f1y8yp
N. G. Cernisevski — conducatorul si ideologul democratiei revolutionare din perioada 1860—1870 — ocupa un loc de frunte in rindul marilor personalitati cu care se mindreste pe drept cuvint poporul rus. Eminent scriitor, ginditor profund si militant politic de seama, Cernisevski a avut o activitate literara extrem de multilaterala. El a dat lucrari remarcabile in domeniul filozofiei, al economiei, istoriei, publicisticii, criticii literare si literaturii propriu-zise. Cernisevski isi uimea cititorii prin exceptionalele lui cunostinte in toate domeniile stiintei si prin originalitatea ideilor sale. Orice ar fi scris, Cernisevski avea in vedere, in primul rind, pregatirea ideologica a revolutiei, despre care credea ca este singurul mijloc pentru a infaptui fericirea poporului.
Operele literare ale lui Cernisevski au avut o mare insemnatate, atit din punct de vedere stiintific, cit si din punct de vedere politic. Fr. Engels spunea despre el ca este „un mare ginditor, caruia Rusia ii datoreaza atit de mult", iar K. Marx, care invatase limba rusa pentru a putea citi operele lui Cernisevski, arata ca lucrarile lui „fac intr-adevar cinste Rusiei"). V. I. Lenin a dat o inalta apreciere lui Cernisevski.
V. I. Lenin scria ca Cernisevski a fost „un critic al capitalismului de o remarcabila profunzime" •) si sublinia „cit de adinca si superioara era intelegerea realitatii contemporane la Cernisevski" care, pe linga aceasta, „stia sa si expuna astfel de idei pur revolutionare in presa controlata de cenzura").
Activitatea literara a lui N. G. Cernisevski a inceput in anul 1853, iar in 1862 a fost intrerupta prin arestarea lui. Ea a durat deci aproape zece ani si s-a desfasurat intr-o perioada de o mare insemnatate pentru istoria Rusiei. Aceasta a fost perioada razboiului din Crimeia si apoi a pregatirii si infaptuirii reformei din 1861, prin care a fost desfiintata iobagia. Cu tot eroismul de care au dat dovada trupele rusesti in timpul asediului Sevastopolului, razboiul a fost pierdut si guvernul rus a incheiat o pace dezavantajoasa pentru Rusia. Rezultatul nefericit al razboiului a dat in vileag profunda criza a regimului feudal-iobagist din Rusia. Guvernul s-a vazut silit sa infaptuiasca o serie de reforme si, in primul rind, desfiintarea iobagiei. Avintul miscarii taranesti, care crestea an de an, dovedea nerabdarea cu care iobagii isi asteptau eliberarea de sub jugul mosierilor. Este cunoscuta dezamagirea pe care reforma din 1861 a adus-o taranilor, mentinindu-i in vechea lor dependenta economica fata de mosieri. Pregatirea si aplicarea acestei reforme au dus la o puternica ascutire a luptei de clasa. In acesti ani, locul vechii intelectualitati de origine nobiliara a fost luat de o noua intelectualitate, mai democratica prin componeia ei, asa-numitii „raznocinti", care apartineau micii burghezii, functionarimii, negusto-rimii si taranimii. Cernisevski a stat in fruntea noii intelectualitati si, prin operele sale, a ajutat-o sa-si formeze o conceptie democratica despre lume.

inca din anii studentiei, Cernisevski era riotarit asupra drumului pe care avea sa-L urmeze. In 1848, scria in jurnalul sau intim: „...peste citiva ani voi fi publicist si conducatorul, sau unul din personajele principale ale extremei stingi". Mai departe el arata ca, vorbind despre „extrema stinga", se refera la acea parte a societatii care-si punea sarcina de a lupta pentru „desfiintarea starii de proletar si in general a oricarei saracii materiale". In aceste insemnari, autorul jurnalului dovedea o uimitoare putere de previziune.
Dar inainte de a vorbi despre felul cum s-au infaptuit proiectele lui Cernisevski, trebuie sa cunoastem tineretea lui.
Nikolai Gavrilovici Cernisevski s-a nascut in 1828 la Saratov. Tatal sau era preot. Visind ca si fiul sa mearga pe urmele tatalui, parintii l-au dat la invatatura la seminarul din Saratov, unde erau educati viitorii slujitori ai bisericii. Totusi, spre marea mihnire a parintilor, Cernisevski, care cunoscuse inca de pe atunci lucrarile filozofice ale lui Gherten si Bielinski, fiind puternic impresionat de acestea, hotari ca la absolvirea seminarului sa se inscrie la universitate. In 1848, el pleaca le Petersburg si se inscrie la facultatea de filologie. Anii studentiei au avut o mare insemnatate pentru dezvoltarea intelectuala a lui Cernisevski, care nu numai ca audia prelegerile profesorilor stind ceasuri intregi aplecat deasupra cartilor, dar urmarea cu atentie evenimentele politice din Rusia si de peste hotare, si in special revolutia din 1848-L849, care cuprinsese un numar de tari din apusul Europei. El era cu tot sufletul de partea popoarelor rasculate.
Simpatia lui Cernisevski fata de popoarele care luptau pentru libertate si-a gasit o puternica expresie in atitudinea lui fata de revolutia din Ungaria. Vazind in aceasta revolutie o amenintare directa impotriva autocratiei rusesti, Nicolae 1 a reprimat-o fara crutare. Caracterizind atitudinea sa fata de evenimentele din Ungaria, Cernisevski scria in jurnalul sau: „...ca prieten al ungurilor doresc ca rusii sa fie invinsi acolo, si in acest scop as fi gata sa fac orice sacrificiu".
Sub inriurirea articolelor lui Bielinski, Gherten, pe care le citise inca la Saratov, si sub impresia evenimentelor din Rusia si din Apus, Cernisevski si-a format inca in anii studentiei conceptia despre lume, careia i-a ramas credincios de-a lungul intregii sale vieti. In timpul studiilor sale universitare, Cernisevski a devenit un revolutionar inflacarat si un socialist convins.
El se ocupa intens nu numai de istorie, filozofie si de stiintele politice, dar si de literatura propriu-zisa. Crescut in conceptiile estetice ale lui Bielinski, Cernisevski s-a manifestat inca din adolescenta ca un adept al artei realiste. El dadea o deosebita apreciere operei lui Gogol si Lermontov, numindu-i „scriitori mari, inegalabili". In creatia lor el vedea dovada faptului ca ,,a sosit pentru Rusiia timpul sa actioneze pe tarimul intelectual, asa cum- actionasera inaintea ei Franta, Anglia, Germania, Italia".
Fiind legat inca din copilarie de popor si de nevoile si interesele lui, Cernisevski era un adversar convins al aristocratiei de orice fel, al oricarei ine galitati de clasa. El era ferm convins de necesitatea desfiintarii acelei ordini sociale „in care noua zecimi din popor o formeaza robii si proletarii". Societatea trebuie sa fie organizata in asa fel, in-cit „o clasa sa nu suga singele altei clase". El isi dadea seama ca transformarea societatii nu este posibila decit prin trecerea puterii de stat in mii-nile „clasei celei mai de jos si mai numeroase — agricultorii, salahorii, muncitorii", iar aceasta nu se poate obtine in nici un caz pe cale pasnica. Cernisevski a ajuns la concluzia ca „o dezvoltare pasnica, linistita, nu este cu putinta", ca „fara zguduiri nu se poate face niciodata un pas inainte in istorie". Iar daca revolutia este inevitabila, datoria ficarui om, care nazuieste sa fie folositor poporului sau, este de a participa activ la aceasta revolutie.
In 1848 Cernisevski nota in jurnalul sau: „...de fapt, n-am sa-mi crut deloc viata, daca acest sacrificiu va fi necesar pentru triumful convingerilor mele, pentru triumful libertatii, al egalitatii, al fraternitatii si al bunei stari, pentru desfiintarea mizeriei si a viciului; daca as avea numai siguranta ca convingerile mele sint juste si vor triumfa, si daca voi fi convins ca ele vor fi acelea care vor triumfa, n-am sa regret ca (nu) am s-ajung sa vad ziua victoriei si a triumfului lor, iar moartea o voi intimpina cu placere si nu cu amaraciune".
In anii studentiei lui Cernisevski, exista la Petersburg un cerc de tineri care aveau o atitudine de protest impotriva rinduielilor iobagiste, pasio-nindu-se pentru literatura socialismului utopic, aparuta in apusul Europei. Cernisevski avea legaturi cu unii din membrii acestui cerc, cunoscut sub numele de „Cercul lui Petrasevski", discuta cu ei posibilitatea unei revolutii a poporului in Rusia si, prin intermediul lor, a cunoscut lucrarile filozofu-lui-utopist francez Fourier si ale adeptilor acestuia. Aflind de arestarea membrilor cercului, Cernisevski a fost profund indignat si a recunoscut in jurnalul sau ca „n-as fi stat niciodata la indoiala sa fac parte din societatea lor si cu timpul as fi facut, desigur, parte".
Cernisevski era membru al unui cerc asemanator in multe privinti cu acela al lui Petrasevski, dar care n-a fost descoperit de autoritati. Acest cerc era grupat in jurul cunoscutului pedagog si traducator I. I. Vvedenski. Tineretul care se aduna in casa lui Vvedenski, discuta problemele luptei impotriva absolutismului, interesindu-se cu inflacarare de ideile socialiste.
Infringerea revolutiei din 1848—1849 in apusul Europei nu L-a descurajat pe Cernisevski — el continua sa-si pastreze convingerea ca victoria finala a revolutiei este inevitabila. „inceapa asuprirea unei clase de catre alta clasa — scria Cernisevski in jurnalul sau — atunci va fi lupta, atunci cei asupriti isi vor da seama ca sint asupriti in actuala orinduire, dar ca poate exista o alta orinduire, in care nu vor mai fi asupriti ; ei jsi vor da seama ca sint asupriti nu de dumnezeu, ci de oameni; ca nu pot nadajdui nici in justitie si nici in nimic altceva si ca printre asupritorii lor nu se gasesc oameni care sa le ia apararea; dar acum, ei pe cel mai mare dintre acesti asupritori il socot drept aparatorul lor, drept un sfint". In felul acesta, Cer-nisevski era convins ca, cu cit reactiunea va fi mai salbatica, cu atit mai repede se vor lecui masele de credinta in bunele intentii ale guvernului si ale claselor dominante.
Cernisevski impartasea aceste conceptii in anul 1850 cind, dupa absolvirea universitatii, a plecat acasa la Saratov, unde a devenit profesor de liceu. El cauta sa raspindeasca ideile revolutionare atit in rindurile intelectualilor din Saratov, cu care avea prilejul sa se intilneasca, cit si printre elevii sai. „Fac aici lucruri — scria el in jurnalul sau in 1853 — care miros a ocna — vorbesc despre lucrurile astea in clasa".
Intentionind sa se casatoreasca cu O. S. Vasi-lieva, fiica unui medic din Saratov, Cernisevski a gasit necesar s-o previna ca, daca va izbucni revolutia in Rusia, el va lua partea cea mai activa la desfasurarea ei. „Pe mine nu ma sperie nici murdaria, nici mujicii beti inarmati cu bite, nici macelul" — spunea el logodnicei sale si o prevenea ca, daca insurectia nu va reusi, el va trebui sa plateasca cu deportarea in Siberia, sau chiar cu viata.
Curind dupa casatoria sa, in 1853, Cernisevski a parasit orasul Saratov, mutindu-se la Petersburg, unde a inceput sa colaboreze la revistele „Otecest-vennie zapiski" si „Sowemennik". Colaborare-a la prima din aceste reviste n-a fost de lunga durata. De fapt, activitatea literara a lui Cernisevski s-a desfasurat aproape exclusiv in paginile revistei „Sovremennik".
Consacrindu-se literaturii, Cernisevski si-a luat sarcina de a contribui prin toate mijloacele la pregatirea societatii ruse in vederea revolutiei. Ideile sale s-au bucurat de simpatia fierbinte si de sprijinul constant al editorului revistei „Sovremennik", N. A. Nekrasov. Totusi Cernisevski a avut de in-timpinat o puternica opozitie din partea colaboratorilor revistei „Sovremennik". Printre colaboratorii revistei „Sovremennik" se aflau numerosi scriitori talentati, care se bucurau de o mare popularitate, dar conceptiile politice ale multora dintre ei mi depaseau limitele liberalismului. Nobili prin nastere, acesti scriitori nu aveau nimic comun cu democratismul „taranesc" al Iui Cernisevski, care riu-si ascundea profunda ostilitate impotriva nobilimii si a privilegiilor ei.
Atitudinea negativa a scriitorilor liberali fata de Cernisevski s-a intensificat mai ales dupa ce el a publicat, in 1855, celebra sa dizertatie „Raporturile estetice dintre arta si realitate". In aceasta lucrare, continuind traditia lui Bielinski, Cernisevski a supus unei critici nimicitoare conceptiile idealiste despre arta, conceptii dominante in acel timp.
Aceste conceptii, unanim recunoscute in rindurile intelectualilor nobili, constau in recunoasterea faptului ca arta are menirea de a-L smulge pe om din lumea reala, plina de tot felul de lipsuri si imperfectiuni, pentru a-L ridica in lumea „ideii absolute", singura unde exista frumusetea autentica si desa-virsita. Cernisevski a dovedit ca nu exista nici o frumusete absoluta. Notiunile oamenilor despre frumos sint foarte schimbatoare. Ceea ce era socotit frumos intr-o epoca, nu mai este socotit ca atare in alta epoca. Diferitele popoare au conceptii deosebite despre frumos. Ceea ce-i place unui european nu corespunde conceptiei despre frumos a chinezului si invers. Mai mult inca: pina si in rindurile aceluiasi popor pot exista diferite conceptii despre frumos. Astfel, clasele privilegiate, obisnuite cu trindavia, apreciaza frumusetea unor anumite fenomene altfel decit taranimea, a carei viata e o munca neintrerupta.
Cernisevski nu era de acord nici cu ideea ca frumusetea pe care o creeaza arta ar fi superioara si mai desavirsita decit frumusetea care exista in viata reala si in natura. Puterea fanteziei omenesti e slaba si limitata. Creatiunile ei sint palide in comparatie cu realitatea. De aceea frumusetea nu trebuie cautata in lumea imaginara a absolutului, ci in viata reala. „Frumosul este viata" — spune Cernisevski; „omul considera frumoasa numai fiinta in care el vede viata asa cum o intelege el, un obiect frumos — obiectul care ii aminteste de viata".
Problema artei nu se poate reduce exclusiv la satisfacerea nevoii de frumos a omului — arata mai departe Cernisevski. Sfera artei este mult mai larga si mai complexa. Omul are nevoi mult mai insemnate decit nevoia de frumos; astfel este, de pilda, nevoia de adevar, de dragoste si de o viata mai buna. Arta trebuie sa aspire si la satisfacerea acestor nevoi. De aceea, sfera artei nu poate fi limitata numai la frumos, ea cuprinde tot ceea ce poate interesa pe om.
Spre deosebire de adeptii conceptiei idealiste despre arta, Cernisevski arata ca sarcina artistului nu consta in goana dupa o inexistenta frumusete absoluta, in infrumusetarea realitatii, ci in reproducerea veridica a naturii si a vietii. Aceasta definire a sarcinilor artei constituia o dezvoltare a ideii enuntate inca de Bielinski, ca arta este „oglindirea realitatii in toata veridicitatea ei").
Reflectarea realitatii — arata mai departe Cerni-sevski — nu trebuie sa se reduca la simpla reproducere mecanica a ei, lipsita de continut. Artistul are nu numai menirea de a reproduce in opera sa forma exterioara a fenomenului pe care L-a observat, dar si aceea de a-i reda continutul launtric. Opera de arta trebuie sa fie patrunsa de o anumita idee. „...poetul demn de acest nume — spune Cernisevski — vrea de obicei sa ne redea in opera sa ideile, conceptiile, sentimentele sale, nu numai exclusiv frumusetea pe care a creat-o".
Arta — arata Cernisevski — nu trebuie numai sa redea viata, dar s-o si explice. Operele de arta au menirea de a sluji „ca un manual de viata". Arta trebuie sa contribuie la raspindirea notiunilor elaborate de stiinta. In aceasta consta „marea ei insemnatate pentru viata".
In sfirsit, dupa parerea lui Cernisevski, in afara de reflectarea si explicarea vietii, arta poate sa-si mai fixeze inca o sarcina de cea mai mare insemnatate, aceea de a aprecia fenomenele din viata pe care le prezinta, din punctul de vedere al felului in care ele corespund adevaratelor nevoi ale omului. Cu alte cuvinte, arta poate pronunta un verdict asupra realitatii, dezvaluind calitatile si lipsurile ei.
Pasiunea cu care Cernisevski s-a ridicat impotriva adeptilor esteticii idealiste se explica prin faptul ca, dupa parerea lui, pe deplin justa, aceasta estetica duce la rezultate daunatoare din punct de vedere social. Sustinind ca scopul artei se afla in ea insasi, ca arta nu depinde de realitatea concreta, ci se gaseste deasupra patimilor politice care fra-minta societatea, estetica idealista abatea atentia oamenilor de la problemele vietii sociale spre lumea fanteziei si a visurilor poetice si, implicit, il ducea inevitabil pe om la o atitudine de indiferenta fata de problemele sociale si politice.
„Apologia realitatii in comparatie cu fantezia... iata esenta studiului meu" — scria Cernisevski, definind in felul acesta principala sarcina a dizertatiei sale.
Dar daca Cernisevski isi propunea sa realizeze realitatea, aceasta nu inseamna ca el contesta lipsurile ei, sau ca le trecea cu vederea. Nu, Cernisevski vedea aceste lipsuri cit se poate de limpede, dar socotea ca este inadmisibil sa te rupi de viata si sa te izolezi in lumea fanteziei. Dimpotriva, el chema la o munca fara preget pentru transformarea realitatii. Trebuie sa transformam viata, pentru a inlatura din ea tot ceea ce este intunecat. Arta poate si trebuie sa-i ajute pe oameni in aceasta privinta.
Dizertatia lui Cernisevski chema cu inflacarare la transformarea vietii. insemnatatea acestei lucrari a fost deosebit de mare, cu atit mai mult cu cit aparitia ei a coincis cu o cotitura din istoria societatii ruse. Insuccesele Rusiei in razboiul din Cri-meia au dovedit necesitatea urgenta a transformarii rinduielilor ei politico-sociale. Tocmai in aceasta perioada, Cernisevski cerea ca arta sa fie utila societatii si cerintelor ei.
Explicind insemnatatea dizertatiei lui Cernisevski in aceasta perioada, "cunoscutul publicist democrat-revolutionar N. V. Selgunov, scria: „Atentia publica, desi inca vag, s-a indreptat totusi spre aprecierea realitatii... Si nu putea fi ales un alt moment mai potrivit decit acesta pentru a spune societatii ca ea nu poate si nu trebuie sa aiba nici o alta preocupare decit aceea de a se gindi numai la propriile ei probleme. Aceasta indicatie este si mai semnificativa, mai necesara pentru maestrii cu-vintului care, pina acum, nu stiau despre ce trebuie sa vorbeasca".
Cititorii au stiut sa vada legatura dintre dizertatia lui Cernisevski si cele mai actuale probleme ale societatii ruse din acel timp.
Cartea lui Cernisevski nu reprezenta numai un tratat de estetica, care putea interesa un cerc relativ restrins de specialisti, ci si o inflacarata lectie despre umanism, o chemare pentru ca arta sa stea in slujba omului si a nevoilor sale. in felul acesta au si inteles dizertatia lui Cernisevski cercurile democratice ale societatii ruse din timpul sau.
Ideea necesitatii unei strinse legaturi intre arta si viata trece ca un fir rosu prin toata cartea lui Cernisevski. Dupa parerea lui, arta trebuie sa se preocupe de tot ceea ce intereseaza si framinta societatea contemporana. Ea trebuie sa tina seama de cerintele epocii si sa le inteleaga. Artistul, si in special scriitorul, trebuie sa fie „un organ al poporului sau, aparatorul si indrumatorul acestuia". „Strinsa legatura cu viata — scria Cernisevski — marea ei insemnatate pentru viata, in aceasta consta suprema calitate a constiintei artistice". Cernisevski cerea ca arta sa fie utila societatii; din acest punct de vedere el ii ataca violent pe adeptii asa-numitei arte „pure", care se izoleaza de tot ceea ce este urit in viata. Cernisevski a demonstrat ca o astfel de arta nu exista si nu poate sa existe.
Adversarii lui Cernisevski — aparatorii teoriei „arta pentru arta" — ii reprosau faptul ca, privind arta dintr-un punct de vedere utilitar, el ii diminua insemnatatea. Aceasta acuzatie este cum nu se poate mai nedreapta. Dimpotriva, cerind o strinsa legatura intre arta si viata sociala, Cernisevski inalta implicit arta. El tindea ca operele de arta sa devina, dintr-un obiect de amuzament, fenomene de o deosebita insemnatate in viata omului si a societatii. Cernisevski arata ca „un poet bun la inima", care se fereste de viata, nu va putea avea niciodata uriasa insemnatate sociala pe care a avut-o, de.'pilda, Gogol, care, biciuind in operele sale vulgaritatea si viciile sociale, ii instruia pe cititori, educindu-i in spiritul dragostei „de bine si de adevar".
Adversarii lui Cernisevski cautau sa-L convinga pe Nekrasov sa renunte la colaborarea cu autorul dizertatiei care ii indignase. Ei afirmau ca Cernisevski nu se pricepe deloc in arta si ca va duce neindoielnic revista „SovremenHik" la pieire. Totusi Nekrasov n-a dat urmare indemnurilor lor. Cind si-au dat seama de aceasta, ei au inceput sa se retraga de la „Sovremennik", incredintati fiind ca, odata cu plecarea lor, revista va lincezi si pieri. S-au inselat insa: „Sovremennik" nu numai ca a ramas teafar si nevatamat, dar popularitatea revistei continua sa creasca.
Cu sprijinul lui Nekrasov si cu ajutorul tinarului critic literar N. A. Dobroliubov, care colaboreaza la „Sovremennik" din 1856, Cernisevski a inceput sa lucreze pentru a transforma revista intr-un organ de aparare a intereselor taranimii si de pregatire a societatii ruse in vederea revolutiei.
impreuna cu Dobroliubov, prietenul si tovarasul sau credincios de idei, Cernisevski s-a vazut in situatia nu numai de a scrie articole si de a redacta revista, dar si de a stringe in jurul revistei noi cadre literare. Pe masura ce vechii colaboratori ai revistei se indepartau de ea, in locul lor se iveau altii noi, care l-au ajutat pe Cernisevski sa tina sus steagul democratismului. Printre noii colaboratori ai revistei se gaseau scriitorii: M. E. Saltikov-Scedrin, N. G. Pomialovski, V. A. Sleptov, poetii M. I. Mihailov, V. S. Kurocikin, publicistii M. A. Antonovici, N. V. Selgunov etc. Numerosi colaboratori ai revistei „Sovremennik" faceau parte din organizatiile revolutionare din acel timp.
Selgunov era autorul cunoscutei proclamatii „Catre tinara generatie". Prietenul sau, Mihailov, fusese condamnat la munca silnica in 1861 pentru vina de a fi raspindit aceasta proclamatie. Printre colaboratorii revistei „Sovremennik" din aceasta perioada se afla N. A. Serno-Solovievici, viitorul organizator al uneia dintre cele mai insemnate societati secrete, din perioada 1860—1870, „Pamint si libertate", precum si pe cunoscutul revolutionar polonez, Sigismund Sehakovski, care, luind parte activa la rascoala poloneza din 1863, si, fiind prins de trupele tariste, a fost executat. in redactia revistei „Sovremennik" se intilneau intr-o oarecare masura firele unui mare numar de organizatii revolutionare din aceasta perioada. Cernisevski era conducatorul lor ideologic.
„Sovremennik", care si pina atunci fusese cea mai buna revista rusa, devine o adevarata forta politica, exercitind o puternica inriurire asupra cresterii spiritului revolutionar in rindurile societatii ruse.
In anii de pregatire a desfiintarii iobagiei, problema taraneasca se afla in centrul atentiei publice. In articolele sale consacrate viitoarei reforme, Cernisevski apara interesele taranilor. El cerea ca, odata cu desfiintarea iobagiei, taranii sa primeasca loturi de pamint suficiente, pentru a avea o existenta asigurata, si ca proprietatea de pamint a obstei sa fie lasata intacta. El credea ca mentinerea obstei va inlesni taranilor trecerea la orin-duirea socialista.
Formulind aceste revendicari, Cernisevski nu spera nicidecum ca ele ar putea fi infaptuite printr-o reforma a guvernului. El isi dadea cit se poate de limpede seama ca, pregatind desfiintarea iobagiei, guvernul va cauta sa apere din toate puterile interesele mosierilor. Numai poporul insusi, ridicin-du-se in apararea intereselor sale, si-ar fi putut fauri un viitor mai bun. De aceea era necesar ca taranii sa inteleaga cit mai repede cu putinta ca nu trebuie sa spere intr-un ajutor din afara, ci se impune ca ei insisi sa-si ia soarta in propriile lor miini. Din aceste considerente, Cernisevski cauta sa zadarniceasca reforma pregatita de guvern, pentru ca, indiferent de cine. avea sa invinga cu prilejul elaborarii ei — liberalii sau feudalii — in aceste conditii desfiintarea iobagiei nu putea fi de-cit o „mirsavie", un mijloc de a adormi poporul prin concesii aparente. Cernisevski prefera chiar o victorie a feudalilor. Cu cit mai mare va fi dezamagirea taranilor la proclamarea „eliberarii", cu atit mai curind isi vor lepada ei iluziile si cu atit mai repede va incepe in Rusia rascoala poporului.
V. I. Lenin scria in legatura cu aceasta: „Cernisevski a fost un socialist utopist care visa ca trecerea spre socialism se va face prin vechea obste taraneasca semifeudala. In deceniul al VH-lea al secolului trecut, el nu vedea si nu putea sa vada ca numai dezvoltarea capitalismului si a proletariatului e in stare sa creeze conditiile materiale si forta sociala capabila sa realizeze socialismul. Dar — continua Lenin — Cernisevski n-a fost numai un socialist utopist. A fost si un democrat-revolutionar care stia sa influenteze in spirit revolutionar toate evenimentele politice ale epocii sale, purtind peste obstacolele si barierele cenzurii ideea revolutiei taranesti, ideea luptei maselor pentru rasturnarea tuturor autoritatilor vechi").
Democratismul revolutionar al lui Cernisevski a determinat intreaga sa activitate literara. Lupta impotriva conceptiilor filozofice, economice, sociologice si estetice traditionale, elaborate de clasa dominanta cu scopul de a sprijini ideologic ordinea existenta, aceasta lupta constituia pentru Cernisevski o sarcina indisolubil legata de pregatirea ideologica a revolutiei.
Continuind traditiile materialiste ale lui Lomono-sov, Radiscev, Qherten si Bielinski, Cernisevski a supus unei aspre critici conceptia idealista-reli-gioasa despre lume, opunindu-i filozofia materialista. Lenin socotea ca unul dintre cele mai mari merite ale lui Cernisevski consta in faptul ca el „este singurul scriitor rus cu adevarat mstre care a stiut,, incepind din al saselea deceniu al secolului trecut si pina in 1888, sa se mentina la nivelul unui materialism filozofic integral").
In studiul sau „Principiul antropologic in filozofie", Cernisevski pornea de la recunoasterea unitatii materiale a lumii. El nega posibilitatea antitezei dintre materie si „spirit". Fenomenele psihice sint strins legate de materie: ele constituie o insusire specifica a materiei superior organizate. Posibilitatea omului de a cunoaste lumea nu se intemeiaza decit pe experienta acumulata de el. Obiectele din lumea exterioara, care exista independent de constiinta omului, produc in noi anumite senzatii, pe baza carora se formeaza reprezentarile noastre asupra fenomenelor pe care le observam. Capacitatea omului de a cunoaste lumea este nelimitata. Cernisevski respinge teza idealista potrivit careia ratiunii umane ii sint inaccesibile unele fenomene. Pe masura dezvoltarii stiintei si a perfectionarii metodelor de cercetare, omul va invata sa patrunda din ce in ce mai adinc in tainele naturii.
Cernisevski sustinea necesitatea unei strinse legaturi intre teorie si practica. Activitatea practica a omului nu va fi incununata de succes decit atunci cind ea se va calauzi dupa o teorie justa. Pe de alta parte, practica are la rindul sau o uriasa insemnatate pentru teorie. Pe baza experientei se verifica justetea notiunilor noastre teoretice.
Respingind sistemul idealist al lui Hegel, Cernisevski a stiut sa desprinda din acest sistem sim-burele rational — metoda lui dialectica. Cernisevski si-a dat seama de necesitatea de a lega aceasta metoda de filozofia materialista. El cerea cercetatorului sa studieze fenomenele sub toate aspectele, dezvaluind contradictiile lor interne.
Cernisevski privea viata naturii si a societatii omenesti ca o vesnica schimbare de forme, determinata de dezvoltarea contradictiilor care duc la lupta dintre vechi si nou. Aceasta lupta constituie forta motrice a oricarei dezvoltari. De aceea, orice fenomen trebuie sa fie studiat in procesul dezvoltarii sale.
Cu toata uriasa inaltime teoretica la care s-a ridicat Cernisevski in lucrarile sale filozofice, totusi, datorita starii de inapoiere a vietii cconomice-so-ciale din Rusia acelei epoci, el n-a fost in stare sa se ridice pina la materialismul istoric. El a decla rat in repetate rinduri ca raspindirea cunostintelor si activitatea intelectuala a oamenilor constituie forta motrice a istorici. Totusi, Cernisevski admite uneori ca „conditiile materiale ale vietii" constituie „cauza fundamentala a aproape tuturor fenomenelor". Cu toate aceste contradictii, analizind fenomenele sociale concrete, Cernisevski le-a dat deseori o explicatie materialista, pe deplin valabila din punct de vedere stiintific. Qindirea lui a reusit de multe ori sa depaseasca conceptia idealista despre procesele vietii sociale.
Filozofia materialista era pentru Cernisevski o puternica arma de lupta politica. El a subliniat deseori legatura dintre problemele de filozofie si fenomenele vietii sociale, legatura care a dat lucrarilor sale filozofice o deosebita actualitate, dar si un ascutit caracter combativ.
Aceeasi combativitate caracterizeaza si lucrarile sale de economie. In articolul „Capital si munca", in insemnarile despre traducerea economiei politice a lui John Stuart Mill si in alte lucrari, Cernisevski a aratat ca stiinta economica din timpul sau isi fixa drept sarcina justificarea orinduirii economice sociale a capitalismului si apararea intereselor lui. In locul stiintei economice burgheze, Cernisevski gasea necesar sa creeze o noua stiinta, pe care a denumit-o „economia politica a oamenilor muncii". Pornind de la interesele maselor de oameni ai muncii, aceasta stiinta trebuia, dupa parerea lui, sa dea la iveala toate aspectele intunecate ale regimului capitalist, trasind drumul unei orinduiri economice mai juste si mai rationale, care sa inlature inegalitatea de clasa si posibilitatea exploatarii omului de catre om.
Datorita lucrarilor sale economice, Cernisevski a fost caracterizat de Lenin ca „cel mai de seama reprezentant al socialismului utopic in Rusia"). Marx a dat si el o inalta apreciere acestor lucrari, aratind ca autorul lor „a lamurit cu maiestrie" ) falimentul economiei politice burgheze.
In ce priveste ideile sale despre socialism si despre caile care duc la construirea lui, Cernisevski a ramas un socialist utopic. Datorita conditiilor istorice, el nu a inteles rolul proletariatului ca fauritor al societatii socialiste. Totusi, dupa cum a remarcat A. A. Jdanov, Cernisevski este acela „care, dintre totii socialistii utopici, s-a apropiat cel mai mult de socialismul stiintific").
Spre deosebire de covirsitoarea majoritate a utopistilor din Apus, Cernisevski a inteles ca transformarea revolutionara a societatii este inevitabila.
El a privit intreaga istorie a omenirii ca o lupta neintrerupta intre majoritatea muncitoare si minoritatea privilegiata care traieste din munca altora. Cernisevski nu se indoia ca oamenii muncii vor iesi invingatori din aceasta lupta, dar el mai stia ca, in drumul spre victorie, oamenii muncii vor avea ne infruntat numeroase suferinte si sacrificii, deoarece clasele privilegiate isi vor apara cu indirjire interesele. Convins ca lupta este inevitabila, Cernisevski si-a dat seama ca ea are nevoie de o pregatire amanuntita.
Prin articolele sale, el s-a straduit sa-si convinga cititorii, aratindu-le caile care duc spre izbinda. El a demonstrat ca de la activitatea reformatoare a guvernului nu se putea astepta nimic bun, deoarece in societatea din timpul sau puterea de stat sprijina in permanenta interesele clasei dominante.
Nu trebuie, arata Cernisevski, sa contam nici pe ajutorul liberalilor, nobili sau burghezi, care incredinteaza poporul de dragostea ce i-o poarta, dar care de fapt il tradeaza pas cu pas. Intr-o serie de articole, Cernisevski demasca cu vehementa saracia programului politic al liberalilor, inconsecventa lor, inclinatia spre compromisuri si tranzactii cu guvernul, frica lor de spiritul combativ al maselor si dorinta de a impiedica cu orice pret rascoala poporului. Cernisevski arata adevarata valoare a dulcegei frazeologii liberale despre libertate, subliniind ca libertatea pe care o proclama liberalii nu este accesibila decit celor bogati. Cernisevski a aratat ca numai „bunastarea materiala a maselor" poate asigura o „adevarata infaptuire a dreptatii". Oamenii muncii nu pot insa dobindi bunastarea materiala si libertatea decit prin propriile lor forte.
Cit priveste intelectualitatea sincer devotata intereselor poporului, Cernisevski ii arata ca ea are datoria de a pregati poporul pentru rascoala si de a conduce actiunile maselor populare, atunci cind rascoala va izbucni.
Pentru a sluji poporului, revolutionarul trebuie sa-si educe stapinirea de sine, rabdarea, priceperea de a aprecia cu luciditate imprejurarile, perseverenta, energia, hotarirea de a face orice sacrificiu in numele cauzei. Revolutionarul are datoria ca, la nevoie, sa nu pregete in fata celor mai energice masuri, deoarece inevitabilitatea violentei si a varsarii de singe este justificata de indirjirea cu care clasa dominanta isi apara privilegiile. „Calea istoriei nu este trotuarul de pe Nevski-Prospekt; de la un capat la celalalt ea trece prin sesuri inecate uneori in praf, alteori in noroi. Ea trece cind prin mlastini, cind prin paduri nestrabatute. Cine se teme ca are sa se umple de praf si ca are sa-si murdareasca cizmele, acela sa nu se apuce de activitate revolutionara" — scria Cernisevski.
Remarcabila prin combativitatea ei este si activitatea de critic literar a lui Cernisevski. Ea a avut acelasi tel ca si intreaga lui munca si lupta: pre gatirea societatii in vederea revolutiei populare. Cernisevski scria: „Critica consta in aprecierea meritelor si lipsurilor unei opere literare. Misiunea ei este de a servi ca expresie a opiniei celei mai bune parti a societatii si de a contribui la raspin-direa mai departe a acestei opinii in mijlocul maselor". Cernisevski socotea ca un critic trebuie sa aprecieze o opera din punctul de vedere al ideilor progresiste ale timpului sau. Pe baza materialului cuprins in aceasta opera, criticul trebuie sa indrume constiinta politica-sociala a cititorilor, criticind fara crutare operele „searbede", adica acele opere care nu au o adevarata insemnatate sociala, si demascind operele patrunse de o tendinta daunatoare. Numai in aceste conditii, critica dobindeste un rol social activ si profund, facindu-si datoria fata de popor.
Cernisevski a lasat admirabile modele de critica literara, patrunse de o inalta principialitate. Cer-cetind o opera de arta, el analiza in primul rind semnificatia ei sociala. Activitatea lui de critic era indisolubil legata de viata politica a Rusiei. De pilda, nuvela lui Turgheniev „Assia" i-a servit lui Cernisevski drept material pentru o critica ascutita si nimicitoare a liberalismului nobiliar.
Analizind trasaturile de caracter ale eroului nuvelei lui Turgheniev, Cernisevski arata ca el apartine tipului asa-numitilor „oameni de prisos", al oamenilor la care vorba nu coincidea cu fapta. Astfel de oameni dau dovada de o „jalnica slabiciune de caracter". Ei s-au obisnuit sa-si umple viata trindava, cu discutii si visuri fara nici un rost. Dar, deprinsi din copilarie sa vegeteze, ei dovedesc ca sint complet incapabili atunci cind vine timpul sa treaca la actiune. Cu toate acestea, in literatura se impamintenise obiceiul ca astfel de oameni sa fie considerati drept cei mai buni oameni din Rusia. Nu, obiecteaza Cernisevski, un astfel de om
— produsul orinduirii iobagiste — este „mai rau decit un ticalos inveterat". Numai datorita prejudecatilor, un astfel de om putea sa mai fie socotit „printre cei mai buni oameni" si apreciat ca un „reprezentant al culturii ruse". Dar aceasta este o „searbada reverie". „Noi ne dam seama — scria Cernisevski — ca nu vom mai sta mult timp sub aceasta influenta, ca exista oameni mai buni decit el — si tocmai aceia pe care ii neindreptateste
— ne dam seama ca fara de el am trai mai bine". Cenzura nu-i dadea lui Cernisevski posibilitatea de a-si exprima fatis ideile, dar cititorii il intelegeau de ajuns de limpede. Vorbind despre cei pe care „oamenii de prisos" ii neindreptatesc, Cernisevski se referea la clasele oprimate ale societatii si in primul rind la tarani. Dupa parerea lui Cernisevski, din rindurile acestor clase aveau sa se iveasca alti oameni, mai cinstiti, mai sinceri, mai capabili sa lupte pentru interesele poporului.
Dupa cum vedem, articolul lui Cernisevski despre nuvela „Assia" a lui Turgheniev este insemnat nu numai prin faptul ca a dezvaluit semnificatia so ciala a acestei opere. El constituie totodata un episod al luptei pe care Cernisevski a trebuit s-o duca in lucrarile sale literare si istorice impotriva liberalismului.
„Niciodata inca nu am avut prilejul sa citesc o caracterizare atit de caustica si in acelasi timp atii de exacta a liberalismului rus" — scria G. V. P'e-hanov, subliniind combativitatea si tendinta politica a articolului lui Cernisevski.
Sa mai dam un exemplu despre felul cum Cernisevski stia sa lege aprecierea unei opere literare de analiza semnificatiei ei sociale.
La sfirsitul anului 1861, Cernisevski a publicat un articol intitulat „Nu este oare inceputul unei schimbari?", consacrat povestirilor lui Nikolai Uspenski. Cernisevski aprecia creatia acestui scriitor ca o noua etapa in prezentarea literara a vietii taranesti. In trecut — arata Cernisevski — in povestirile si schitele din viata poporului, caracterul, obiceiurile si ideile taranilor erau puternic idealizate. Literatura care ii zugravea pe tarani cauta sa descrie mai cu seama, daca nu chiar exclusiv, viata lor grea si situatia lor deznadajduita. Scriitorii se margineau sa infatiseze numai ceea ce putea trezi simpatia si compatimirea cititorilor.
«Aceasta a fost atitudinea scriitorilor nostri din trecut fata de popor — scria Cernisevski. — Poporul ne aparea sub chipul unui Akaki Akakievici, pe care il putem doar compatimi si pe care nu-L puteam ajuta decit prin compatimirea noastra. Si despre popor se scria intocmai in felul cum Gogol a scris despre Akaki Akakievici. Nici un singur cuvint mai aspru, nici o dezaprobare. Toate racilele sint ascunse, camuflate, trecute cu vederea. Se punea accentul numai pe faptul ca poporul este nefericit, nefericit si iarasi nefericit. Ia uitati-va cit este de blind si smerit, cu cita resemnare suporta el jignirile si suferintele! Cum trebuie el sa renunte la tot ceea ce i se cuvine omului! Cit de modeste sint dorintele lui! Cit de infime sint ajutoarele in stare sa satisfaca si sa fericeasca aceasta fiinta impilata, care ne priveste cu atita veneratie, gata sa ne poarte o nemarginita recunostinta pentru cel mai mic ajutor, pentru cea mai neinsemnata atentie, pentru un singur cuvint prietenos pe care l-ar auzi din gura noastra! Cititi povestirile din viata poporului ale d-lui Grigorovici si ale d-lui Turgheniev, precum si ale tuturor imitatorilor lor — toate sint imbibate de mirosul „mantalei" lui Akaki Akakievici. E frumos si inaltator, exceptional de inaltator. Dar ce folos are poporul din toate acestea? Noi am avut intr-adevar un folos, si inca un folos foarte mare. Cit de pura era desiatarca pe care nc-o trezea in suflet compatimirea noastra, cit de placut ne magulea gindul ca sintem in stare sa ne emo tionam, sa ne induiosam, sa-i compatimim pe nefericiti, sa varsam o lacrima de dragul lor, o lacrima demna de Manilov in persoana. Deveneam mai buni si mai de treaba — ba nu, este inca foarte indoielnic ca deveneam cu adevarat mai buni si mai de treaba, in orice caz, ne simteam foarte buni si foarte de treaba».
Acestei metode pur aristocratice de a zugravi taranimea, Cernisevski ii opunea metoda lui N. Uspenski: „Meritul d-lui Uspenski consta in faptul ca el a avut curajul de a ne infatisa deschis si fara nici o infrumusetare ideile si atitudinile, simtamintele si obiceiurile de fiece zi ale oamenilor simpli. Din toate acestea rezulta un tablou foarte putin atragator: la fiecare pas intilnim absurditati si murdarie, meschinarie si stupiditate... Aceluia care nu reflecteaza mai adinc la cauza deosebirii de ton dintre Uspenski si scriitorii din trecut — scria mai departe Cernisevski — schitele d-lui Uspenski ii lasa o impresie apasatoare. Dar reflectind mai adinc asupra acestei deosebiri, simti ca schitele d-lui Uspenski constituie un simptom foarte imbucurator".
Cernisevski trece apoi la explicarea semnificatiei sociale a operelor lui Uspenski, gasind tocmai in aceasta un raspuns la intrebarea de ce aceste opere pot fi socotite „un simptom imbucurator".
„Am relevat — scrie Cernisevski — ca nu putem vorbi categoric despre lipsurile unui anumit om sau ale unei anumite clase care se afla intr-o situatie rea, decit in cazul cind aceasta situatie persista numai din propria lor vina, numai atunci cind, pentru a o imbunatati, nu lipseste decit propria lor dorinta de a-si schimba soarta. In acest sens trebuie sa spunem ca povestirile d-lui Uspenski, care nu contin nimic agreabil, constituie un fenomen foarte imbucurator".
Cu alte cuvinte, Cernisevski vedea in operele lui N. Uspenski un simptom al faptului ca timpul cind taranimea rusa avea sa se convinga ca este si posibil si necesar sa-si schimbe soarta de la sine putere, acest timp era din ce in ce mai aproape. In felul acesta, Cernisevski marturisea ca, dupa parerea lui, in Rusia se apropie momentul izbucnirii rascoalei taranesti. In varianta sa initiala, articolul lui Cernisevski era intitulat „La ce trebuie sa ne asteptam ?" Raspunzind Ia aceasta intrebare, Cei-nisevski anunta prin articolul sau apropierea revolutiei populare.
Adversarii il invinuiau ca in loc de critica literara face gazetarie pur si simplu, si ca procedeaza in felul acesta pentru ca nu pricepe nimic din arta. Dar. dezvaluind semnificatia sociala a operelor de arta, Cernisevski nu ignora nicidecum meritele lor artistice.
in sprijinul acestei afirmatii se poate cita articolul despre volumul „Copilaria si adolescenta" de
L. N. Tolstoi. Numai pe baza acestei opere de la inceputul activitatii literare a marelui scriitor, Cerni-sevski a definit cu o extraordinara perspicacitate trasaturile si particularitatile creatiei literare a lui Tolstoi. Cernisevski considera ca cea mai insemnata dintre aceste particularitati este exceptionala maiestrie a lui Tolstoi de a zugravi „cum unele sentimente si idei se dezvolta din altele". Pe Tolstoi il preocupa in primul rind „procesul psihologic, formele, legile acestuia, dialectica sufletului". Pe linga aceasta, Cernisevski releva ca operele lui Tolstoi se caracterizeaza prin „puritatea nemijlocita a simtului moral, puritate care, intr-o anumita masura, e tot atit de neprihanita ca in curatii ani ai tineretii" si care da operelor sale „un farmec deosebit — emotionant si delicat". Cernisevski isi exprima convingerea ca trasaturile pe care el le relevase in talentul literar al lui Tolstoi vor ramine intotdeauna caracteristice pentru acest talent.
„Prevedem — scria Cernisevski in incheierea articolului — ca tot ceea ce a dat pina acum contele Tolstoi literaturii noastre, constituie numai chezasia a ceea ce va crea el mai itirziu. Dar oit de bogata si de frumoasa este aceasta chezasie!"
Este limpede ca numai un om capabil sa-si dea seama de particularitatile creatiei artistice si de meritele unei opere de arta putea face o analiza atit de subtila si de profunda a operei unui scriitor.
Cea mai insemnata dintre operele de critica literara ale lui Cernisevski este lucrarea sa „Studii asupra perioadei gogoliene in literatura rusa", in care el a prezentat dezvoltarea gindirii critice ruse din perioada 1830—1840 si 1840—1850, analizind uriasa insemnatate a activitatii literare a lui Bielinski, la baza careia a stat dragostea fierbinte fata de patrie si nazuinta de a fi folositor poporului rus. «Grija pentru binele patriei era singura pasiune care o calauzea — scria Cernisevski — despre „critica din perioada gogoliana" (adica despre Bielinski, al carul nume nu-L putea pomeni din cauza cenzurii). Ea a apreciat fiecare manifestare artistica potrivit insemnatatii ei in viata Rusiei. In aceasta idee consta patosul intregii ei activitati. In aceasta consta si secretul fortei ei.»,
Cernisevski a fost in critica literara continuatorul direct al operei pe care o incepuse Bielinski.
Cernisevski arata ca, dupa moartea lui Bielinski, critica rusa decazuse cu totul Facind aluzie la Bielinski, el scria : „...in critica ultimilor ani a fost sanatos numai ceea ce s-a pastrat din critica anterioara". ,
A reinvia traditiile lui Bielinski — aceasta a fost sarcina pe care si-a asumat-o Cernisevski in activitatea sa de critic literar. Urmind calea marelui sau predecesor, Cernisevski a recunoscut ca realismul este principiul calauzitor al artei. Cerind ca artistul sa aprecieze in chip constient fenomenele pe care le descrie, judecindu-le din punctul de vedere al felului . in care aceste fenomene raspund intereselor si cerintelor societatii, Cernisevski arata ca, in domeniul artei, realismul trebuie sa aiba un caracter critic.
In acelasi timp, urmindu-L pe Bielinski, Cernisevski cerea ca literatura sa exprime ideile si nazuintele maselor populare. Literatura este chemata sa oglindeasca cerintele societatii, contribuind la rezolvarea sarcinilor ei. Numai o literatura care sta la inaltimea acestor sarcini este cu adevarat insemnata. Cernisevski socotea ca societatea din timpul lui are doua sarcini fundamentale : umanismul si grija pentru imbunatatirea vietii omului. Literatura din acel timp trebuia sa serveasca acestor nazuinti. Stim de mai inainte ca Cernisevski socotea ca nu e cu putinta sa se realizeze imbunatatirea esentiala a vietii poporului decit pe cale revolutionara. In felul acesta, el arata ca si literatura are obligatia de a servi cauza revolutiei, de a pregati societatea pentru rascoala populara, in a carei inevitabilitate credea.
Aplicind principiile sale estetice la literatura rusa, Cernisevski i-a dat cea mai inalta pretuire. „Daca ne putem mindri pe drept cuvint cu ceva — scria el — fara indoiala ca ne putem mindri cu literatura : ea reprezinta cea mai frumoasa latura a vietii noastre". Cernisevski arata ca scriitorii rusi progresisti au merite uriase fata de patrie. Prin activitatea lor, ei au contribuit in cea mai marc masura nu numai la educatia estetica a poporului, dar si la luminarea lui politica. Lomonosov, Derjavin, Puskin n-au avut niciodata alt tel decit binele patriei lor, pe care au servit-o.
«In aceasta privinta e interesant sa observam — scria Cernisevski — cum acesti scriitori transforma ideea esentiala a odei lui Horatiu „Monumentul". Aparindu-si dreptul la nemurire, Horatiu spunea : „Caci demn de glorie ma socot, in versuri frumusetea cintat-am" ; Derjavin, la rindul sau, spune: „Caci daca demn de glorie sint, e pentru adevarul sfint ce l-am rostit, si tarilor si celor multi"; iar Puskin... „am desteptat in inimi cu lira-mi bunatatea... in veacul meu cel crincen slavit-am libertatea si mila pentru cel lovit..." Dar la nici unul din marii nostri scriitori, constiinta insemnatatii sale patriotice nu si-a gasit o expresie atit de puternica si de limpede, ca la Gogol. El se considera de-a dreptul un om chemat sa slujeasca nu arta, ci patria ; el gindea despre sine insusi : „Eu nu sint poet, sint cetatean."»
Cernisevski acorda lui Puskin un loc de cinste nu numai in istoria literaturii ruse, dar si in cultura Rusiei. „Talentat... cu o uriasa inteligenta si... care prin cultura lui se situeaza la o mare inaltime". Puskin a jucat un mare rol in dezvoltarea culturala a Rusiei. „insemnatatea lui Puskin — scria Cernisevski — este nemasurata. Datorita lui, si-au facut educatia literara zeci de mii de oameni, pe cind inaintea lui, literatura interesa doar un cerc restrins. El este primul care a ridicat literatura noastra la rangul unei cauze nationale".
Autorul „Revizorului" si al „Sufletelor moarte" a jucat un rol urias in istoria literaturii ruse.
Cernisevski pretuia nespus de mult creatia lui Gogol : „...demult n-a mai fost in lume un scriitor care sa aiba atita insemnatate pentru poporul sau ca Qogol pentru Rusia". Gogol este acela care a facut sa rasune in literatura rusa tendinta critica, tendinta „patrunsa de constiinta studierii fenomenelor din punctul de vedere al potrivirii sau nepotrivirii lor cu normele ratiunii si ale inaltelor simtaminte". Biclinski, a carui activitate s-a calauzit pas cu pas de inflacaratul lui patriotism, a fost un genial comentator si propagandist al creatiei lui Gogol.
Cernisevski demonstra ca arta cu adevarat valoroasa din punct de vedere estetic si social trebuie sa nazuiasca spre adevar, sa-L apere cu inflacarare. Aceasta este o arta combativa care lupta pentru infaptuirea idealurilor sale. Poetul n-are dreptul sa fuga de lupta sociala ; el trebuie sa adere la una din taberele in lupta si, prin talentul lui, sa se puna in slujba cauzei ei. „Literatura — scrie Cernisevski — nu poate sa nu fie in slujba unui anumit curent de idei". Cuvintul scriitorului —cerea el — trebuie sa reprezinte „ideea plina de pasiunfe pentru adevar, nazuinta spre o activitate binefacatoare". Cernisevski era ferm convins ca artistul, care intelege just nevoile tarii sale, nu poate sa nu stea de partea poporului si nu a dusmanilor lui. Acelasi lucru se poate spune si despre criticul literar.
Iata de ce Cernisevski acorda o uriasa insemnatate activitatii literare a unor scriitori ca : Nekrasov, Saltikov-Scedrin si Sevcenko. In acesti scriitori, el vedea oameni care lupta pentru aceleasi idealuri.
Pe Nekrasov L-a pretuit datorita creatiei lui poetice, care a oglindit ideile si sentimentele taranimii asuprite si exploatate. Chiar la inceputul activitatii sale literare, Cernisevski a prezis ca lui Nekrasov ii este sortita „o mare glorie, asa cum n-a cunoscut-o inca nici unul dintre poetii rusi..:" Cernisevski aprecia in mod deosebit si activitatea editoriala a lui Nekrasov, fiindu-i profund recunoscator pentru sprijinul pe care i L-a dat si care, in atmosfera de ostilitate fatisa a celor mai multi dintre colaboratorii de la „Sovremennik", avusese o deosebita importanta pentru Cernisevski la inceputul activitatii sale la revista.
Aflind ca Nekrasov este grav bolnav si ca nu mai are mult de trait, Cernisevski scria varului sau A. N. Pipin, din indepartata localitate din Siberia, unde fusese deportat: „Daca Nekrasov va mai fi in viata cind vei primi scrisoarea mea, spune-i ca l-am iubit fierbinte ca om, ca-i multumesc pentru bunavointa lui fata de mine, ca-L imbratisez si sint convins ca gloria lui va fi nepieritoare, iar ca dragostea Rusiei fata de el, cel mai genial si cel mai nobil dintre toti poetii rusi, va fi vesnica. Pling cind ma gindesc la el. A fost intr-adevar un om de o inalta noblete sufleteasca si de o mare inteligenta. Iar ca poet, el se situeaza, desigur, mai presus de toti poetii rusi".
In Sevcenko, Cernisevski vedea nu numai un admirabil poet cu adevarat popular, dar si un tovaras de idei pe plan politic, care ura cu inflacarare samavolnicia si asuprirea personalitatii omului, un adversar convins al orinduirii iobagiste. Cernisevski scria ca, avind un poet ca Sevcenko, literatura ucraineana „n-are nevoie de bunavointa nimanui".
Cernisevski il pretuia pe Saltikov-Scedrin datorita veridicitatii creatiei sale, intelegerii juste a nevoilor maselor populare si simpatiei lui pentru mizeria lor. Cernisevski acorda o deosebita insemnatate lipsei de menajamente cu care Scedrin dadea in vileag „racilele sociale... Nici unul dintre scriitorii care t-au precedat pe Scedrin — scria Cernisevski — n-a zugravit tabloul existentei noastre in culori atit de sumbre. Nimeni (ca sa fim grandilocventi) n-a osindit viciile noastre sociale in cuvinte mai amare, nimeni nu ne-a infatisat mai necrutator defectele societatii noastre. In opera lui nu gasim nici o expresie cit de cit voioasa sau mai frivola, el nu are, nu numai o schita... dar nici macar doua rinduri care sa nu fie imbibate de tristete. El este un scriitor cu precadere indurerat si plin de revolta".
Cernisevski vedea in Scedrin nu numai un continuator al cauzei lui Gogol, dar si un scriitor care a mers mult mai departe decit autorul „Sufletelor moarte". Daca Gogol a fost revoltat de aspectele monstruoase ale vietii ruse, Scedrin nu s-a marginit numai la indignare, el a dezvaluit si cauzele care au dat nastere monstruozitatilor. Volumul „Schite din provincie" il convinge pe cititor ca nu numai unele fenomene izolate, particulare, din viata, sint fara noima, dar ca intregul regim politic-social din Rusia feudala este lipsit de sens. „Schitele din provincie" pot fi privite ca o dovada convingatoare a necesitatii transformarii tuturor rinduielilor sociale din Rusia. Iata de ce Cernisevski scria : «Dupa parerea noastra, „Schitele din provincie" nu reprezinta numai un exceptional eveniment literar — aceasta carte nobila, admirabila, sta in rindul celor mai memorabile evenimente ale vietii rusesti.»
Apreciind in chip deosebit „Schitele din provincie", Cernisevski a condamnat cu asprime, ca si N. A. Dobroliubov — cel mai apropiat tovaras de lupta al sau — pe numerosii imitatori nechemati ai lui Scedrin, care potopeau revistele si ziarele rusesti din acel timp cu un adevarat torent de povestiri, nuvele si schite, asa-zise „demascatoare".
Explicatia consta in faptul ca Cernisevski socotea demascarea drept un puternic mijloc de formare a convingerilor revolutionare si de trezire a sentimentelor revolutionare ale cititorilor. Dar, din punctul sau de vedere, demascarea nu putea indeplini aceasta sarcina de raspundere decit in cazul cind era indreptata nu impotriva unor fapte marunte si a unor fenomene intimplatoare, ci impotriva viciilor fundamentale ale regimului social-politic din Rusia, adica numai atunci cind zugravind diferitele fenomene negative, ea scotea la lumina indisolubila legatura dintre aceste fenomene si orinduirea dominanta. Cernisevski arata ca Scedrin vede cauza diferitelor racile sociale nu in existenta citorva oameni rai, care pot fi inlocuiti cu altii, mai cinstiti si mai de treaba, ci in imprejurarile care ii fac pe oamenii rai sa fie asa cum sint. Totusi, numerosii autori ai unor opere de demascare, care nu vedeau legatura dintre diferitele fapte si fenomene si intreaga orin-duire a societatii ruse din acea perioada, nu intelegeau sau nu voiau sa inteleaga lucrurile de care isi dadea seama Scedrin. Din aceasta cauza, operele lor nu numai ca nu-i indemnau pe cititori sa protesteze impotriva orinduirii existente, ci, dimpotriva, ii linisteau, sugerindu-le ideea ca aspectele intunecate ale vietii pot fi inlaturate fara ca aceasta viata sa fie transformata din radacini.
Asadar, lupta lui Cernisevski si Dobroliubov impotriva literaturii „demascatoare" a constituit una dintre manifestarile luptei lor impotriva iluziilor liberale, care mentineau credinta in posibilitatea unor reforme pasnice.
Acestea sint, in linii mari, ideile dezvoltate de Cernisevski in paginile revistei „Sovremennik", idei care au adus revistei o uriasa popularitate in cercurile democratice ale societatii ruse. In paginile revistei „Sovremennik" cititorii cautau raspuns la toate problemele care ii framintau. Ei asteptau cu nerabdare aparitia fiecarui numar si il citeau cu aviditate. Tirajul „Sovremennik"-ului crestea an de r.n. In trecut, n-a existat niciodata in Rusia o revista care sa se bucure de popularitatea si influenta pe care le-a avut „Sovremennik" in perioada iui Cernisevski si Dobroliubov. Acest fapt a fost recunoscui si de adversarii politici ai lui Cernisevski.
Prin articolele lui pline de combativitate, Cernisevski si-a atras ura tuturor paturilor clasei stapini-toare. E greu de spus cine il ura mai mult pe Cernisevski : reactionarii care vedeau in el un aparator al intereselor taranimii pe care ei o impilau, sau liberalii pe care el ii demasca fara crutare, luind in deridere slugarnicia lor fata de guvern ? Convingerile socialiste ale lui Cernisevski, precum si chemarile lui la revolutie, ii speriau deopotriva si pe conservatori si pe liberali. Oglindind parerile despre Cernisevski, care circulau in saloanele liberale din Petersburg in 1861, o tinara scria in jurnalul ei : „E infricosator, ca si toti cei care nutresc ideea distrugerii". Ea avea dreptate in ce priveste ostilitatea lui neimpacata impotriva orinduirii sociale din acel timp, dar nu intelegea sau nu voia sa inteleaga ca Cernisevski nu tindea numai la distrugere, dar si la crearea unei societati noi, mai drepte.
Ura reprezentantilor clasei dominante impotriva lui Cernisevski s-a oglindit extrem de puternic in campania pe care aproape intreaga presa rusa, atit cea reactionara, cit si cea liberala, a dus-o impotriva „Sovremennik"-ului, in anii 1861 —1862. In lupta impotriva lui Cernisevski, adversarii lui au folosit fara scrupule si calomnia, si denuntul politic. Intr-o serie de articole intitulate „Perle polemice", Cernisevski a raspuns la atacurile dusmanilor sai cu o necrutatoare asprime.
Cu toata uriasa influenta pe care o dobindise revista „Sovremennik", activitatea literara nu-L putea satisface pe deplin pe Cernisevski. Oricit de priceput ar fi fost pentru a adormi vigilenta cenzorilor si a ocoli piedicile pe care le punea cenzura, in paginile acestei reviste legale, Cernisevski era totusi lipsit de posibilitatea de a spune fatis ceea ce gin-dea. Forta si inflacararea luptatorului politic, asa cum se socotea Cernisevski, cautau o iesire. El astepta cu nerabdare momentul cind i se va oferi posibilitatea de a se manifesta ca militant revolutionar. Totusi, obiceiul caracteristic pentru Cernisevski de a cintari cu cea mai mare atentie sansele de succes ale unei actiuni, inainte de a trece la infaptuirea ei, il impiedica sa treaca la actiuni nechibzuite, premature. De aceea el astepta cu rabdare momentul cind paharul rabdarii indelungate a poporului va fi in sfirsit gata sa se reverse si, ca urmare, va sosi timpul prielnic pentru actiune. Dupa parerea lui Cernisevski, un astfel de moment a aparut la inceputul anului 1861, in legatura cu apropiata publicare a legii privitoare la desfiintarea ioba-giei.
Cernisevski si-a dat seama cit se poate de limpede ca aceasta reforma elaborata de mosieri va fi extrem de dezavantajoasa pentru tarani, provocind inevitabil dezamagirea si indignarea lor. Analizind aceasta reforma intr-un articol care n-a fost admis de cenzura, el scria : „Actiunea a fost inceputa cu dorinta de a cere cit mai putine sacrificii posibile de la nobilime... De aceea si rezultatele au fost de asa natura, ineit au fost schimbate formele relatiilor dintre mosieri si tarani, adueindu-se o modificare foarte marunta, aproape neobservata, a esentei relatiilor din trecut". Pentru Cernisevski era limpede ca reforma din 1861 va mentine dependenta economica a fostilor iobagi fata de mosieri si ca, prin urmare, taranii vor fi condamnati la o inevitabila pauperizare, pierzindu-si pamintul.
Cernisevski era convins ca dezamagirea provocata de reforma ii va impinge pe tarani la forme active de protest si la rascoale. De aceea era necesar ca poporul sa fie pregatit pentru revolutia care se apropia si sa se ia masuri pentru ca succesul ei sa fie asigurat. In acest scop, impreuna cu unii colaboratori de la „Sovremennik", Cernisevski a luat hotarirea de a intocmi si raspindi o serie de proclamatii revolutionare, insusi Cernisevski a scris o proclamatie catre tarani, dind-o la tiparit intr-o tipografie clandestina, organizata atunci la Moscova. Dar peste scurt timp tipografia a fost descoperita, ceea ce a facut ca proclamatia sa ramina netiparita.
In aceasta proclamatie, intitulata „Chemare catre taranii de pe mosiile boieresti, din partea celor ce le vor binele", Cernisevski analiza reforma guvernamentala cu claritatea si puterea de convingere care-L caracterizau, intr-o forma accesibila pentru popor, aratind cit de avantajoasa este reforma pentru mosieri si cit de dezavantajoasa este ea pentru tarani. Criticind reforma, el cauta sa-i convinga pe tarani sa renunte la sperantele pe care si le pusesera in tar si in nobilime, cucerindu-si singuri un viitor mai bun si pregatindu-se in acest scop, in vederea rascoalei. Taranii din diferite sate — arata Cerni sevski — trebuie sa se uneasca intre ei ; de asemenea, ei trebuie sa se uneasca si cu soldatii si ofiterii „care se vor alatura poporului", stringind arme si invatind sa le minuiasca. In toate partile Rusiei, rascoala trebuia sa inceapa in acelasi timp, la un semnal dat de la centru. „Iar atita vreme cit n-a sosit momentul, trebuie sa ne pastram fortele, sa nu ne bagam degeaba in vreo nenorocire, adica sa ne pastram calmul si sa nu ne dam de gol". Cerni-. sevski intelegea prea bine ca razmeritele taranesti izolate pot fi inabusite de guvern cu usurinta. De aceea el acorda o insemnatate hotaritoare actiunilor simultane taranilor in toata tara.
In jurul lui Cernisevski s-au grupat cercurile de intelectuali revolutionari care se ocupau de asemenea cu propaganda, adresindu-se diferitelor paturi ale societatii ruse. In cadrul seriei de proclamatii de acest gen, conceputa si inaugurata de Cernisevski, N. V. Selgunov a scris o proclamatie intitulata „Chemare catre soldatii rusi, de la cei ce le vor binele". Existau si un cerc de ofiteri rusi si un altul de ofiteri polonezi.
In afara de aceasta, Cernisevski era in strinsa legatura cu una dintre cele mai mari organizatii revolutionare din perioada 1860—1870 — cu societatea secreta „Pamint si libertate", care luase fiinta la sfirsitul anului 1861. Aceasta asociatie fusese organizata de N. A. Serno-Solovievici, colaborator al „Sovremennik"-ului, si de alti oameni apropiati de Cernisevski. Chiar daca Cernisevski n-a facut parte formal din organizatia „Pamint si libertate"