l8l7ls

In cursul dezvoltarii ontogenetice, fiinta umana trece prin etape succesive care-i permit sa treaca de la situatia de dependenta totala (biologica si sociala) la cea de independenta.
Perioada de gestatie este relativ lunga la om (280 zile), timp in care cresterea embrionului si apoi a fatului este vertiginoasa. In aceasta perioada produsul de conceptie se afla intr-o dependenta totala de organismul mamei, relatie ce a fost comparata cu parazitismul din biologie. In momentul nasterii, prin sectiunea cordonului ombilical, nou-nascutul devine independent biologic, dar este inca foarte dependent social. El are nevoie de prezenta mamei, care este indispensabila. Relatia cu mama si apoi cu familia transforma copilul intr-un individ independent social la sfarsitul adolescentei. Tanarul se poate separa insa de familie doar atunci cand a devenit si independent economic (figura 1). Perioada corespunde maturizarii fizice, cognitive si sexuale si este considerata a fi varsta de peste 18 ani. Pana la aceasta data, copilul se afla sub controlul familiei, care isi propune sa-i rezolve toate nevoile lui, de la cele mai simple (hrana, imbracaminte), pana la cele mai complexe (implinirea personalitatii, program educational adecvat si integrarea sociala). Abia dupa aceea sarcina familiei s-a incheiat.
Examinand situatia cuplului parinti-copii de-a lungul timpului, se poate spune ca desi din punct de vedere aI trecerii de la dependenta la independenta fiintei umane nimic nu s-a schimbat, conceptia societatilor si diferitelor culturi referitoare la relatia parinti-copii si rolul de tutela al familiei a suferit modificari.
In lucrarea Istoria culturilor si civilizatiilor, de Ovidiu Drimba, sunt evocate si variate aspecte ale relatiei parinti-copii in societatile oranduirilor sclavagiste si feudale.
In Codul lui Hamurabi se mentiona ca in societatea sumeriana era permis tatalui sa-si vanda copiii ca sclavi; sclava care daruia stapanului ei un copil devenea libera.
In Egiptul antic, citindu-1 pe G. Nolli, O. Drimba scria ca: Poate ca nici un alt popor din Orientul antic nu a avut despre familie o conceptie atat de sanatoasa si de moderna ca vechii egipteni. Ei aveau un numar mare de copii, dar nu practicau obiceiul de a-i abandona pe cei nedoriti. Copilul era alaptat pana la varsta de 3 ani pentru ca exista credinta, ca in timpul alaptarii mama nu mai putea deveni gravida.
In societatea antica ebraica se noteaza autoritatea absoluta a tatalui asupra celorlalti membri ai familiei. El putea sa-si vanda fiicele ca sclave si sa-si ucida fiii razvratiti sau neascultatori (cu incuviintarea comunitatii). Nu aveau insa dreptul sa vanda copiii de sex masculin. Copiii erau considerati o binecuvantare la vechii evrei si erau inconjurati cu dragoste si grija. Copiii erau invatati sa se supuna hotararilor familiei si era prevazuta pedeapsa cu moartea pentru copilul care lovea sau isi blestema parintii.
In societatea antica persana, regimul familial si viata de fiecare zi a familiei era din multe puncte de vedere la un nivel moral superior altor popoare ale orientului antic. Femeia datora ascultare absoluta sotului ei. Nasterea unui baiat era intampinata ca o mare bucurie. Avortul era pedepsit cu moartea, iar femeia adultera era iertata daca era insarcinata. Educarea copiilor in primii 5 ani de viata intra in sarcina mamei.
In societatea antica indiana prima indatorire morala, dupa cea religioasa, era ca familia sa aiba multi copii caci a avea copii insemna continuarea cultului stramosilor. Avortul era considerat o crima tot atat de grea ca si asasinarea unui preot. Nasterea era considerata insa un eveniment impur si parintii, impreuna cu copilul, erau supusi unui ritual de purificare la 10 zile dupa nastere.
In societatea antica chineza, forta si coeziunea familiei se baza pe solidaritatea acesteia, fundamentata pe cultul stramosilor, care justifica si obligatia fiecarui chinez de a avea copii. Femeia care nu avea copii nu era bine vazuta in societatea antica chineza si sterilitatea femeii putea constitui un motiv de divort. Deoarece copiii de sex feminin erau considerati o grea povara pentru familie, daca se nasteau mai multe fete acestea erau parasite in camp si lasate sa moara de foame si frig. Infanticidul isi avea explicatie in marea saracie in care traia acest popor in antichitate.
In Japonia antica se credea ca la nastere copilul avea deja varsta de un an; nasterea gemenilor era considerata o rusine. In aceasta parte a lumii functionau casatoriile de proba, iar o casatorie nu se considera consumata decat dupa nasterea primului copil.
In perioada clasica a civilizatiei grecesti (secolul V i.e.n.) nasterea unui copil era considerata un eveniment fericit. Daca acest copil nu era insa recunoscut ca legitim sau familia nu dispunea de mijloace materiale ca sa-1 creasca, copilul era parasit intr-un loc public, de unde era luat de catre altcineva ca sa-1 hraneasca, uneori cu scopul declarat de a fi vandut ulterior ca sclav. In Sparta era obligatorie abandonarea copiilor prematuri. sau a celor cu malformatii congenitale. Daca nu se gasea cineva care sa ia de suflet un copil parasit, aceasta sarcina o prelua statul, dar copilul avea ulterior statut de sclav si trebuia sa plateasca despagubiri pentru cheltuiala facuta dupa care se putea elibera. In Atena cetatea se ingrijea de educarea copiilor, astfel ca in timpul lui Pericle putini erau cei care nu stiau carte.
In aceeasi perioada, civilizatia romana recunostea autoritatea nelimitata a tatalui, care avea drept de viata si de moarte, atat asupra mamei, cat si asupra copiilor, pe care ii putea ucide sau vinde ca sclavi. Copiii care sufereau de malformatii congenitale sau cei care nu erau recunoscuti ca legitimi erau abandonati si lasati sa moara. Parintii aplicau din plin pedepse corporale severe. Deoarece toti cetatenii Romei erau stiutori de carte, primii dascali ai copiilor erau chiar parintii.
Infanticidul practicat in timpul societatilor antice se explica prin sistemul economic inapoiat, care nu asigura hrana tuturor membrilor societatii. Infanticidul se practica cu participarea activa a societatii sau cu acceptarea tacita a acesteia. Cel mai des se utiliza traumatizarea mortala a nou-nascutului la nastere sau omorarea rituala a copiilor mai mari.
Cultura si civilizatia bizantina, care a inflorit in primele secole ale primului mileniu al erei noastre, trebuie considerata o sinteza a culturilor lumii antice in declin (O. Drimba). Sentimentul familiei si relatiile familiale erau mai intime si mai puternice in lumea bizantina decat fusesera in antichitate. Copiii nelegitimi erau recunoscuti alaturi de cei nascuti din casatorii legitime, iar din secolul XII fetele aveau acces la scoala.
Societatea medievala era confruntata cu saracie, accentuata de calamitati naturale, razboaie interminabile, numeroase epidemii care decimau populatia, generate de lipsa conditiilor de igiena si a celor mai elementare cunostinte de epidemiologie. In aceste conditii, societatea era confruntata cu fenomenul demografic, natalitate mare, mortalitate generala si infantila foarte mare. Durata medie de viata nu depasea 30 de ani. Ingrijirea initiala a copiilor se reducea la asigurarea supravietuirii fizice. Deoarece multi copii mureau foarte devreme, parintii se atasau de copiii lor abia atunci cand erau siguri ca acestia vor trai. Copilul era considerat inlocuibil cu un altul si era investit cu mica valoare ca persoana. Dominand spiritul religios si ideea ca omul este produsul unei creatii spontane, copilul era privit doar cantitativ diferit fata de adult. In Evul Mediu, copilul era privit ea o miniatura a unui om matur, fara sa i se recunoasca nimic din caracteristicile lui specifice. In operele de arta ale timpului copilul are trasaturile unui adult in miniatura.
In Evul Mediu familia imita autoritatea statului feudal centralizat. Tatal avea puteri depline asupra fiului sau (care scapa de sub aceasta tutela doar cand devenea razboinic). Fetele ramaneau supuse tatilor si sotilor lor toata viata.
Intre cruciade si batalii ideologice cu papii, imparatul Frederick II de Hohenstaufen (1194-1250), imparatul Sfantului Imperiu Roman Germanic, a avut ragazul sa initieze un studiu privind dezvoltarea copiilor, probabil primul din lume, in stilul secolului XIII in care traia. El a luat un grup de copii mici din sanul familiei si l-a incredintat unor femei pentru ingrijire. Acestea aveau datoria sa le ofere doar hrana si masuri elementare de igiena (sumare). Frederick II astepta sa afle ce limba vor vorbi acesti copii care nu auzisera niciodata voce omeneasca si nu fusesera niciodata luati in brate. Nu a reusit sa afle, deoarece toti acesti copii au murit. S-a crezut atunci ca experimentul acesta crud nu a permis concluzii.
Incepand cu secolul XII, societatea medievala este confruntata cu ceea ce azi se numeste explozie demografica. In ciuda faptului ca mortalitatea infantila era de 200 ‰ iar cea neonatala 100 ‰, un oras cum era Costantinopolul avea la inceputul sec XIII, circa 150.000 locuitori. Metodele anticonceptionale si avortul provocat se practicau chiar la acea data, dar natalitatea ramanea foarte mare. Cresterea numarului populatiei ameninta cu foamea cronica, de aceea cei saraci recurgeau la infanticid sau la abandonarea copiilor nedoriti pe treptele bisericilor. Confruntata cu asemenea probleme, in numele umanitatii, societatea medievala ia masuri pe care azi le-am numi asistenta sociala. Sub forma unor actiuni filantropice finantate de biserica sau de cei bogati se organizeaza orfelinate (primul este semnalat la Milano in anul 797), azile si spitale. Adoptarea unor copii abandonati este semnalata in secolul XV.
Democratizarea atitudinii fata de copil nu putea fi conceputa fara democratizarea societatii, semnalata in timpul Renasterii. Continutul epocii reiese din celebra definitie: Descoperirea lumii, descoperirea omului (Jules Michelet).
Produsul tipic al epocii este individul autonom care nu se bizuie decat pe ratiune si propria lui experienta. In acest context, se schimba mentalitatea fata de copil: acesta nu mai este considerat o miniatura a adultului, ci un personaj independent, cu caracteristici proprii. Schimbarea de conceptie este reflectata in imaginile artistice ale cuplului mama-copil, reluate in variate ipostaze de marii artisti ai timpului (Rafael, Leonardo da Vinci, Michelangelo).
Secolul XVIII, secolul iluminismului in Franta, prezinta un punct de vedere nou referitor la copil. In lucrarea sa Emile devenita apoi celebra tocmai pentru ideile inaintate pe care le propunea, J. J. Rousseau cere o revizuire radicala a atitudinii fata de copil. El emite ideea progresista ca la nastere omul este inocent, dar devine corupt prin educatia severa, diferite restrictii si limitari impuse de disciplina rigida a timpului. Autorul pledeaza pentru libertatea si autonomia copiilor.
Industrializarea precapitalista si apoi cea capitalista se dovedeste a fi un factor limitant pentru marimea familiei. Insecuritatea economica de care sufera populatia saraca pune problema reducerii numarului de copii din familie. Urbanizarea (presupusa de industrializare), scade suprafata locuintelor si are ca efect neasteptat cresterea contactului repetat dintre parinti si copii cu consecinta previzibila, schimbarea relatiei parinti-copii.
Inceputul secolului XX gaseste Anglia in plina perioada de industrializare capitalista, dar starea de sanatate a sugarilor si copiilor era departe de a fi satisfacatoare. In anul 1901 mortalitatea infantila din Anglia era de 161‰, cauzele principale de deces fiind reprezentate de rujeola si meningita tuberculoasa. Nu lipseau malnutritia si neglijarea copilului. S-au initiat atunci masuri de asistenta medicala supravegheata de stat; s-a intuit inca de pe atunci valoarea alimentatiei naturale, s-au promovat masuri de igiena, s-a acordat atentia cuvenita exercitiilor fizice si s-a introdus o disciplina rigida in cresterea si educarea copiilor.
Pana in anii ’20 familia era alcatuita din membrii a 2-3 generatii si se prevedea ca descendentii sa ramana in preajma familiei pentru a inmulti numarul bratelor de munca. Fiecare familie avea multi copii, deoarece nu se practica controlul constient al numarului de nasteri, iar speranta de viata era foarte mica (de exemplu, in comparatie cu standardele de la sfarsitul secolului nostru). Inceputul secolului XX coincide cu perioada cand se considera ca un copil are nevoie de asistenta calificata doar atunci cand este bolnav. Copiii erau ingrijiti acasa cu complicitatea numeroasei familii care ocupa de obicei o singura locuinta. Dominau bolile infectioase, consecinta conditiilor sanitare defectuoase si a locuintelor foarte aglomerate si neigienice.
Este perioada in care avantul bacteriologiei atrage atentia ca simpla fierbere a laptelui poate avea ca efect scaderea numarului imbolnavirilor digestive la sugar, care in epoca reprezentau un important contingent care crestea mortalitatea infantila.
Dupa primul razboi mondial, cand natura infectioasa a bolilor copilului era deja dovedita, copilul devine victima izolarii excesive de familie sau de apartinatori daca era vorba de copiii internati in spital. Aceasta separare era facuta pentru motive epidemiologice, ignorandu-se versantul psihologic al problemei.
Experienta orfelinatelor aduce in atentie problema hospital-ismului ca o consecinta a separarii pe termen lung intre parinti si copii. In anul 1910 S. Freud lanseaza celebra sa teorie, care a fost mai mult sau mai putin acceptata de teoreticienii dezvoltarii copilului. El enunta ideea ca dezvoltarea copilului (S. Freud se refera in special la dezvoltarea psihosexuala) depinde de interactiunile parinti-copii. Cum experienta copilului oscileaza intre gratificatie si frustrare, marele medic austriac propune o educatie flexibila, care corespunde mai bine nevoilor copiilor.
Teoria behaviorista emisa de Watson (1928) considera ca toate comportamentele copilului sunt invatate. Parintii afla acum ca modelul comportamentului parental este cel pe care si-1 va insusi copilul. Se emite pentru prima data ideea educarii parintilor care au responsabilitatea cresterii copilului. An de an se adauga noi observatii si au loc schimbari de optica privind interactiunea parinti-copii.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, utilizarea larga a antibioticelor si vaccinarilor precum si cresterea nivelului de trai la cote nemaiintalnite a influentat favorabil starea de sanatate a copilului, mortalitatea infantila scazand vertiginos. Pentru tarile in care valorile procentului de mortalitate infantila se mentin ridicate (Romania face parte dintre aceste tari daca este comparata cu standardele Europei), se vorbeste despre o fractiune evitabila a mortalitatii infantile. Rolul masurilor profilactice in controlul starii de sanatate a populatiei a crescut remarcabil si comunitatea internationala si-a propus ca obiectiv major mentinerea si promovarea sanatatii copilului. Astfel s-a nascut “Declaratia drepturilor copilului” la care Romania a aderat in anul 1994.
Epoca moderna dispune de conceptul de planificare familiala prin folosirea larga a mijloacelor anticonceptionale. S-a schimbat expectanta privind dimensiunea familiei. Se estimeaza ca un numar mai mic de copii intr-o familie ar permite un plus de investitie psihologica si posibilitatea de a li se oferi conditii educationale mai bune. Familia moderna tipica europeana este alcatuita din tata, mama si doi copii; ambii parinti lucreaza si amandoi contribuie la cresterea si dezvoltarea copiilor. Pentru famiile cu mai multi copii, atunci cand mama lucreaza pentru rotunjirea veniturilor, se restructureaza rolurile, fratii mai mari preluand din sarcinile de ingrijire ale fratiilor mai mici.
Dupa anul 1990, neurobiologul pediatru Dr. Harry Chugani de la Universitatea de Stat Wayne din Detroit a facut o demonstratie extrem de interesanta. Cu ajutorul PET (positron emission tomography), a demonstrat zone de activare metabolica a structurilor nervoase ale creierului sugarului care se amplifica remarcabil dupa nastere, in relatie directa cu numarul stimulilor la care este supus copilul. Desi este un lucru dovedit ca structura si functionalitatea creierului, inclusiv temperamentul sunt genetic determinate (peste 70.000 din cele 100.000 de gene cu care ne nastem sunt implicate in dezvoltarea sistemului nervos), stimularea postnatala, experienta personala este la originea sinapsogenezei. Stimularea este optima intr-o interactiune normala parinti-copii si ea ar putea fi ameliorata daca acestia ar cunoaste toate beneficiile stimularii precoce asupra dezvoltarii cognitive a copilului. Copiii necesita multa atentie si timp, iar aceasta oferta in primii 3 ani este cruciala pentru dezvoltarea lui ulterioara. Experientele precoce activeaza sinapsele “adormite” la nastere. Astfel cortexul vizual dovedeste nivele remarcabile de activitate metabolica la varsta de 2-3 luni, coincizand cu fixarea privirii si primul zambet social, cortexul frontal devine activ in jurul varstei de 6-8 luni, cortexul auditiv se activeaza la auzul vocii mamei si apoi a fonemelor limbii materne. Invatarea muzicii (cantatul la pian sau la vioara) produce o modificare de lunga durata a circuitelor neuronale si, ulterior, judecata logico-matematica a acestor copii este net superioara celor care nu au beneficat de studii muzicale. Se demonstreaza astfel ca stimularea postnatala, mai mult decat factorii innascuti, au un rol primordial in realizarea complexitatii activitatii creierului uman si in ceea ce priveste unicitatea persoanei. Daca un copil traieste intr-o familie disfunctionala si este deprivat socio-familial, lobul temporal, locul unde sunt reglate emotiile se dovedeste inactiv metabolic si copilul va suferi nu numai cognitiv, ci si emotional datorita lipsei de stimulare. In tulburarile de comportament obsesiv-compulsive tot PET a dovedit activitatea metabolica crescuta la nivelul lobilor frontali si la nivelul ganglionilor bazali. Succesele geneticii medicale si demonstrarea modificarilor functionale la nivelul creierului in tulburari psihice, constituie veritabila noutate a acestui sfarsit de secol.
Se evidentiaza fatetele pluridimensionale ale relatiei parinti-copii si rolul familiei, ca sistem social si mediu de dezvoltare a copilului in primii ani de viata. Aceste descoperiri sunt contemporane cu transformarea perinatologiei intr-o problema de colaborare interdisciplinara, aplicarea geneticii medicale pentru prevenirea si diagnosticul prenatal al bolilor genetice, “redescoperirea” copilului handicapat si a problemelor lui de insertie sociala pe care medicina si le asuma.
Exista pericolul scaderii interactiunii parinti-copii. Tehnica alimentatiei artificiale a sugarului a devenit aproape impecabila. Exista o tendinta la scadere a numarului de copii alimentati natural (ceea ce indeparteaza mama de copil). Antrenarea femeilor in activitatea productiva ar putea sa scada numarul momentelor de interactiune mama-copil. Sistemul de asistenta sociala intervine in cazurile periclitate din motive sociale, dar institutionalizarea sugarului, presupune separarea acestuia de familie.
Invatamantul medical superior, medicii pediatri, medicii de familie, nursele comunitare si sociale au datoria profesionala de a populariza in randul pacientilor cunostintele actuale privind importanta si complexitatea interactiunii parinti-copii si rolul central al familiei ca mediu optim pentru cresterea, dezvoltarea si educarea tinerei generatii.