in insulte si in laudarosenie ale vechilor arabi, numite mofakhara si monafara, ca si rautacioasa si calomnioasa lupta cu ajutorul tobelor, care la eschimosi a inlocuit procesul judiciar, devine limpede faptul ca din aceeasi serie face parte si la cour d'amour curteneasca din epoca trubadurilor. Dupa ce o teza veche, care voise sa deriveze si sa explice insasi poezia trubadurilor din si prin practica unor astfel de curti ale iubirii, a fost pe drept cuvint abandonata, a persistat in filologia romanica o problema controversata: daca aceste cours d'amour au fost intr-adevar la moda, sau daca nu trebuie considerate mai curind ca o fictiune literara. Multi au inclinat catre aceasta din urma conceptie, dar au impins-o fara indoiala prea departe11. Curtea de dragoste, ca joc juridic poetic, desigur cu o anumita valabilitate practica, se incadreaza la fel de bine in moravurile teritoriului care tinea de langue d'oc, in secolul al XH-lea, ca si in cele din Extre¬mul Orient si din Extremul Nord. intreaga sfera este, in toate aceste cazuri, identica. Ea se refera totdeauna la tra¬tarea polemico-cazuistica a problemelor amoroase intr-o forma ludica. Eschimosii, tot asa, bateau tobele de cele mai multe ori pentru chestiuni legate de femei. Dilemele dragostei si catehismul dragostei alcatuiesc obiectul, iar scopul este pastrarea unei reputatii care inseamna onoa¬rea insasi. Se imita procesul judiciar cit mai fidel cu putinta, cu ajutorul unei argumentatii bazate pe analo¬gie si pe precedent. Din genul poeziei trubadurilor, cas-tiamen (= mustrarea), tenzane (= discutia in contradictoriu), partimen (= cintul alternat), joc partii12 (= jocul intrebarilor si raspunsurilor) se afla in cea mai strinsa legatura cu ple¬doaria amoroasa. La originea tuturor acestor forme, flu se afla nici procesul judiciar propriu-zis, nici nazuinta poetica libera, nici jocul de societate pur si simplu, ci stra¬vechea intrecere pentru onoare in chestiunile amoroase, in lumina culturii jucate pe baza agonala, trebuie vazute si celelalte forme ale jocului poetic. Cineva este pus in fata sarcinii de a se elibera, printr-o poezie im¬provizata, dintr-p mare incurcatura. Nici aici nu se pufle problema daca o astfel de practica a insotit vreodata via¬ta prozaica, de toate zilele, intr-o epoca sau alta. Impor¬tant este faptul ca in acest motiv ludic, care nu se poate deosebi de ghicitoarea de supravietuire si care in fofld este identic cu jocul de gajuri, mintea omeneasca a vazut totdeauna o expresie a luptei pentru viata, si ca aceasta functie a poeziei, citusi de putin indreptata in mod constient spre producerea de frumusete, si-a gasit intr-iln asemenea joc un rodnic teren de cultura, destinat prin excelenta desfasurarii artei poetice. Dam aici mai intii U1* exemplu din sfera amoroasa. Elevii unui anume dr. Tan, in drum spre scoala, treceau intotdeauna prin fata casei unei fete care locuia linga profesor. De cite ori treceau/ spuneau: „Esti vrednica de dragoste, esti cu adevarat o comoara." Foarte suparata, fata i-a asteptat intr-o zi si \er& spus: „Da, ma iubiti, foarte bine, dar am sa va spun o fraza; pe acela dintre voi care imi va putea raspunde cu o fraza corespunzatoare il voi iubi, altminteri veti trece prin fata usii mele acoperiti de rusine." Le-a spus fraza-Nici unul dintre elevi n-a stiut sa raspunda, in zilele urmatoare, au fost nevoiti sa se duca spre locuinta invata¬torului lor facind un ocol. Iata deci o svayamvara epi^a sau o petire a Brunhildei in forma unei idile rurale Anam13.
Khanh-Du, din dinastia Tran, a fost demis din na unei greseli grave, si s-a facut vinzator de carbun Chi Linh. imparatul, refugiat in acel tinut in timpul razboi, l-a intilnit pe vechiul sau mandarin. I-a porun sa compuna o poezie despre „vinzarea de carbu '" Khanh-Du i-a recitat o astfel de poezie, imparatul, mise i-a restituit toate titlurile14.
in intregul Extrem Orient, a improviza poezii in Se tinte paralele era un talent aproape indispensabil. Rezul¬tatul favorabil al unei solii anamite la curtea de la Pekin depindea uneori de talentul de improvizator al condu¬catorului soliei, in orice clipa, trebuia sa fie pregatit pen¬tru interogatoriile si pentru miile de cimilituri pe care i le impuneau imparatul sau mandarinii lui15. Asadar diplomatie in forma ludica.
Un intreg sir de cunostinte utile sint puse in fata barbatului in aceasta forma de interogatoriu (intrebari si raspunsuri) in versuri. O fata a spus da. Vor deschide impreuna o pravalie. Tinarul o roaga sa-i enumere toate medicamentele. Urmeaza un pomelnic al intregii far-macopei. Se recita in acelasi mod aritmetica, merceolo-gia, folosirea calendarului in agricultura. Alta data, indragostitii se incearca unul pe altul cu ghicitori obis¬nuite, de inteligenta, sau referitoare la cunoasterea lite¬raturii. S-a mentionat mai sus ca forma „catehism" se leaga direct de jocul de-a ghicitul, in fapt, acesta e cazul si cu forma „examen", care in societatea Extremului Ori¬ent a ocupat totdeauna un loc atit de extraordinar de important.
In civilizatiile mai inaintate, se mai pastreaza inca multa vreme situatia arhaica in care forma poetica, foarte departe de a fi conceputa ca o simpla satisfacere a unei nevoi estetice, serveste pentru a exprima tot ce este im¬portant sau vital in viata obstei. Pretutindeni, forma poe¬tica preceda proza literara. Ceea ce e sfint sau solemn se
-n versuri. Nu numai imnurile sau aforismele, r0stes tateie amanuntite sint construite dupa schema dar s1 __ ^^ strofica uzuala, ca de pilda manualele indie-metIlChi sutra si sastra, precum si produsele mai vechi ne v.-jyitei grecesti: Empedocle isi toarna filozofia in al6 S" poetica, iar Lucretiu il mai urmeaza inca pe aceeasi i Motivarea formei fixe a aproape intregii invataturi C3tice nu trebuie cautata decit parte in ratiunile de utili-311 anume ca o obste fara carti isi pastreaza astfel mai 1 sn'e in memorie textele. Principalul este ca viata insasi, sa spunem asa, in faza arhaica a culturii, mai are o alca¬tuire metrica si strofica. Poezia continua sa fie acolo mo¬dul firesc de exprimare, de indata ce se refera la lucruri superioare, in Japonia, pina la revolutia din 1868, partea principala a documentelor de stat importante se mai redacta inca in forma poetica. Istoria dreptului a acordat o atentie deosebita urmelor asa-numitei Dichtung im Recht16, intilnita pe teritoriu germanic. Este indeobste cunoscut pasajul din dreptul frizon vechi17, unde o pre¬vedere privitoare la conditiile de indeplinit pentru van¬zarea mostenirii unui orfan trece brusc la aliteratii lirice:
„A doua conditie este: daca anul se scumpeste, si foamea fierbinte bintuie prin tara, si copilul este ame¬nintat sa moara de foame, atunci mama trebuie sa scoata la mezat si sa vinda mostenirea copilului ei, si sa-i cum¬pere copilului ei o vaca si grihe" etc. — „A treia conditie este: daca pruncul este cu totul despuiat si fara casa, si ceata intunecoasa si iarna friguroasa se apropie, atunci fiecare se retrage in curtea si an casa lui, si in adaposturi calduroase, iar animalul salbatic cauta scorbura copacu¬lui si adapostul de la munte, unde sa-si poata feri trupul. Atunci, copilul minor se vaita si tipa, si-si plinge madu¬larele goale si lipsa de acoperis, si pe tatal lui, care ar fi trebuit sa-l apere de foame si de frigul cetos al iernii, si care zace inchis cu patru cuie si acoperit intr-un loc ati de adinc si de intunecos sub stejari si sub pamint."



Dupa parerea mea, aici nu avem de-a face cu o infru musetare intentionata a textului in urma unui imbold ludic, ci cu faptul ca insasi formularea juridica se mai afla in sfera spirituala elevata, in care forma poetica era mijlocul de exprimare firesc. Tocmai prin evadarea in poezie, acest exemplu frizon este deosebit de frapant, si pare mai graitor chiar, intr-un anumit sens, decit formula de impacare a vechilor islandezi (Tryggttamal), care, exclu¬siv in strofe aliterante, constata restabilirea pacii, relateaza plata amenzii, interzice cu cea mai mare strasnicie orice nou conflict, si apoi, cu declaratia ca cel ce va incalca pacea va fi pretutindeni lipsit de pace, face o digresiune, alcatuita dintr-un sir de imagini menite sa intareasca acest „pretutindeni" pina in cele mai departate departari:
Pina unde oamenii vineaza lupii, crestinii se duc la biserica, paginii aduc jertfe
in sanctuar, focul isi inalta flacarile, cimpul inverzeste, copilul isi cheama mama, mama isi hraneste copilul, oamenii isi pazesc focul din vatra, corabia pluteste, scuturile sclipesc, soarele lumineaza, zapada cade, bradul creste, soimul zboara toata ziua de primavara,
in ambele aripi purtind vint zdravan, cerul se inalta, mlastina este cultivata, vintul suiera, apa curge catre mare, ar-gatii seamana griu.
Pste evident ca aici avem de-a face cu o prelucrare rterara a unui anumit caz juridic; e greu de presupus ca zia a putut servi vreodata ca document cu valabili ' te practica. Totusi, ea ne deplaseaza prompt in acea sfe a a unitatii primitive dintre poezie si sentinta sacra, in care apare in acest context.
Tot ce este poezie se dezvolta in joc: jocul sacru al ado¬rarii lui Dumnezeu, jocul festiv al petitului, jocul belicos al intrecerii, insotit de fanfaronada, de injuraturi si de ironie, jocul de inteligenta si de indeminare. in ce masura calitatea ludica a poeziei se pastreaza cu prilejul dez¬voltarii si diferentierii civilizatiei?
Mitul, in orice forma ar fi el transmis, ramine tot tim¬pul poezie. El ne da, in haina poetica si cu mijloacele imaginatiei, relatarea unor lucruri pe care ni le inchipuim ca petrecute. Mitul poate fi plin de tilcul cel mai profund si mai sacru. Si exprima, poate, corelatii care nu pot fi niciodata circumscrise in mod rational, in pofida aces¬tui caracter sacru si mistic, propriu mitului in faza de cul¬tura careia ii corespunde, deci cu deplina recunoastere a sinceritatii absolute cu care a fost acceptat, ramine ingaduita intrebarea daca un mit poate fi considerat vre¬odata ca absolut serios. Mitul e serios in masura in care poezia poate fi serioasa. Prin tot ce depaseste hotarele judecatii precumpanitor logice, atit poezia, cit si mitul se misca in domeniul jocului. Dar asta nu inseamna: intr-un domeniu inferior. E foarte posibil ca mitul sa se ridice, jucindu-se, pina la culmi unde ratiunea nu-l mai poate urmari.
Hotarul dintre posibilul imaginabil si sfera imposi¬bilului e trasat treptat de mintea omeneasca abia o data cu progresul civilizatiei. Pentru omul salbatic, cu orin-duirea lui logica limitata a lumii, totul mai este de fapt posibil. Mitul, cu absurditatile si enormitatile lui, cu ne¬masurata lui exagerare si confuzie de raporturi, cu nepasatoarele lui inconsecvente si variatii ludice, inca nu-l stin-jeneste ca un lucru imposibil. Totusi, am putea sa ne intre¬bam daca nu cumva si pentru salbatic nu se leaga de la bun inceput, de credinta in cele mai sfinte miruri ale sale, un anumit element de viziune umoristica. Mitul izvoraste o data cu poezia in sfera jocului, iar religia salbaticului se afla, ca si intreaga lui viata, mai mult de jumatate in acea sfera.
De indata ce mitul a devenit literatura, adica de indata ce este purtat, intr-o forma fixa transmisa prin traditie, printr-o cultura care intre timp s-a desprins din sfera ima¬ginatiei salbaticului, el ajunge sa fie subordonat dis¬tinctiei dintre seriozitate si joc. E sacru, deci trebuie sa fie serios. Dar mai vorbeste tot limba salbaticului, adica o limba care exprima reprezentari de imagini, lipsite inca de un recipient in masura sa cuprinda antinomia joc-seriozitate. Sintem din mosi-stramosi atit de fami¬liarizati cu inchipuirile mitologiei grecesti si atit de dispusi sa le acordam admiratia noastra romantica, ala¬turi de cea acordata Eddelor, incit sintem in general incli¬nati sa trecem cu vederea cit de formidabil de barbare sint amindoua. Abia contactul cu materialul mitic indi¬an vechi, care ne este mai putin aproape de inima, si cu impetuoasa fantasmagorie pe care etnologii, dupa ce au adunat-o din toate colturile lumii, o fac sa ni se inval¬maseasca prin fata ochilor, ne duce la convingerea ca, privite indeaproape, inchipuirile mitologiei grecesti sau germanice vechi, din punctul de vedere al calitatii logi¬ce si estetice, ca sa nu mai vorbim de cea etica, nu se deosebesc deloc sau aproape deloc de fantezia nestavili¬ta a materialului mitic indian vechi, a celui african sau a celui australian. Masurate cu unitatile noastre (ceea ce, fireste, nu poate fi ultimul cuvint), ele sint la fel de lip¬site de stil, la fel de nesarate si la fel de lipsite de gust ca si acestea din urma. Toate acele aventuri ale lui Her-mes, ca si cele ale lui Odin si ale lui Thor nu sint decit o limba a unor salbatici. Nu incape nici o indoiala: in¬chipuirile mitologice, in perioada care le transmite in forma standardizata, nu mai cadreaza cu nivelul spiritual atins. Asa incit mitul, ca sa continue sa fie pretuit ca element sacru al culturii, trebuie acum ori sa fie inter¬pretat mistic, ori sa continue sa fie cultivat numai ca lite¬ratura. Pe masura ce elementul „credinta" se abate de la mit, tonul ludic, pe care il continea din capul locului, rasuna tot mai tare in el. Nici Homer nu mai este un cre¬dincios. Totusi, mitul, ca forma poetica de exprimare a divinului, continua sa aiba o functie importanta, in afara celei pur estetice, chiar si dupa ce si-a pierdut valoarea ca redare adecvata a lucrului inteles. Atit Aristotel, cit si Platon, isi mai astern miezul cel mai profund al gindirii lor filozofice in forma mitica: la Platon, gasim mitul su¬fletului; la Aristotel, reprezentarea dragostei lucrurilor pentru induiosatul creator al lumii.
Pentru intelegerea tonului ludic, propriu mirului, nici o mitologie nu vorbeste mai clar decit cele dintii tratate din Edda noua: Gylfaginning si Skaldskaparmal. Avem de-a face aici cu un material mitic devenit pe de-a-ntre-gul literatura, o literatura care, din pricina caracterului ei pagin, a trebuit sa fie repudiata oficial, dar care a ra¬mas, cu toate acestea, la mare cinste ca bun cultural si a fost cultivata ca atare18. Autorii ei au fost crestini, chiar fete bisericesti. Si descriu intimplarile mitice pe un ton in care gluma si umorul sint incontestabil prezente. Dar nu este tonul unui crestin care, in virtutea credintei sale, se simte mai presus decit paginismul decazut si il ia peste picior, si mai putin cel al convertitului, care com¬bate trecutul ca pe un intuneric diabolic, ci mai degraba un ton alcatuit pe jumatate din credinta si pe jumatate din seriozitate, asa cum a fost cazul totdeauna in gindi-rea mitica, si care probabil ca in epoca pagina dinainte nu avea o sonoritate cu mult diferita. Legatura dintre temele mitologice absurde, pura fantezie a omului sal¬batic — ca, de pilda, povestirile despre Hrungnir, Groa, Aurwandil —, si tehnica poetica de inalt nivel este de asemenea in concordanta cu esenta mitului, care se stie ca tinde pretutindeni spre forma de exprimare cea mai elevata. Numele primului tratat, Gylfaginning, adica „prin¬derea lui Gylfi", da mult de gindit. Are forma veche, cu¬noscuta noua, a convorbirii cosmogonice alcatuite din intrebari si raspunsuri. Thor are o astfel de convorbire in sala lui Utgard-Loki. G. Neckel vorbeste aici pe drept cuvint despre un joc19. Gangleri pune vechile intrebari sacre privitoare la obirsia lucrurilor, a vintului, a iernii si a verii. Raspunsurile nu dau de regula ca solutie decit figuri mitologice bizare, inceputul tratatului Skaldska-parmal se afla de asemenea pe de-a-ntregul in sfera jocu¬lui: o fantezie primitiva, lipsita de stil, despre niste uriasi netoti si despre niste pitici rai si vicleni, intimplari gro¬solane si hilare, miracole, care in cele din urma sint ex¬plicate ca halucinatii. O mitologie in ultimul ei stadiu, fara indoiala. Dar, daca apare insipida, absurda, voit fantas¬tica, nu are rost sa explicam aceste trasaturi ca o degene¬rare recenta a unor conceptii mitice eroice. Dimpotriva, ele fac parte de la bun inceput, tocmai in lipsa lor de stil, pe de-a-ntregul din mit.
Formele poeziei sint numeroase: forme metrice, forme strofice, mijloace poetice ca rima si asonanta, ca alternarea si refrenul, forme de exprimare (cea dramatica, cea epica, cea lirica). Oricit de variate sint aceste forme, le regasim identice in toata lumea. Acelasi lucru se poate spune si despre motivele poeziei si despre comunicarea narativa in general. Numarul lor este mare in aparenta, dar toate revin, pretutindeni si in toate epocile. Toate aceste forme si motive ne sint atit de familiare, incit existenta lor, pen¬tru noi, ca sa spunem asa, vorbeste de la sine, si prea ara¬reori cautam sa aflam ratiunea generala care le determina sa fie asa si nu altfel. Ratiunea identitatii atit de profunde a expresiei poetice in toate perioadele cunoscute de noi ale societatii omenesti pare ca trebuie cautata, in buna parte, in faptul ca aceasta manifestare a cuvintului crea¬tor de forma isi are radacina intr-o functie mai veche si mai originara decit orice viata culturala. Acea functie este jocul.


Sa enumeram inca o data ceea ce ni s-a parut a fi sem¬nalmentele de fapt ale jocului. Jocul este o actiune care se desfasoara inlauntrul unor anumite limite de loc, de timp si de sens, intr-o ordine vizibila, dupa reguli accep¬tate de bunavoie si in afara sferei utilitatii sau necesitatii materiale. Starea de spirit a jocului este cea a distragerii si a extazului, fie sacru, fie doar festiv, indiferent daca jocul e consacrare sau divertisment. Actiunea e insotita de simtaminte de inaltare si de incordare si aduce cu sine voiosie si destindere.
Este aproape cu neputinta de tagaduit ca din aceasta sfera a jocului fac parte, in mod ca si firesc, toate activi¬tatile creatiei poetice: impartirea metrica sau ritmica a cuvintarii vorbite sau cintate, gasirea de rime sau aso¬nante nimerite, ascunderea intelesului, constructia artis¬tica a frazei. Cel care, impreuna cu Paul Valery, numeste poezia un joc, joc lexical si lingvistic, nu foloseste un transfer de semnificatie, ci patrunde in insusi sensul cel mai profund al cuvintului.
Corelatia dintre poezie si joc nu se refera numai la forma exterioara a vorbirii. Ea reiese in mod la fel de esen¬tial cu referire la formele imaginatiei, la motivele ei si la invesmintarea lor in expresie. Fie ca avem de-a face cu imaginatia mitica, fie cu cea epica, dramatica sau lirica, cu legende din preistorie sau cu romane contemporane, totdeauna scopul constient sau inconstient este produ¬cerea, cu ajutorul cuvintului, a unei incordari care sa-l captiveze pe auditor (sau cititor). Totdeauna se pune chestiunea sa se obtina un efect. Si totdeauna substratul este o situatie din viata omeneasca sau un caz de emotie omeneasca, apte sa comunice incordarea. Situatiile sau cazurile nu sint insa prea numeroase. Luate in intelesul lor cel mai larg, ele sint in cea mai mare parte situatii de conflict ori de dragoste sau de amindoua la un loc.
Astfel, ne-am apropiat de domeniul pe care am con siderat ca trebuie sa-l includem, ca pe un element com¬ponent integrant, in categoria „joc", si anume de cel al emulatiei, intr-un numar imens de cazuri, tema centrala a unui dat poetic, sau literar in general, rezida intr-o sarcina pe care eroul trebuie s-o indeplineasca, intr-o incercare prin care trebuie sa treaca, intr-o piedica pe care trebuie s-o inlature. Denumirea de „erou" sau de „pro¬tagonist" data persoanei care actioneaza intr-o povestire spune ea insasi foarte mult. Sarcina trebuie sa fie neo¬bisnuit de grea, in aparenta imposibila. Ea este legata ade¬seori de o provocare, de un legamint sau de o fagaduinta Se vede numaidecit ca toate aceste motive ne duc inapoi direct in domeniul jocului agonal. O a doua serie de te¬me de incordare se bazeaza pe identitatea ascunsa a eroului. El nu este recunoscut drept ceea ce este, pentru ca-si ascunde identitatea, sau nu si-o cunoaste nici el, sau isi poate lua alta identitate, sau si-o poate modifica, intr-un cuvint, eroul poarta o masca, apare sub o deghi¬zare, duce cu el o taina. Iarasi sintem aproape de dome¬niul vechiului joc sacru al fiintei ascunse, care se dezvaluie numai initiatilor.
Practicata in competitie, aproape totdeauna cu scopul de a intrece un adversar, poezia arhaica cu greu se poate deosebi de lupta straveche cu ghicitori mistice sau rea¬liste. Dupa cum competitia enigmistica produce intelep¬ciune, tot asa jocul poetic naste cuvinrul frumos. Ambele sint dominate de un sistem de reguli de joc care deter¬mina notiunile artistice si simbolurile fie sacre, fie doar poetice; de cele mai multe ori, si una, si alta. Lupta enig¬mistica si poezia presupun amindoua un cerc de initiati, pentru care limba speciala, vorbita acolo, este inteligibila. Valabilitatea solutiei depinde in amindoua numai de intrebarea daca respecta regula jocului. Poet este cel care poate vorbi limba artistica. Limba poetica se deosebeste de cea obisnuita prin aceea ca se exprima intentionat in imagini speciale, pe care nu le intelege oricine. Orice limba este o exprimare in imagini. Prapastia dintre exis¬tenta si intelegere nu poate fi trecuta decit daca intervin "nteia imaginatiei. Notiunea cuplata cu cuvintele tre-yjg sa rarnina tot timpul neadecvata pentru curgerea flu-. juj vietii. Cuvintul figurativ invaluie lucrurile in esie sj ie radiografiaza cu razele intelegerii. Dar, in rimP ce lirnba vie^i obisnuite, ca instrument practic si de folosinta generala, toceste fara incetare caracterul plas¬tic al oricarei expresii si ajunge la o autonomie strict lo-eica in aparenta, poezia continua sa cultive intentionat caracterul plastic al limbii.
Ceea ce face cu imaginile limba poetica este un joc. Ea le claseaza in serii elegante, introduce in ele taine, asa incit flecare imagine constituie dezlegarea unei enigme.
in civilizatia arhaica, limba poetica mai este inca mijlocul de exprimare prin excelenta. Poezia indeplineste acolo functii mai ample si mai vitale decit satisfacerea unor nazuinte literare. Ea preface cultul in cuvint, hota¬raste anumite raporturi sociale, devine vehiculul intelep¬ciunii, al legii si al moralei. Toate acestea le face fara sa-si prejudicieze natura ei de joc, deoarece insusi cadrul cul¬turii primare ramine un cerc ludic. Actiunile ei se des¬fasoara in cea mai mare parte in forma unor jocuri de societate. Chiar si activitatile utilitare se alatura de prefe¬rinta unui context ludic oarecare. Dar, pe masura ce civi¬lizatia se dezvolta pe plan spiritual si material, domeniile in care trasatura ludica nu se poate observa deloc sau aproape deloc se largesc pe seama celui inlauntrul caruia jocul are cale libera. Civilizatia, ca un tot, devine serioasa. Legea si razboiul, tehnica si stiinta par sa piarda contactul cu jocul. Chiar si cultul, care odinioara avusese in actiu¬nea sacra un cimp larg de exprimare in forma ludica, pare sa participe la acest proces. Si atunci ramine, ca un bas¬tion al jocului infloritor si nobil, arta poetica.
Caracterul ludic al limbajului poetic figurat este atit de evident, incit aproape ca nu mai are nevoie sa fie demonstrat cu prea multe argumente sau sa fie ilustrat cu prea multe exemple. Avind in vedere valoarea esentiala care practicarea poeziei o are pentru cultura arhaica, nu este de mirare ca tocmai acolo tehnica artei poetice a ajuns la cel mai inalt grad de strictete si de rafinament.
Caci avem de-a face cu un cod de reguli de joc jv, scris in mod amanuntit, intr-un sistem strict, cu valabil" tate obligatorie, dar cu nesfirsite posibilitati de variati Sistemul este pastrat si transmis ca o stiinta nobila. j\j este intimplator ca aceasta cultivare rafinata a artei pop. tice poate fi constatata concomitent la doua popoare care, fiind situate la mare departare unul de altul, nu au avut contact deloc sau prea putin cu culturile mai boga¬te si mai vechi, in masura sa le influenteze literatura: Ara-bia veche si Islanda ciclurilor edda si saga. Putem neglija aici amanuntele privitoare la metrica si la prozodie, pen¬tru a ilustra cu un singur exemplu elocvent cele spuse si anume cu asa-numitele kenningar norvegiene vechi. Cine spune „ghimpe lingual" in loc de „limba" (organul bucal), „pardoseala salii vinturilor" in loc de „pamint", „lupul copacilor" in loc de „vint" propune de fiecare data auditorilor sai o mica ghicitoare poetica, pe care ei o rezolva tacit. Cu siguranta ca poetul si camaradul lui cunosc asemenea metafore cu sutele. Lucrurile cele mai importante, de pilda aurul, au zeci de denumiri poeti¬ce. Unul dintre tratatele Eddei noi, numit Skaldskaparmal (= limba poetica), insira nenumarate expresii poetice. O kenning serveste, si nu in ultima instanta, ca proba privi¬toare la cunostintele mitologice ale cuiva. Fiecare zeu are multiple pseudonime, care cuprind cite o aluzie la aven¬turile lui, la infatisarea lui sau la inrudirea lui cosmica. „Cum il definim pe Heimdall? — il numim fiul celor noua mame, sau paznicul zeilor, sau albul Ase, sau dusmanul lui Loki, sau cautatorul colierului zeitei Freya" si multe altele20. Corelatia strinsa dintre arta poetica si ghicitoare continua sa se tradeze in multe urme. Ceea ce este prea limpede conteaza la skalzi ca greseala tehnica. Este o ce¬rinta veche, care a fost in vigoare cindva si la greci, ca vorbirea poetica sa fie tenebroasa. La trubaduri, a caror - "si manifesta, ca nici o alta, functia de joc de socie- asa-numitul trobar dus.
" De aceea, orientarile lirice moderne, care se misca in rionat intr-un domeniu indeobste inaccesibil si care fac ,. ' enigrnizarea sensului in cuvint obiectivul principal 1 creatiei, ramih intru torul credincioase artei lor. Avind cerc restrins de cititori care le inteleg limba, sau cel tin o CUnosc, ele formeaza un grup de cultura inchis, de tip foarte vechi. Nu mai ramine decit intrebarea daca intreaga cultura inconjuratoare poate pretui si recunoaste in suficienta masura pozitia lor, spre a constitui platfor¬ma necesara pentru ca arta lor sa-si poata exercita functia vitala, care este ratiunea existentei lor.


loading...




Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite