m1b16be
Doinei Cornea, simbol al rezistentei romanesti
Obsesia ca geneza cuvintului, ca simbol al creatiei universale, este consecinta naturala a unei suferinte a fost proiectata in expresia figurata a limbajului poetic blagian de nenumarate ori. „Ce este cuvintul, orice cuvint ? — Nimic decit o rana a tacerii” zice filozoful intr­un aforism. Aceasta idee e reluata in versuri, unde rana inseamna, in primul rind, suferinta :
Dar numai rana a tacerii e cuvintul ce­l rostim.
Altadata, cuvintele sint lacrimi amare sau „morminte in care timpul si­a­nchis suferintele”, adica tot durere. Columna lui Memnon, din sonetul cu acelasi nume, cistiga darul cintarii numai in urma ranii provocate de spada unui rege :
Columna ranita cu spada de­un rege, un dar dobindit­a ce piatra nu­l are : atinsa de­ntiiele raze solare, sa cinte cintarea­n afara de lege.
Cind un alt rege indreapta stricaciunea, rivnind sa prelungeasca in eternitate viersul miraculos, glasul columnei amuteste, o data cu vindecarea ranii :
Ca­n veci sa se­aprinda, la ora ei certa, cintarea, alt rege­ndrepta stricaciunea.
In clipa aceea se stinse minunea.
Caci are un suflet si piatra inerta cit timp ne­mplinire launtrica poarta.
Dar, fara de­o rana, faptura e moarta.
Nu e greu de observat ca expresia poetica isi gaseste modelul in natura, cita vreme regnul vegetal se supune implacabil aceleiasi legi a creatiei :
Inginind prin vai taria suna ramul, suna glia.
Focuri ard, albastre ruguri.
Pomii simt dureri de muguri.
Regnul animal il urmeaza indeaproape pe cel vegetal :
„Se stie ca suferintei pricinuite de­un fir de nisip — scoica ii raspunde cu un margaritar. Aceleiasi suferinte — ochiul ii raspunde cu o lacrima”. In conceptia blagiana, asadar, principiul suferintei e pina la urma un ferment, cita vreme, oricit de adinca si de dureroasa, rana devine germene al creatiei artistice.

In contextul supliciului trait de constiinta filozofului la contemplarea neputincioasa a dezastrului national care a urmat razboiului, cind pina si creatia artistica „a devenit politica de exterminare a muzelor, cind prosti¬tutia slovei infloreste prin omniprezenta si omnipotenta minciunii”, impulsul poetic nu cedeaza presiunilor externe decit temporar, caci pentru Blaga, departe de a fi inhibanta, suferinta e catalitica : „variatia pe subt stele triste si printre calamitati m­a stimulat nespus. Inclin sa apreciez situatiile in perspectiva functiei lor creatoare. Am intimpinat dificultati, obstacole, dar chiar si in conditii din cele mai umilitoare si grele — neajunsurile mi­au prins bine. M­au invatat saltul si zborul”. Saltul si zborul…, adica rezistenta prin creatie :
Traim subt greul vazduhului ca pe­un fund adinc de mare.
Nici o suferinta nu­i asa de mare sa nu se preschimbe in cintare.
Consecvent acestui crez intim, poetul opune fortei brutale a tancurilor firavul cintec al greierusei din vatra : „Cintecul greierului de subt vatra, acest nimic de argint, poate fi sufletului o usurare ? Poate ! Caci o noua arma imi sta de acum la indemina in aceasta lupta, si pentru o clipa izbutesc sa ma razbun asupra greului. Si care­i arma ? Cintecul :
Greu e totul, timpul, pasul.
Grea­i purcederea, popasul.
Grele­s pulberea si duhul, greu pe umeri chiar vazduhul.
Greul cel mai greu, mai mare fi­va capatul de cale.
Sa ma­mpace cu sfirsitul cinta­n vatra greerusa :
Mai usoara ca viata e cenusa, e cenusa”.