l8n19nk
„Cind nu e de lemn, limbajul curent e parazitat de termeni obsesivi, bunaoara TRANZITIA are deja o rezonanta magica si un efect curativ — spui tranzitie si totul devine limpede, scuzabil, pe intelesul fiecaruia, va sa zica : « n­ai ce­i face ! » Daca stai sa te gindesti la tranzitia dintre nastere si moarte, chiar nu mai e nimic de facut.”
(Monica Ghet, Radiografia unei fracturi)
O pronuntata tendinta a limbajului ideologizant este aceea ca genereaza permanent clisee si ticuri verbale. Repetate pina la exasperare, ele se instaleaza pe nesim-tite in constiinte, obnubilind gindirea, inghetind spiritul critic si, lucrul cel mai important : antrenind imobilismul cetatenesc. E mai comod sa recurgi la o vorba, decit la un argument. E mai usor sa repeti un sablon, decit sa stabilesti cauzalitatea fenomenelor. Propaganda isi autogenereaza matritele, ca sa insele vigilenta civica si sa inece in ele gindirea independenta.
Unul din sabloanele verbale care ne­au intoxicat constiintele, imediat dupa razboi, a fost : mostenirea regimului burghezo­mosieresc. Ori de cite ori incercam sa ne aratam nemultumirea fata de conditiile de viata precare, fata de lipsurile cronice de alimente si vesminte, de caldura si electricitate, ni se servea, drept explicatie a starii de paupertate, acest slogan care, bine minuit, a slujit ani de zile drept argument si scut impenetrabil puterii. In loc de solutii, ni se administra un prefabricat verbal. Si cu mult succes !
Distantindu­ne in timp de regimul burghezo­mosieresc, formula nu mai putea fi invocata de la un moment dat, caci ne­ar fi insultat inteligenta, si atunci fantoma verbala a fost parasita. Cum standardele vietii nu se ameliorau, ci, dimpotriva, se degradau alarmant, s­a recurs la un concept mai sofisticat, capabil sa lamureasca orice, si ne­am trezit peste noapte : „tara in curs de dezvoltare”. Inventia verbala a fost una foarte profitabila pentru putere, intrucit se inscria perfect in discursul triumfalist, intretinind iluzia „progresului neabatut”, pe fondul mizeriei materiale si morale in care ne duceam veacul. Se justifica, astfel, austeritatea din sectoarele consumului, in numele belsugului viitor. Viitor pe cit de nesigur, pe atit de stralucit in retortele propagandei. Aceasta absurda realitate e „prinsa” ironic intr­un titlu de editorial semnat, prin anii ’70, de Noel Bernard : Viitorul e cert, trecutul — imprevizibil.
Dupa 1989, speram sa ne debarasam definitiv de perfidia unor asemenea strategii verbale. N­a fost insa asa. Capacitatea de regenerare a unui atare limbaj e incredibila. Iata, la un an, doi dupa 1989, eram asigurati ca peste alti patru, cinci ani (un… cincinal aproape !) economia romaneasca va ajunge la nivelul lui 1989. Si, culmea cinismului, acest lucru era privit ca o perfor-manta a guvernarii. Incet­incet, capatam si explicatii, mai bine zis a fost gasita „sfinta” sintagma salvatoare : epoca de tranzitie. Totul se explica de­acum prin aceste cuvinte magice scoase din jobenul lui David Cooperfield. Se scumpeste benzina ? Tranzitia­i de vina. Creste pretul cartilor si al ziarelor ? Tranzitia poarta raspunderea. Nimeni nu ne­a spus insa cit dureaza ea, ce tranzitam, si catre ce ne indreptam. Sau, daca ne­a spus, atunci ne­a servit iarasi formule si sloganuri. Sapte ani ne­am tot convins, pe propria epiderma, ce e tranzitia (vorba unui confrate : o… trecaraie !), incit, in al optulea, revenirea ei in forta pe buzele politicienilor ne cam da frisoane…