z8n13nf
O" prima interpretare se refera la opozitia dintre pedagogia artizanala si pedagogia stiintifica. Aceasta „arta" considera educatia ca o maiestrie, o indemanare practica sau un mestesug transmis de la o generatie la alta; Fara sa implice o pregatire teoretica sofisticata, aceste reguli simple ramaneau valabile mai ales pentru comunitatea care le producea. Era o pedagogie spontana, care avea toate caracteristicile unei activitati de breasla: productie pe scara mica, eficienta imediata, pastrarea riguroasa a secretului profesional, incredere desavarsita in propria metoda, transmitere din tata in fiu.
in zilele noastre, pedagogia artizanala nu se mai bucura de acelasi prestigiu ca altadata. Foarte putini profesori ar accepta astazi ca munca lor sa fie calificata drept „artizanala": pe de o parte, cuvantul „artizanal" are conotatii depreciative, sugerand o activitate de mestesugar, de diletant in materie; pe de alta, pregatirea profesorilor este atat de specializata si fundamentata teoretic, incat ar fi cu totul inoportun sa le mai pretindem o abordare artizanala.
Cu toate acestea, pedagogia artizanala sugereaza si alte aspecte, deficitare in societatile noastre fascinate de mirajul stiintei omnipotente. Ea aduce o abordare mai umana si o anumita modestie in ceea ce priveste limitele si posibilitatile educatiei. Ea repune practica in drepturile sale, reamintindu-ne ca, oricat de frumoase si savante ar fi constructiile noastre intelectuale, momentul adevarului ramane, totusi, intalnirea dintre educator si educat. in sfarsit, ea reactualizeaza unele din valorile traditionale ale profesiunii didactice: creatia spontana, increderea in metoda, solidaritatea profesionala, mandria locala, recursul la intelepciune.

in aceasta perspectiva, unii autori au propus nu numai renuntarea la sensul „artizanal" initial dar si reevaluarea raporturilor dintre teoria si practica educatiei. A aparut astfel termenul de pedagogie practica lansat la inceputul secolului, aproape simultan, de Durkheim in Franta si Willmann in Germania Durkheim (1938, p.79), de exemplu, considera arta educatiei ca o „teorie practica". Acest proiect a fost preluat mai tarziu de Brezinka care a incercat sa confere „pedagogiei practice" sensul modern de praxeologie a. educatiei. Arta educatiei ar fi deci o colectie de coduri nomopragmatice asimilate in practica scolara: „Deoarece s-a putut educa cu mult timp inainte de aparitia teoriilor stiintifice, se poate spune ca profesorii au folosit teorii practice inainte de inceputurile cercetarii stiintifice in acest domeniu. Teoriile j>ractice sunt astfel mult mai vechi decat teoriile stiintifice ale educatiei. In regiunile germanofone s-a utilizat termenul de «Kunstlehre» pentru teoria practica si cel de «Erziehungslehre» pentru a desemna teoria practica a educatiei" (Brezinka, 1971, p. 166-167).
Teorii practice sau teorii stiintifice ale educatiei? Iata o antiteza asupra careia ne abtinem sa ne" pronuntam, pentru moment. Oricum, aceasta opozitie ne confirma faptul ca „arta si stiinta educatiei" nu pot fi departajate atat de usor cum pare la prima vedere.