c3v5vd
Toti indicatorii confirma acest lucru: fie ca ne referim la efective, la partea relativa sau la vechimea medie, somajul pe termen lung se afla intr-o continua crestere. Amploarea fenomenului conduce, prin urmare, la banalizarea sa. Aceasta ascunde, in realitate, situatii foarte eterogene. Astfel, putem evidentia: un somaj de excludere, reprezentativ pentru muncitorii in virsta; un somaj de insertie, specific celor sub 25 de ani; un somaj de reconversie, legat de restructurarea industriala.
In centrul preocuparilor se afla problematica inegalitatilor, a dualismului sau a segmentarii, actiunile duse imbinind garantarea resurselor si politica de formare
(P. Bouillaguet si C. Guitton, 1992; G. Ferréol si P. Deubel, 1990; M. Xibberas, 1993).
Se impune aici necesitatea de a ne interoga asupra specificitatii celor vizati si asupra pertinentei analizelor propuse. Trebuie oare, din acest punct de vedere, sa interpretam aceste abordari in termeni de stigmatizare si etichetare, sa acceptam rigi ditatea aparatului productiv, sa ne concentram asupra recompunerii raportului salarial?
In acest text, ne vom interesa in mod special de doua tipuri de populatii destul de putin cunoscute: analfabetii si handicapatii.
I. Analfabetism si inegalitati
Dintre toate natiunile dezvoltate, doar cele din sudul Europei au recunoscut intotdeauna existenta unui numar considerabil de analfabeti. Acest fapt se afla in strinsa legatura cu folosirea incompleta a miinii de lucru din anumite regiuni rurale si cu insuficienta dezvoltare a scolarizarii.
Cifrele avansate in prezent 15% in Italia si Portugalia, 23% in Grecia, 35% in
Spania (Rivière, 1990) isi pierd totusi valoarea din cauza lipsei unor definitii omo gene. Comparatiile devin, deci, greu de realizat.
Intre celelalte tari europene, Anglia urmata de Irlanda a jucat in anii 70 rolul de precursor in constientizarea analfabetismului ca fenomen, gratie in special unei campanii de mediatizare duse de BBC (seria On the move ) cu ocazia unui program de alfabetizare la scara nationala pus in aplicare de catre voluntari ce lucrau de ani indelungati in cartiere defavorizate. Insa nici o ancheta nu a permis inca validarea sau infirmarea estimarilor facute de catre experti (doua milioane de analfabeti, adica aproximativ 6% dintre persoanele adulte).

In Germania si in Belgia, evolutia poate fi comparata cu cea din Franta. In schimb,
Danemarca si Luxemburg ramin serios in urma. In Statele Unite, lucrarile con gresului National Assessement of Educational Progress au demonstrat ca o proportie considerabila de tineri adulti intimpina serioase dificultati in citirea unui text obisnuit
(testele A.P.L., Adult Performance Level). Aceeasi constatare a fost facuta in Canada si Australia. Japonia pare sa constituie o exceptie (Neice, 1990): datorita redresarii sistemului de invatamint, analfabetismul prezinta un indice deosebit de scazut (0,5% din populatie).
Principalele semne de intrebare se raporteaza la masura si interpretarea feno menului.
1. Care este metodologia pe care trebuie sa o adoptam?
Exceptind faptul ca termenul nu are acelasi sens pentru toata lumea, analfabetismul genereaza, ca si alte handicapuri, un sentiment de jena care impiedica obtinerea de informatii precise asupra efectivelor vizate.
De asemenea, intrebari directe precum Stiti sa cititi sau sa scrieti? , puse cu ocazia recensamintului din 1949, in masura in care ele pot indica daca cei interesati percep sau nu greutatile, sint prea generale pentru a putea deosebi acest tip de populatie.
Exista mai multe maniere de a citi (un cuvint, o fraza, un formular administrativ), tot asa cum scrisul presupune un ansamblu de situatii intermediare intre simpla transcriere a patrimoniului sau si redactarea unei lucrari.
Orice tentativa de cuantificare reclama astfel o metodologie corespunzatoare.
Cercetarile efectuate au urmat doua orientari diferite. In prima, se porneste de la o idee care poate fi formulata in felul urmator: din moment ce anumiti indivizi nu stiu sa citeasca, sa scrie si sa socoteasca, de ce nu am evalua direct existenta acestor cunostinte elementare la un esantion reprezentativ? Supunem, deci, persoanele inte rogate unei serii de probe menite sa testeze volumul cunostintelor lor din diferite activitati culturale de baza. Unul sau mai multe praguri stabilite a priori sau deduse ulterior in fiecare domeniu de investigatie abordat ii deosebeste pe cei care sint sau nu analfabeti (cei dintii fiind, la rindul lor, regrupati pe nivele ).
Subdiviziunile care se realizeaza depind de natura si de varietatea testelor efec tuate, ca si de exigentele inregistrate in materie de baremuri si cotari. Variabilitatea criteriilor folosite demonstreaza ca ... variaza insusi numarul analfabetilor, cu toate ca, indiferent de procedura adoptata, gasim intotdeauna ca numarul acestora este foarte mare (cf. prezentarea ce urmeaza).
Acest mod de a aprecia gradele de cunoastere a fost multa vreme considerat dificil de aplicat, in special la scara larga (ancheta nationala ce se aplica la mii de persoane).
Experimentarea sa cu succes in Canada determina reexaminarea unui asemenea rationament.
Cea de a doua serie de metode, indirecte de aceasta data, se sprijina pe efectele pe care analfabetismul le determina in viata curenta. Acest demers, ce a fost deja utilizat de catre epidemiologul Philip Wood pentru a descrie handicapurile de sanatate
(Ph. Wood, 1975), se bazeaza pe urmatorul rationament: nivelul de dezvoltare al societatii noastre determina populatia la o utilizare generalizata a practicilor concrete precum citirea numelui sau adresei unui corespondent, redactarea unui ordin de plata, formarea unui numar de telefon; incapacitatea realizarii acestor activitati, partial sau in totalitate, reflecta, deci, ignorarea unor anumite cunostinte de baza.
Masurarea analfabetismului. Trei proceduri diferite, aceeasi constatare
O prima evaluare a fost facuta la inceputul anului 1988 de catre Infométrie, sub patronajul G.P.L.I., in urma unei anchete realizate asupra unui numar de 1000 de persoane. Scopul declarat al testelor era de a aprecia diferitele capacitati ale acestora.
Subiectii trebuiau sa citeasca un text avind o tema familiara (televiziunea); apoi li se puneau unele intrebari simple ce urmareau stabilirea gradului de intelegere a unuia sau a altuia din fragmentele citite. Urma o scurta dictare, care nu prezenta dificultati deosebite, dar permitea scoaterea in evidenta a relatiei cu scrisul . Potrivit acestui procedeu, unul din cinci francezi era considerat analfabet. Publicarea rezultatelor acestei cercetari a avut un puternic ecou in opinia publica (Vélis, 1990).
Cea de a doua investigatie a avut loc la sfirsitul anului 1988, in Ille de la Réunion, la initiativa Directiei generale a I.N.S.E.E. in colaborare cu CAFOC (Centre
Académique de Formation Continue). Populatia vizata: persoanele fara diploma, intre 16 si 40 de ani. Au fost propuse diferite exercitii: stabilirea legaturii dintre titluri si texte, transformarea unitatilor de masura, operatii elementare (adunare sau scadere). In total, o rata a analfabetismului estimata la peste 20% (Colliez, 1989).
Cel de al treilea experiment, avind un dublu scop (de evaluare si de formare), a fost pus la punct in cadrul serviciilor Armatei, insarcinata de Service Nationale
(Brossier si Mazel, 1992). El se adreseaza cu precadere recrutilor care au abandonat scoala cel tirziu dupa clasa a XI a, inainte de a fi obtinut diploma. Acest esantion
(in numar de 106.415) reprezinta un sfert din efective si poate fi impartit in mai multe categorii. Distingem, astfel, dintre tinerii recruti pe cei care sint incapabili sa desci freze silabe izolate; de asemenea, pe cei care au probleme de intelegere sau care au o viteza de lecturare scazuta. Concluzia: 35% dintre acesti recruti nu pot realiza nimic mai mult decit simple fraze (Ministerul Apararii, 1991).
Aceasta incercare, desi logica, a suscitat numeroase critici: de exemplu, cum se poate stabili lista sarcinilor considerate necesare sub raport social pentru a trai intr-o anumita tara si intr-o anumita epoca? Prin urmare, trebuie stabilite o serie de norme.
Astfel, o ancheta americana realizata la inceputul anilor 70 si condusa de N. Northautt pretindea ca pentru a scapa de analfabetism este suficient sa stii sa calculezi consumul de benzina al masinii, sa dai restul fara sa te inseli si sa intelegi defalcarile succesive operate in statele de salarii (Dumazedier si de Gisors, 1989). Dar, chiar si aici pot aparea unele artificii. Pe de alta parte, cum sa conceptualizezi anumite potentialitati considerate indispensabile, precum intelegerea a ceea ce este ambiguu sau dra gostea de frumos (Kozol, 1985).
Si totusi, estimarea efectivelor prezentate aici se raporteaza (si din ratiuni de comoditate) tocmai la acest tip de abordare (Borlowski, 1989). S-a admis, deci, a priori ca analfabetismul ar putea fi inteles prin prisma a patru mari incapacitati (inca pacitatea de a vorbi, de a citi, de a scrie si de a intelege franceza), fiecare dintre acestea fiind determinata de anumite aspecte (cum ar fi faptul de a nu vorbi franceza acasa sau a o vorbi incorect in afara ei, faptul de a nu citi carti sau ziare, de a nu fi in stare sa completeze un cec, de a nu sti ce trebuie facut in cazul unui litigiu cu orga nismele administrative).
Faptul de a acorda acestor rezultate un loc privilegiat nu tine atit de cifra globala, cit de analiza lor. Ancheta din care au fost extrase aceste rezultate a fost realizata de catre I.N.S.E.E. in iarna dintre anii 1986-87, pe un numar de 18.500 persoane, in virsta de 18 ani si peste 18 ani, persoane ce locuiau in propria locuinta si care erau considerate sanatoase mai precis care nu prezentau nici un handicap suparator de natura senzoriala, motrice sau mentala.
2. Ancheta I.N.S.E.E. privind conditiile de viata
Din 37 de milioane de persoane, 3,3 milioane (adica 9,1%) sint purtatori a cel putin uneia din deficientele amintite:
Dificultati intilnite la nivelul ... Nr. persoane
... vorbirii 750.000
... citirii
900.000
... scrisului 1.200.000
... intelegerii 2.000.000
Acest procedeu necesita unele observatii. In primul rind, el trebuie considerat ca o evaluare minima. Aplicarea acelorasi criterii unor persoane care prezinta handi capuri senzoriale sau motorii ar fi condus la o cifra apropiata de cinci milioane. Alte probe mai selective, includerea persoanelor institutionalizate sau a celor care traiesc dincolo de granite ar fi ingreunat si mai mult bilantul. In plus, acest rezultat exprima o impletire relativa a incapacitatilor luate in calcul. Planul scolar privind dobindirea cunostintelor, in baza caruia copiii sint priviti ca invatind in mod succesiv sa vorbeasca, sa citeasca, sa scrie si sa stapineasca limbajul, este majoritar in cazul analfabetilor francezi. Dar, chiar daca acest plan caracterizeaza cu precadere tinerii, odata cu inaintarea in virsta, pertinenta sa scade.
Evaluarea la care s-a ajuns a dus la aparitia urmatoarelor statistici:
Tip de populatie Efectivele atinse de analfabetism Procent corespondent
Imigranti 1.400.000
31%
(din care 500.000 nu au (41% pentru femei fata de frecventat niciodata scoala) 21% pentru barbati)
Francezi 1.900.000
6%
(din care 100.000 s-au sustras (17% pentru cei peste 60 ani scolarizarii obligatorii) fata de 3% pentru celelalte categorii de virsta)
Pentru persoanele nascute in strainatate, populatia cea mai afectata este cea care nu a fost niciodata scolarizata. Se observa de asemenea ca, cu cit data sosirii este mai indepartata in trecut (cazul italienilor sau al polonezilor, in special), cu atit diferenta dintre barbati si femei devine mai insemnata, probabil pentru ca acestea din urma au ramas cel mai adesea inactive. Dimpotriva, cu cit fluxurile imigrarii sint mai recente
(provenind din Asia sau din Orientul Mijlociu, de exemplu), cu atit deosebirile dintre sexe tind sa se estompeze.
In comparatie cu persoanele ce au aceeasi origine geografica, analfabetii s-au confruntat inca din tinerete cu un anumit numar de handicapuri. Acestea se com pleteaza reciproc si conduc la o anumita logica a excluderii. In afara de aceasta, trebuie sa evocam alte analize consacrate cercului vicios al saraciei sau al subdez voltarii : Ei sint exclusi pentru ca nu stiu sa citeasca, dar nu pot invata sa citeasca pentru ca sint exclusi .
Ca un prim factor, trebuie sa mentionam dificultatile de ordin socio-cultural. In sprijinul acestei constatari stau doi indicatori, si anume: mentinerea a doua generatii parentale la cel mai de jos nivel al ierarhiei sociale si lipsa scolarizarii la tata sau la mama. Transmiterea cunostintelor este astfel denaturata.
Trebuie, de asemenea, luate in consideratie problemele financiare, nevoia precoce de a munci, precum si lipsa de afectiune si reorganizarea structurii familiale ca urmare a divortului sau a vaduviei. Pe de alta parte, unele studii nefinalizate privind structurile cognitive deficiente au facut si mai dificile posibilitatile de insertie. In fine, o conditie fizica insuficienta constituie un obstacol uneori greu de depasit.
Consecintele acestui fapt apar in modurile de viata. Potrivit handicapului avut in vedere, variatiile dintre diversele tipuri de populatie (in special atunci cind ne referim doar la cele active) nu sint deloc neglijabile din moment ce isi schimba valoarea de la unu si jumatate la trei.
3. O influenta constanta pe toata durata ciclului de viata
Analfabetismul reprezinta un factor determinant in transmiterea inegalitatilor. Astfel, un capital socio-economic insuficient se exprima cel mai adesea prin dificultati scolare suplimentare: vocabular sarac, probleme de comprehensiune, lipsa ajutorului parintilor la lectii, teme, recapitulari sau studii personale.
Faptul ca analfabetii sint mai expusi riscului de a se gasi in situatii defavorabile nu inseamna ca toti sint in aceasta situatie sau ca aceleasi persoane ar cumula dezavantaje.
In plus, acest handicap nu este trait in acelasi fel in toate timpurile. De exemplu, in 1958, aproape toti tinerii care ieseau de pe bancile scolii cu un bagaj sarac de cunostinte gaseau un loc de munca: ucenic, muncitor agricol ... Jumatate din populatia cu virsta de peste 25 ani nu avea nici o diploma si nu stia ce inseamna teama de somaj (Chauveau, 1988, p.18). Conjunctura s-a schimbat insa de atunci, pastrarea serviciului devenind tot mai problematica.
Nu trebuie respinsa posibilitatea unei traiectorii ascendente, chiar daca riscul de abatere de la aceasta ramine considerabil.
4. Politici de formare si dispozitive de insertie
Masurile luate in anii 1960-1970 pentru a-i invata franceza pe imigranti, in afara faptului ca se caracterizau printr-un militantism al educatorilor si ca beneficiau de garantie financiara din partea autoritatilor de stat, se bazau in principal pe actiuni asociative de natura benevola.
Lupta impotriva analfabetismului a urmat o cale asemanatoare mai bine de un deceniu. Cu singura diferenta, totusi, ca asumarea acestei sarcini de catre organismele asociative sau parapublice se adresa in principal populatiilor ce traiau in lipsuri si saracie. Ea a permis, astfel, intelegerea vulnerabilitatii analfabetilor. Acestia, cu oca zia unui eveniment destabilizator (divort, concediere, boala grava...), sint la discretia unui proces de excludere: ei nu se pot informa asupra drepturilor lor, nu pot citi mica publicitate sau indeplini diversele demersuri administrative.
In aceste conditii, initiativele au cunoscut o dezvoltare considerabila, situatia actuala caracterizindu-se printr-un numar mare de actiuni: unele dintre acestea, destinate unor grupuri aparte de persoane (imigranti, tineri, someri de lunga durata,
F.D.S.: fara domiciliu stabil ...), celelalte corespunzind diverselor capitole din cadrul politicii sociale (R.M.I., educatie, sanatate...). Multe dintre acestea au reusit sa propuna metode pedagogice mai sustinute care sa raspunda nevoilor imediate ale analfabetilor (A. Serres, 1988). Iata si citeva exemple:
Sanatate si comunicare este o asociatie ce se sprijina pe o indelungata expe rienta de formare a migrantilor. Doua cuvinte-cheie: informare si prevenire. La aceasta actiune de popularizare participa pedagogi, asistenti sociali, corp medical.
Naratiunea cistiga in fata abstractiunii (Gillardin si Tabet, 1988).
F.N.A.R.S. este o federatie ce grupeaza centre de primire, inclusiv comunitati precum Emmaüs sau Armata Salvarii. Obiectivul sau principal este favorizarea dobindirii unei locuinte persoanelor care sint lipsite de aceasta. Asistenta poate capata mai multe forme: redactarea unui CV, consultanta juridica, eventuale plasari.
Initiativele nu lipsesc nici in domeniul muncii. Cercetatorii de la ISEOR, in colaborare cu G.P.L.I., au preconizat situatii specifice acestui tip de public.
Unele echipe de la A.N.P.E., C.L.A.P. sau de la A.F.P.A. (referindu-se la proiectul
Tremplin din Seine-Saint-Denis) propun, in ceea ce le priveste, module specifice destinate unei mai bune asocieri intre pregatirea teoretica si situatiile de munca.
Regasim aici problema alternantei. Trebuie, de asemenea, sa amintim posibilitatile oferite de catre organismele locale, actiunile de insertie sau servicii de proximitate.
Nu trebuie sa uitam dispozitivul Noile calificari ( Nouvelles qualifications ) sau reteaua Tinerii si tehnologiile ( Jeunes et technologies ).
Necesitatea coordonarii si sprijinirii promotorilor acestor actiuni duse impotriva analfabetismului s-a impus cu rapiditate: aceasta a constituit unul din motivele crearii, in 1984, a G.P.L.I. structura interministeriala (dar atasata in mod semni ficativ Ministerului Afacerilor Sociale). Din pacate, pentru moment, impulsionarea unor astfel de actiuni de mare anvergura nu este posibila din cauza mijloacelor limitate atit umane (aproximativ 12 persoane), cit si financiare (aproximativ 30 milioane de franci in 1992), precum si din cauza lipsei de autonomie.
Oricit de eficace ar fi aceste interventii (majoritatea publicatiilor citeaza o rata a reusitei ce se situeaza in jurul valorii de 20%, indiferent ca ar fi vorba de formare, de dinamizare sau de contact), apare extrem de necesara o politica de ansamblu in combaterea anumitor rigiditati.
5. Semne de intrebare
Analfabetismul si-a facut o intrare recenta, desigur inca timida, in preocuparile facto rilor de decizie si ale gestionarilor publici.
Institutul de Socio-economie a intreprinderilor si organizatiilor, centru de cerce tare atasat Universitatii din Lyon II, s-a interesat de un atelier de sticlarie. Estimarea erorilor manevrele gresite de dirijare a instalatiilor ce duc la producerea de accidente a atins o cifra de 400.000 franci pe an, pentru un colectiv de munca de 30 persoane (Bonnet, 1988). Actiunea de sensibilizare, axata pe grilele de competenta si realizata cu concursul cadrelor, a permis o scadere substantiala. La aceleasi conclu zii s-a ajuns in urma studierii unei unitati de productie agro-chimica (Savall, 1991).
Dar cheltuielile ocazionate de acest tip de handicap ating si colectivitatea
(Savall, 1991 bis). Factura s-ar ridica anual la 600.000 de franci pentru un cartier de
45.000 de locuitori.
Totul lasa sa se inteleaga ca actuala conjunctura necesita nu numai o logistica adecvata, ci si o dorinta nestramutata de a i se opune. Pe aceasta tema trebuie facute unele observatii:
Situatia risca sa se degradeze in masura in care competentele si iscusinta sint obligate sa se transforme (Hirsch, 1991). Oare automatizarea liniilor de montaj nu implica o redefinire a muncii si o mai mare polivalenta?
Daca ar fi sa dam crezare recomandarilor expertilor de la O.C.D.E., formarea propusa ar trebui sa fie o formare calificatoare bazata pe modelul german sau suedez (Benton si Noyelle, 1991).
Din acest punct de vedere, intreprinderea (si nu numai scoala) constituie un cadru privilegiat de socializare: imbunatatirea calitatii miinii de lucru depinde de aceasta (Ferréol si Deubel, 1990, p. 44-45).
Din momentul in care nu sint suficiente doar citeva stagii pentru a regasi, ca prin miracol, ceea ce anii de scolarizare nu au reusit sa rezolve, nevoile, moti vatiile, centrele de interes se afla in centrul relatiei cu invatatura. Pentru a-si insusi scrisul, trebuie sa-i fi dovedit necesitatea: inutil, deci, sa declansam un proces de remediere daca nu parcurgem unele stadii de ascultare, de remotivare si de reva lorizare (Leclercq, 1989, p. 43).
Chiar daca, in prezent, tinerilor nu li se mai cere sa fie orientati, ci sa aiba un proiect, formatorul trebuie neincetat, precum Sisif, sa depaseasca stadiile infe rioare pe masura ce societatea le creeaza: Este o lupta continua si cu atit mai tragica cu cit el este constient de aceasta (Mémery, 1987, p. 45). Nu va mai trebui sa excludem, ci sa ne preocupam de o categorie de marginali altadata invizibili, pe care crearea noilor dispozitive are sarcina sa le dezvaluie si sa si le asume (ibid).
II. Handicap si stigmatizare
Indiferent ca este fizic sau mintal, handicapul reprezinta o sursa de stigmatizare
(Goffman, 1975). Cei care sufera din cauza lui se confrunta adeseori cu practici discriminatorii (Boureille si Normand, 1993). Si fie ca ne referim la deficiente, la incapacitati sau la dezavantaje, avem de-a face cu o relatie dialectica in care intervin simultan factori biologici, ecuatie personala, privire exterioara.
1. Un raport cu utilizare nefavorabila
Sa luam ca fir director o cercetare realizata de J.-F. Ravaud si I. Ville, publicata in
International Journal of Rehabilitation Research (Ravaud si Ville, 1986). A fost efectuata o simulare de cerere de serviciu prin expedierea unor candidaturi spontane
(scrisoare si curriculum vitae). Materialul se compunea din: doua tipuri de C.V., unul corespunzind unui nivel modest (C.A.P.), celalalt unei inalte calificari; doua scrisori ce prezentau doua tipuri de candidat: cu handicap (in scaun cu rotile) sau fara handicap.
Continuarea celor doua variabile a dat patru profiluri posibile: inalta califi care/handicapat, inalta calificare/sanatos, calificare modesta/handicapat, calificare modesta/sanatos. Candidaturile au fost expediate unui esantion reprezentativ de 2.228 intreprinderi. Acest esantion a fost extras din fisierul SIRENE al I.N.S.E.E., baza sondajului constituind-o intreprinderile cu peste cincizeci de salariati din regiunea pariziana, indiferent de activitatea lor. Dupa o stratificare prealabila a esantionului, fiecare firma a primit una dintre candidaturi prin tragere la sorti.
Raspunsurile au fost inregistrate in functie de natura lor: pozitive (propunere de intilnire) sau negative (refuz, tacere). Rezultatele permit desprinderea unui compor tament discriminatoriu din partea patronilor, deoarece candidatii valizi avind o inalta calificare au aproape de doua ori mai multe sanse sa se dea curs cererii lor decit omologii lor handicapati, acest raport ajungind la 3,2 in cazul candidatilor cu cali ficare medie.
2. Reprezentari sociale si teorii implicite ale personalitatii
Handicapul poate fi considerat ca produs social ce se formeaza intr-un anumit context istoric. Din acest punct de vedere, asa cum subliniaza H.J. Stiker (Stiker, 1982), ultimele decenii au fost marcate de o ideologie a readaptarii: culpabilitatea si obli gatia morala resimtite fata de numeroasele victime ale marelui razboi nu au dus, oare, la punerea accentului pe problemele reinsertiei?
Din moment ce handicapatii sint asemeni celorlalti, singularitatea si alteritatea tind sa se estompeze: ceea ce conteaza, se spune, este faptul de a deveni identic, de a normaliza, de a face sa dispara diferentele. Perspectiva subiectiva nu poate fi, totusi, trecuta sub tacere. Din acest punct de vedere, apelul la psihologia cognitiva devine foarte importanta. Pornind de la semne exterioare (comportamente, stil vestimen tar, bogatia vocabularului...), deducem un anumit numar de caracteristici ale persoa nelor pe care le observam sau cu care conversam pentru prima oara. Le atribuim, de exemplu, fel de fel de calitati. Pornind de la aceasta, pot fi luate in considerare si alte raporturi. Astfel, subiectii lui Asch (Asch, 1952), in 91% din cazuri, asociaza in mod firesc calificativul genero s celui de afectuos. Avem deci in minte un fel de grila generala in care trasaturile sint deja structurate, organizate intre ele. Alte combinatii
(de tipul: primitor si distant) nu sint admise sau nu intrunesc decit putine sufragii.
Denumirea de teorii implicite ale personalitatii (T.I.P.) se inscrie in aceasta pro blematica (Bruner si Tagiuri, 1959). Aceste opinii pe care le vehiculam in mod inconstient, sint ele oare o simpla oglindire a realitatii? Le putem interpreta ca fiind rodul adaptarii individului la mediul inconjurator? Oare nu corespund ele la necesi tatea de a simplifica, de a ordona stimulii care ne asalteaza? Pentru multi autori
(Ross, 1977), acest mod de a actiona ar rezulta din mecanismele pur cognitive, consi derate ca fiind universale. Atunci cind perceptiile nu concorda cu realitatea, este vorba de disfunctionalitati, de eroare de judecata (Leyens, 1983).
Unele experimente indica faptul ca handicapatul este considerat, in mod obisnuit, anxios si introvertit. Atunci cind isi atribuie caracteristici valorizate din punct de vedere social, el este privit ca fiind pragmatic si rational. Schematizari de acest gen exprima pregnanta raportarii la norma, precum si ponderea reprezentarilor socio -culturale (Paicheler s.a., 1987).
Faptul de a depasi sau nu handicapul constituie obiectul unei alte cercetari ce a fost efectuata pe un numar de aproximativ 40 profesionisti din domeniul readaptarii: medici, terapeuti, infirmieri si educatori provenind din diferite medii institutionale
(spitale, centre de reeducare ...). Participantii trebuiau sa descrie doua persoane: una ce si-a depasit, dupa parerea lor, handicapul, si o a doua ce nu l-a depasit. Rezul tatele obtinute sint, in ansamblu, identice cu cele precedente. Intilnim in special profiluri caracteristice, extraversiunea si increderea in sine fiind puse in relatie cu obiectivul a depasit, iar caracteristicile opuse cu obiectivul nu a depasit (Ravaud si
Ville, 1988).
Aceasta opozitie nu este totusi simetrica: raspunsurile pentru conditia a depasit au o raspindire scazuta, ca si cind pentru acesti specialisti nu ar exista decit un singur mod de a scapa sau de a invinge adversitatea: avind un eu puternic . Dimpotriva, polul negativ face loc unei mai mari variabilitati, inadaptarea putind capata diverse forme. Mai pot fi introduse si alte variabile, doua dintre acestea (cu efecte interactive) meritind o atentie deosebita: situatia familiala si cea financiara.
Intrepatrunderea acestor noi itemi permite stabilirea unui anumit numar de por trete (12 in total). Exemplu: In urma unui grav accident de circulatie pe care l-a suferit pe cind era adolescent, domnul X a capatat o infirmitate la membrele inferioare si s-a vazut obligat sa se deplaseze in scaunul cu rotile. Astazi, domnul X are 40 de ani. Traieste singur in Paris, intr-un apartament special amenajat. Nu exer cita nici o activitate profesionala si, deci, nu are nici un venit . Au fost chestionati
240 de subiecti. Fiecare portret le era prezentat si trebuia sa constituie obiectul unei proceduri de evaluare. Principala concluzie: handicapatul celibatar si fara resurse este cel caruia i se atribuie cele mai putine caractere pozitive; spre deosebire de acesta, cel care este cap de familie si care primeste o remuneratie considerabila este apreciat in mod favorabil. De altfel, forta de caracter primeaza asupra laturii rela tionale: calificativele de afectuos , simpatic sau sensibil nu sint mentionate decit foarte rar.
In concluzie, cei care prezinta un handicap sint priviti ca inadaptati fata de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social. Pentru a scapa de aceasta stigmatizare, ei trebuie sa aiba o personalitate puternica. Aceasta este concluzia esentiala exprimata de specialistii si profesionistii din domeniul readaptarii, cit si de simtul comun.
Universul social nefiind o simpla extindere a universului psihic, teoriile implicite ale personalitatii trebuie sa includa date culturale si istorice. Regasim aici diversele contributii ce au avut ca tema reprezentarile (Jodelet, 1984; Paicheler, 1984).
Acestea constituie un mod de a privi si interpreta realitatea cotidiana, o forma de cunoastere elaborata si impartasita cu celalalt. Consecinta: ceea ce inainte putea sa apara ca o eroare sau o disfunctionalitate gaseste in prezent o justificare in coeziunea sistemului si in pastrarea raporturilor intre grupuri sau ierarhii.
Diverse anchete (Baszanger, 1986; Marchal, 1990) au fost realizate cu scopul de a da cuvintul principalilor interesati. Se constata astfel ca handicapatii ofera prin ei insisi o imagine pozitiva: calmul, siguranta si autocontrolul cistiga in fata nelinistii, frustrarii si instabilitatii. Aceasta valorizare se produce in detrimentul acelor dimen siuni afective sau relationale: atributele legate de rationalitate, de prudenta sau de simtul datoriei sint mult mai apreciate decit cele asociate increderii, spontaneitatii sau indiferentei. In plus, perceptia de sine se modifica in functie de tipul de incapacitate.
La persoanele ce sufera de miopatie, violenta asteptarilor este in concordanta cu noile valorizari: agresivitate mai scazuta, vigilenta mai mare... Din acest punct de vedere, identitatea poate fi definita ca fiind produsul operatiilor cognitive folosite in procesele de interactiune.
Doua observatii pentru a incheia
1. Mai intii, in ceea ce priveste analfabetismul, o mai buna intelegere a influentei istoriei, a culturii de origine, a mecanismelor cognitive, a conditiilor de viata, a practicii competentelor pe toata durata ciclului vietii, ar permite stabilirea unor pedagogii corespunzatoare diferitelor categorii de populatie: ateliere pentru dezvoltarea gindirii logice, metode Tanagro sau Calao, metode didactice ELMO, fisiere ATEL... Tot atitea elemente pe linga care, trebuie sa recunoastem, igno ranta noastra este inca mare, chiar daca dispunem de citeva piste capabile sa explice ceea ce S. Freud numea, intr-un alt context, o ciudatenie ingrijoratoare , dezvaluirea de sine fata de un altul familiar si diferit in acelasi timp ;
2. In ceea ce priveste cea de a doua tema, a-ti depasi handicapul inseama a-ti asuma raspunderea , demers voluntar si totodata individual; inseamna a cauta autonomie si independenta, prima axioma a readaptarii; inseamna, de asemenea, sa corespunzi unui profil-tip, sa ai o personalitate care sa faca posibila aceasta. Insa pretul ce trebuie platit nu este acelasi pentru toti: Pentru a face ca ceilalti, trebuie sa fii ceva mai mult decit sint ceilalti.